Ascensiune pe Matterhorn-"pohta ce-am pohtit"

Motto: "Cervinul e un far extraordinar ! Un elan de stâncă, o aspiraţie a pământului spre cer ! ".

Gaston Rebuffat

De vreo 7-8 ani a devenit un fapt obişnuit pentru noi doi de a merge în fiecare vară pentru 2-3 săptămâni în Alpi. Vineri 29 iulie 2016, ne-am întors din vacanţa de anul acesta, vacanţă începută în 8 iulie. Ca în fiecare an, aveam în plan şi 3-5 patrumiari, printre care "ţinta" principală era Fascinanta Piramidă- Matterhorn-ul/ Il Cervino. Dar şi o tură de drumeţie gen Carpaţi, un circuit de 5-6 zile în zone similare cu cele din anii precedenţi (Tour du Mont Blanc, Tour du Cervin) dar mai scurtă: "Tour des Combins".

Am vrut să facem Creasta Leone a lui Il Cervino într-o zi "de lucru", nu in week-end când refugiul Carrel e supra-aglomerat. Şi am dorit să avem vreme faină, cu soare, fără vânt, fără zăpadă recentă şi....cu lună plină, necesară pentru coborâre! Aşa cum suntem îndemnaţi într-o descriere a acestei rute:

"Consiglio di effettuare la salita solo sapendo di avere condizioni meteo stabili, vuoi per ammirare lo stupendo panorama dalla vetta, vuoi per evitare di rimanere bloccati in quota per improvvisi mutamenti meteorologici"

Îi făcusem multă "curte" Cervinului, făcuserăm vreo 5 tentative. Căci aşa cum ştiţi, nu ne place să riscăm, să urcăm "la noroc", ştiind că:

"By failing to prepare, you are preparing to fail." Benjamin Franklin.

De data asta, "astrele" s-au aliniat favorabil ! Aşa că vă anunţăm cu bucurie că un vechi vis, care de mulţi ani a tot crescut în noi, s-a împlinit: marţi 19 iulie la ora 13.05 am ajuns pe vârful impresionantului Cervino - 4.477 m !

Cum ? În cat timp ? Ascensiunea de la ref. Carrel până pe Vârf a durat 9 ore, iar coborârea....14 ore. Deci 23 de ore !!!, timp ce-l şocase pe prietenul Gabi din Zurich căruia îi mărturisisem asta prin SMS. Vă pot şoca şi pe voi aceste cifre ! Miraţi-vă , dispreţuiţ-ne ! Dar vă reamintim că de fapt pe noi asta ne caracterizează: să facem ture lungi, în ritm lent, să savurăm muntele, să facem ture de anduranţă şi în siguranţă. Că asta vrem sau că doar aşa putem, nu are importanţă. Iar afirmaţia unui mare montaniard român: "am urcat Creasta Leone cu mâinile la spate" o considerăm o metaforă; a vrut să spună "pentru mine a fost uşoară" . Şi aşa este, căci are doar gradul AD/ III+. ( Şi creasta elveţiană Hornli are tot AD /III). Creasta nu are dificultăţi tehnice, mai ales pentru noi care am urcat multe trasee mai dificile în Carpaţi. Şi în multe locuri e un fel de via ferrata ! Timpul foarte lung de parcurgere îl putem explica şi prin "stil", nu ne place viteza, ne place să ne căţărăm şi mai ales să ne descăţărm agale şi în cât mai mare siguranţă. Dar desigur o explicaţie este şi numărul anilor ce-i am! Aşa că nu mă comparaţi cu cei mai tineri, ci cu cei de vârste apropiate celei ce o am.

