Mircea Nicoară

12.08.1955 - 03.03.1987

Acest nume şi aceste date calendaristice sunt scrise pe plăcuţa de pe o cruce existentă pe Vf.Păpuşa (cel sudic) din masivul Retezat.

Mircea a fost unul dintre tinerii care au aderat cu entuziasm la secţia de alpinism nou infiinţată în primăvara anului 1972 pe lângă Clubul Sportiv "Universitatea" Cluj, la iniţiativa neobositului speolog şi alpinist Valentin Crăciun. Noi, cei vreo 7-8 membri fondatori, care practicasem câţiva ani alpinismul la Clubul "Metalul - Unirea" , aveam grijă de toţi cei nou-veniţi. Dar mai ales de Mirciulică, deoarece el era prâslea noii noastre trupe, era minor, abia împlise 16 ani. Citea cu nesaţ tot ce găsea despre munte şi alpinism. Punea întrebări la lecţiile teoretice. Era prezent la antrenamentele din parcul sportiv universitar. Duminicile era nelipsit din Cheile Turzii, unde se căţara cu agilitate. A aşteptat cu nerăbdare să aibă 18 ani pentru a putea fi primit la taberele-şcoală de alpinism de vară şi de iarnă organizate de Federaţia Română de Alpinism. Acolo s-a remarcat prin conştiinciozitate, prin entuziasm şi prin multe cunoştinţe teoretice şi practice acumulate până atunci.

La o tradiţională alpiniadă de iarnă organizată în Retezat de alpiniştii clubului Politehnica Timişoara, când multe echipe s-au întors de la baza traseului Muchia Mare din Colţii Pelegii sau au coborât din prima regrupare alungaţi de ger şi mai ales de vântul tăios, Mircea s-a simţit onorat de invitaţia mea de a-l seconda împreună cu mine pe tenacele Doru Oros. Am fost singura echipă (îmbrăcaţi ca pentru Polul Nord !) care în acele două zile a parcurs atunci traseu celebru.

După terminarea facultaţii, Mircea a ajuns la Târgu Mureş, inginer la "Electromureş" şi profesor la liceul cu acelaşi nume. S-a căsătorit, avea doi copii. Nu renunţase la alpinism, dar nici nu mai putea să-l practice sistematic. In martie 1987 a reapărut în Retezat, formând echipă cu Madaras Istvan şi Mihaly Attila. Greşelile care au dus la tragicul sfârşit prin hipotermie sunt multiple şi nu e locul să le analizez aici. Dar subliniez impresionantul gest, altruismul lui Attila, supravieţuitorul. După o noapte într-un fel de iglu neterminat şi fără un ceai cald, l-a ajutat pe Mircea, care era deja în pre-comă hipotermică să urce înapoi pe vf.Păpuşa. ( noaptea îi prinsese în drum spre ... cabana Buta !). L-a introdus în sacul de puf şi a stat lângă el până pe la ora 16, aşteptând salvatorii după care Istvan plecase în acea dimineaţă. Dar murise si Istvan de hipotermie, după ce alunecase pe panta spre Tăul Pelegii şi nu mai avusese puterea sa urce înapoi. Attila şi-a riscat şi el viaţa, petrecând încă o noapte într-un bivuac improvizat în zăpadă, pe traseul de coborâre de pe vf.Peleaga spre Saua Pietrele, cu scopul de a ajunge la cabana Genţiana. Mai antrenat şi mai bine echipat, el a rezistat şi celei de a doua nopţi de coşmar.

Orice cruce sau alt semn "In Memoriam" întâlnite pe munte de noi, montaniarzii, ne întristează. Depunem acolo o floare, o crenguţă de cetină sau doar un gând pios. Dacă nu le ştim, ne interesăm mai apoi de amănunte, de greşelile comise, pentru a învăţa din ele. Pasionatul nostru alpinist Walter Kargel, la finalul unui articol în care analiza sfârşitul tragic al unor alpinişti, scria în 1974: "¦aceste accidente nu m-au descumpănit, nu am dat vina pe munte, n-am ajuns să urăsc Muntele. Mă gândesc cu pietate la cei căzuţi în munţi, caut să nu fac greşeli, dar merg pe munte şi mă caţăr cu aceeaşi bucurie pe care am simţit-o prima dată. Alpinismul e bucuria supremă a vieţii mele".

Probabil gândiţi la fel dragi confraţi întru pasiune. Eu am pierdut mulţi prieteni în munte. Am rostit deseori discursuri îndoliate, inclusiv la catafalcul lui Mircea. Dar am continuat să mă caţăr şi o mai fac şi acum, la o vârstă la care alţii se mai plimbă doar pe lângă casă. Şi merg pe munte şi mă caţăr cu bucurie, cu o imensă bucurie. Acolo mă gândesc şi la cei căzuţi şi la Mircea Nicoară pe a cărui cruce mai scrie:
"Sacrificiul tău rămâne un simbol al marii iubiri".

Cele scrise mai sus au apărut tipărite în numărul din martie 1999 al revistuţei "ALPIN info" editată cu multă pasiune de Marian Anghel din Galaţi şi de amici ai săi de munte. Am avut desigur grijă ca exemplare din revistă să dau atunci şi părinţilor din Cluj ai lui Mircea şi să ajungă şi la Tg.Mureş, la văduva şi la copiii lui Mircea. Cărora le comunicam periodic şi starea in care se afla crucea de pe Păpuşa. Un mesaj e-mail, primit la sfârşit de ianuarie 2011 din Israel de la Gyuri Mendel, fost bun prieten al lui Mircea şi camarad de coardă al său, m-a făcut să îmi dau seama că de fapt am omis să postez articolul de mai sus şi pe site-ul acesta. Mesajul lui Gyuri mi-a reîmprospătat amănunte cu Mirciulică, inclusiv peripeţiile drumului Cluj-Tg.Mureş al celor care am plecat sa-l conducem pe Mircea pe ultimul său drum pământean. Trenul în care urcasem , a plecat cu întârziere din Cluj şi am pierdut legătura din Războieni. De acolo am schimbat fiecare cate 3-5 "ocazii". Nu pot uita ca Gyuri, din Războieni până la Câmpia Turzii a călălătorit cu o ... locomotivă de ocazie !!! Dar am ajuns cu toţii la timp la ultima întâlnire cu Mirciulică....

Primesc din când în când mesaje ca cel amintit mai sus. Şi mă bucur că oameni adulţi, deveniţi fără voie nişte piese mecanice în angrenajul social, unii aflaţi la sute sau mii de km., îşi caută tinereţea, bucuriile din anii când hălăduiam împreună prin munţi. Mă bucur că articole din acest site al meu, descoperit uneori cu ajutorul lui "Nenea Google" îi ajută să-şi reîmprostăteze amintirile. Şi cine are multe amintiri, e un om bogat....

Meniu site: 
glqxz9283 sfy39587stf02 mnesdcuix8