Aclimatizarea prealabilă ne-o făcusem pe patrumiarii Castor, Polux şi Roccia Nera, împreună cu Florin şi Gabi -prieteni români din CH, vechi camarazi de ture în Alpi. Apoi, după o zi de odinhă în campingul din Valtournenche, am urcat cu Florin în 13 iulie (miercuri) la cabana Duca d'Abruzzi/Orionde ( 2860 m), unde obţinusem în prealabil cu greu o amânare pentru de dormit.... pe jos ! Însă de la amabila noastră gazdă, d-na Marie Ange Maquignaz, - fiica celui care a construit cabana ( costruito ed inaugurato alla presenza di S.A.R. il Duca degli Abruzzi nel 1929)- am aflat cu surprindere şi bucurie că puţini dintre clienţii cabanei pornesc în dimineaţa următoarea spre ref Carrel, că cei mai mulţi vor doar să doarmă o noapte la poalele celebrului Il Cervino !

Spre ghinionul nostru, peste noapte a nins/viscolit, inclusiv lângă cabană; prognozele anunţau de fapt cer senin, dar vânt puternic şi rece, aşa că am decis să coborâm. Dar mai întâi, în acea joi dimineaţa am urcat "în plimbare", doar cu beţele, până la intrarea în Canalone Whimper, trecând pe lângă Crucea lui Carrel. ( Carrel a fost omul care, împreună cu alt ghid valdostan - Jean-Baptiste Bich- a ajuns pe vârful lui Cervino, pe creasta Leone in 17 iulie 1865 la trei zile după tragica ascensiune condusă de Whimper pe creasta Hornli. În 26 august 1891, la vârsta de 62 ani, după ce crescuse 12 copii, a murit de epuizare-hipotermie în acest loc, după a 51-a ascensiune pe vârf, dar salvând viaţa celor doi clienţi). Când , duminică în 17 iulie am revenit la Duca d'Abruzzi, am aflat de la cabaniera că cei patru francezi care urcaseră miercuri mai departe, au coborât fără vârf, după două nopţi la ref.Carrel. Bine că au fost prudenţi ! Ceea ce nu se poate spune despre cei doi englezi care au murit în noaptea de 4 spre 5 august de hipotermie, pe Pic Tyndal, din motive de ninsoare, frig şi echipament sumar ! N-au ştiut prognozele sau n-au ţinut seama de ele?

http://www.rtbf.be/info/societe/detail_italie-deux-alpinistes-anglais-re...

http://www.blick.ch/news/ausland/von-schlechtem-wetter-ueberrascht-zwei-...

În aceeşi zi (joi), Florin a plecat acasă. Noi ne-am deplasat cu maşina în Pasul Grand Saint Bernard, de unde vineri 15 iulie am început circuitul "Tour des Combins", care are aprox. 110 km. Am parcurs doar prima etapă, cea mai frumoasa, cu lacuri superbe şi privelişti de vis spre Mont Blanc, Grandes Jorasses, Aig.de Leschaux, Aig. de Talefre, Aig de Triolet, Mont Dolent. Am întrerupt apoi TDC, căci am primit de la Florin un SMS despre prognoze incurajatoare. Am avut norocul că încă nu eram departe de civilizaţie, că în seara de vineri eram lângă şosea, în camping, în sătucul Bourg Saint Pierre. Aşa că, sâmbătă am mai făcut o tură faină cu plecare tot din Pasul Grand Saint Bernard, iar duminică 17 iulie seara ne-am întâlnit din nou cu Florin la cabana Duca d'Abruzzi, unde de data asta am primit o camera mică dar confortabilă.

Luni 18 iulie am urcat toţi trei până la ref. Carrel aflat pe Creasta Leone la 3.835 m. Pe traseu, după Placa Seiler, după Prima şi Seconda Corda uşoare, am făcut prostia ca la Cheminee ( il famoso passaggio denominato Cheminée), unde "corda" -acea funie groasă e verticală, lungă de vreo 18-20 m, să mă angajez cap de coardă cu rucsacul în spinare, deşi sub ochii noştri, unul urca fără rucsac, trăgându-l apoi de sus. Aşa că, a trebuit să revin jos în mâini,( funia se depărtase de perete şi ajunsesem cu corpul "la orizontală !) înainte de a apuca să-mi pun prima asigurare pe coardă ! Nu aveam braţele suficient de antrenate şi uitasem faptul că am un tendon de biceps cu inserţia smulsă. În plus, rucsacii noştri nu erau prea uşori, mai ales că, bazaţi pe sfaturile unor "Stani-păţiţii" din ani anteriori, am cărat câte 3 litri de apă/persoană. Dar lângă refugiu era acum zăpadă din care se producea continuu apă în două cazane mari, pe aragazul refugiului. Refugiul era aproape "full" (refugiul are 50 de locuri !), deşi nu erau zile de week-end şi nu urcaseră mulţi înaintea noastră. Dar se opriseră acolo pentru încă o noapte cei mai mulţi dintre cei care fuseseră pe vârf, cum vom face şi noi. Am mai găsit locuri doar in pod ! Dar deseori, mai ales in week-end, e jale ! Dia, care a urcat cu Cătălin joi în 29 iulie, ne scrie: "în noaptea dinaintea Vârfului, refugiul a fost extrem de plin, aer abia respirabil. In dormitor oamenii dormeau şi pe jos (pe intervalul dintre paturi), se dormea şi în bucătărie, pe jos, sub mese, în şezut cu capul pe masă + afară cineva făcea bivuac. La 23.30 nu dormeam încă bine, iar la 1.00 trezirea, la 1.40 plecarea. Pe vârf a fost scurt, am ajuns la 8.20 a.m. şi bătea un vânt neprietenos. Cătălin zice că vineri, la prânz erau 120 persoane în refugiu, de aceea ne-am grăbit să coborâm (până în vale), deşi eram obosţi ".

Florin s-a împrietenit cu Santiago, un simpatic ghid spaniol, de la care a aflat detalii importante:
- echipa de trei e mult mai lentă ( asta ştiam), motiv pentru care dragul Florin a renunţat cu generozitate la a ne însoţi spre vârf,
- coborârea durează dublu ca timp faţă de urcare,
-nu e uşor de urmărit traseul, există riscul de a "bâjbâi", asta ni se spusese şi la sediul Companiei Ghizilor din Cervinia.
-cine nu ajunge în 5 ore pe Pic Tyndall ( la ora ora 9, căci plecarea se face la ora 4 dim.) e indicat să renunţe, să coboare, altfel îi va prinde noaptea. Îi văzusem seara în amurg pe mulţi însiraţi pe creasta de sub Pic Tyndall ... Florin şi alţii ne vor vedea şi pe noi în seara următoare.

La urcare, după pornirea de la Refugiu, pe zona de ocolire spre dreapta a lui Gran Tore, până la Vallon de glacons, prima zonă cu zăpadă, nu sunt probleme de orientare. Apoi, la urcarea pe acea zonă din faţa sudică, oblic spre dreapta, relativ paralel cu L'Arete du Coq, trecând succesiv pe la Placche Cretier, Mauvais pas, Les Ecritures, Linceuil, există riscul de a greşi traseul , mai ales că se urcă la frontale în zig-zag-uri: în sus- spre dreapta- în sus-spre dreapta... Iar dacă la coborâre e noapte pe acolo... nu e uşor de urmat traseul. După ce ajungi pe creastă ( după Gran Corda), iarăşi nu mai există riscul de rătăcire, eventual în zona Cravatta.

La urcare, noi am ajuns pe Pic Tyndal "in grafic", la 8.40 ! Vremea era superbă, cer albastru, nu sufla vântul deloc ! Aşa că nu se punea problema să nu continuăm ! Dar apoi ne-au încetinit unele echipe din faţă, mai ales cinci (2+3) cehi, pe care cu greu i-am depăşit , abia între Enjambee şi Prima Corda della Testa. În plus, în unele zone trebuia să-i aşteptăm pe cei care deja se întorceau de pe vârf, (ghizii cu clienţi, ghizi care considerau că au prioritate !) . Erau " ambuteiaje" mai ales unde noi ne căţăram, iar ei făceau rapel. Dar mai apoi, cu braţele neantrenate suficient pentru căţărări aşa de lungi, am încetinit şi noi ritmul, nu mai puteam urca la fel de repede ca în primele 5-6 ore. Sau am fi putut "trăgând de noi", dar doream să urcăm lejer, fără să gâfâim. Ne-au depăşit pe rând alte echipe. M-a uimit Marlene, pe care o ştiam mai neantrenată ca mine. Am urcat o vreme cap-schimbat, desi eu aveam câteva degete accidentate în Cheminee, la urcarea spre ref.Carrel şi acum pansate. Aşa că văzând-o cât de dezinvolt urcă, am lăsat-o pe ea cap în cam 80 % din traseu. Şi când la coborare, undeva ni se blocase coarda la rapel (uitasem că primul care a rapelat să facă proba !), ea a urcat "la liber" să rezolve problema, desigur nu pe linia corzii. Florin ne văzuse făcând acolo o "pauză" mai ciudată, dar nu era sigur că suntem noi.

Pe Matterhorn, perechile de ghizi cu clienţi în bună formă fizică, fac traseul dus-intors Carrel-vârf-Carrel în cam 8 ore. Dar n-am fi vrut să fim în "pielea" clienţilor pe care ghizii îi "hăituiau " (după ce plătiseră 1.500 EU !). Alţii ajung înapoi pe lumină sau - ca noi- în cursul nopţii următoare. Noi, care suntem montaniarzi, nu sportivi, obişnuiti să facem munte mai ales cu sufletul şi mai putin cu muşchii, l-am făcut în aproape de 3 ori mai mult timp decât ghizii cu clienţi antrenaţi. Vi se pare anormal ? Pe noi ne consolează faptul că mulţi alţii n-au ajuns pe vârf, ci s-au întors din drum şi că că mai toţi aceştia erau cu 20-50 de ani mai tineri ca mine ! Pe unul epuizat, l-a luat elicopterul de pe vârf. Pe alţi doi -neaclimatizaţi- i-a luat elicopterul în două dimineţi succesive de la ref. Carrel. Nici nu plecaseră spre vârf. Căci "li s-a făcut rău" pe traseu înainte de ref.Carrel; pe ultima bucată de 100 m, făcuseră.... 40 minute !!!

În acea zi de 19 iulie au plecat pe creasta Leone vreo 25 echipe. Pe vârf au ajuns au ajuns cam 12-14. Dintre care vreo 4-5 au coborât în directie opusă, spre cabana Hornli/ ref. Solvay de pe creasta Hornli. Acesta din urmă se află la 4.001 m, deci mai sus ca ref.Carrel şi poate ( nu cunosc) e mai uşor de ajuns la el ! Nu cunosc conditiile de acolo ( saltele, pături).

Când am ajuns la celebra Scara Jordan, ştiam că suntem "la doi paşi" de ţintă; apoi pe "vetta" (vârf) eram singuri. Se vedeau doi oameni pe vârful elveţian. Ne-am bucurat doar "in interior", fără îmbrăţişări, fără exclamaţii sau gesturi de "victorie" ! Nu ne plac pozele selfie ( mai ales abuzul de ele !), aşa că ne-am facut reciproc câte o poză "clasică" lânga crucea dintre vârful italian şi "strunga" dintre el şi cel elveţian (care e mai înalt cu un metru !). Şi pe care nu ne-am mai dus "să-l cucerim" şi pe el, să privim "de sus" spre Zermatt. De fapt Zermatt-ul se vede şi de pe vârful italian. Când plecam, a apărut o pereche care vorbeau germana; după gesturi, exclamaţii, mimică, ea era în extaz !
Pauza de vârf a fost scurtă, cam 20 minute. Marlene panorama peisajul cu aparatul foto, eu revedeam mental filmul vieţii mele de montaniard, derulându-l invers şi cu viteză, de la anii de când facem vacanţe anuale în Alpi, spre tinereţe-adolescenţă-copilărie. Si m-am decis ca la întoarcerea acasă, să-mi sistematizez într-o carte o parte din amintirile de munte.

Am coborât doar noi doi, alţii erau mult în faţă, cehii mai înapoi, ei încă urcau când noi deja coboram. Soarele a apus în locul unde părăseam creasta şi intram în "labirintul" peretelui sudic al Cervinului, cu rapelul peste Gran Corda. La rapeluri, n-am riscat să rănim cu colţarii pe alţii, cum făcuseră ghizii cu noi, când urcam. În unele locuri, nu există carabiniere fixe mici pe cordelinele de rapel, aşa că e bine să nu faceţi rapel din acele cordeline semi-secţionate, ci să puneţi voi o bucată de cordelină nouă. I-am întâlnit pe cei cinci cehi ( dintre care pe unul îl va lua elicopterul de pe vârf !) care urcau ultima parte înainte de vârf ( Passage Thioly ) si pe două spanioloaice mai jos, trecuseră de Enjambee, "strunga" dintre Pic Tyndal şi Cervin, care şi aici erau la fel de vorbăreţe cum remarcasem în după amiaza precedentă pe terasa refugiului ! Ne-au spus că aveau de gând să coboare la ref.Solvay. Soarele a apus în locul unde părăseam creasta şi intram în "labirintul" peretelui sudic, cu rapelul peste Gran Corda (un lanţ lung, în verigile căruia, la urcare mai făcusem câte o asigurare). Apropo, fără colţari e riscant în zone ( nu multe) unde se merge pe zăpadă; cu colţari se merge penibil pe stâncă. Iar să-i tot pui şi să-i tot dai jos de pe bocanci e enervant şi mai ales cronofag !

Am pierdut numărul rapelurilor -cca 25-30- începute sub Testa del Cervino, la Scara Jordan. Şi, mai ales după ce ai părăsit creasta, nu e uşor să gaseşti ancora pentru a instala următorul rapel. Căci rapelurile nu se fac pe linia firului de plumb, ci rapel- traversare oblic spre dreapta, spre Gran Torre, pe brână de stâncă sau de zăpadă- alt rapel şi tot aşa. Ce bucurie era când găseam un spit, o cordelină, un lanţ, o funie, urme de colţari pe stâncă, urme pe zăpadă.... Dar unele puteau fi şi urme ale unora care greşiseră traseul ! Ce faini şi utili ar fi fost nişte catadioptri, cum sunt în multe zone din Alpii elveţieni ! Dar cu ei, ar scădea poate numărul celor care angajează ghid.

Am avut frontale desigur, dar mai ales noroc de memoria excelentă a Marlenei şi de luna plină; totul era de vis, ceva ce nu se poate uita. Fără lună plină, poate ar fi trebuit să ne îmbrăcăm cu toate tricourile şi cu vestele de puf, să ne împachetăm în foliile de supravieţuire, să ne asigurăm de vreun spit, cablu, coardă fixă şi să aşteptăm ... luminiţele frontalelor ce ştiam că vor apărea înaintea zorilor !

Am postat pe FB singura imagine luată de Marlene cu acel perete sub luna plina, cu următorul comentariu:

"Motto: "Amurgul a luat cu sine lumina, apoi fiicele negre ale nopţii, ivite din funduri de văi, încep să păşească încet peste poteci, amestecându-se cu cohortele stanelor de piatră... Andrei Pandrea

În acea noapte dintre 19-20 iulie, în care am coborât multe ore pe peretele sudic al lui Cervino, "fiicele negre ale nopţii" n-au reuşit să-şi ia în stăpânire deplină muntele. Căci "soarele nopţii" le făcea o eficientă concurenţă şi lor şi frontalelor ce le aprinsesem la rapelul de la Gran Corda. Aveam şi emoţii să nu ne rătăcim în acel "labirint", dar având în vedere că era o noapte călduţă şi liniştită, emoţiile nu ne anihilau bucuria de a fi acolo, în acel straniu peisaj montan, departe de luminile din vale, de lume. Era atâta linişte, atâta farmec, eram privilegiaţi, eram atunci, acolo, doar noi şi şi noul nostru prieten -Măria Sa Matterhornul. Trăiam un vis frumos care parcă se derula cu incetinitorul....

Nu ne-am dat seama cum trece timpul ! Ceasul îmi căzuse la un moment dat de pe mână, bine că a scăpat fără să calc pe el şi îl recuperasem. Dar se oprise, era acum într-un buzunar ! Când am ajuns la refugiu, credeam că e miezul nopţii, dar ... din dormitor ieseau în bucătărie cei care se pregăteau de ascensiune în ziua de miercuri ! Aşa am aflat cu stupoare că e ora 3 !!! Desi obosită, Marlene dădea sfaturi unora care ne invidiau că noi ne implinisem deja visul.

L-am găsit şi liniştit pe Florin. Ne mutase din "pod" la parter. Peste zi mâncasem doar câte două bucăţi de turtă dulce şi băusem doar ceaiul din termos, cel din pet rămăsese neatins ! Am ciugulit ceva şi am adormit atât de adânc încât dimineaţa nu am auzit elicopterul care a evacuat pe al doilea "bolnav de ne-aclimatizare".

Pe la 12 am plecat la vale, tot cu cateva rapeluri, dar şi cu descăţărare, până în Col du Lion. Apoi cu mare atenţe pe brâna cu zăpadă de sub Tete de Lion. La ieşirea din Canalone Whimper, ne-am dezlegat din coardă. Pentru a sărbători evenimentul, ne-am dus la pizzeria Sotto Zero, unde am mâcat cea mai bună pizza din viaţa noastră. Iar eu şi Florin am băut cea mai bună, mai rece, mai reconfortantă şi mai ...meritată bere: Moretti. Ar fi trebuit să bea bere şi Marlene, ea a fost chiar mai "bărbată" ca noi !

Aşa s-a încheiat un vis frumos. Ştim că din punct de vedere al dificultăţii, nu e o mare realizare, e o ascensiune pe care au făcut-o şi o vor mai face mii de oameni. De ce ? Probabil pentru acelaşi motiv ca al nostru: e o ascensiune frumoasă, pe cel mai frumos munte din Europa. Dovadă este şi titlul unui film: "Il Cervino, la montagna perfetta". Iar dintre cele patru muchii ale acestei perfecte şi fascinante piramide, Gaston Rebuffat, celebrul alpinist francez, care i-a dedicat o carte-eseu: "Cervin, cime exemplaire" -Hachette, Paris, 1965, afirmă: "Creasta Hörnli e cea mai frecventată, Creasta Leone e cea mai frumoasă".

Noi, pe munte, inclusiv în Alpi, nu am căutat dificultăţi, ci frumuseţe. Ierarhizând după frumuseţe, realizările noastre din Alpi, punem pe primul loc ascensiunea Cervinului pe Creasta Leone .

Epilog
Aseară, după sărbătorirea evenimentului, ne-am despărţit de dragul Florin; el a plecat spre Laussane, noi în campingul dintre Valtournenche şi Maen, unde poţi intra şi te poti instala la orice oră şi unde suntem deja vechi cunostinţe.

Joi am stat la "reanimare", cu gândul să continuam apoi Tour des Combins, din care făcusem doar o etapă. Dar prognozele şi amabila invitaţie a lui Florin, ne-au îndemnat să ne prelungim "reanimarea" ! Asa ca joi, 21 iulie am sosit la Florin, la Lausanne, iar sâmbătă am vizitat Geneva cu Florin şi Dia.

Duminica dimineaţa, noi doi am urcat înapoi spre pasul Grand Saint Bernard, până în ultimul sătuc- Bourg Saint Pierre- unde l-am parcat pe ALP şi l-am rugat să ne aştepte 4-5 zile. De unde am continuat încă 4 zile tura întreruptă pentru Cervino. O tură faină de drumeţie, cu o primă noapte într-o stână clasică, din piatră, dar faină şi cu următoarele în cort, în locuri de vis, departe de civilizaţie.

Miercuri 27 iulie seara am încheiat în Pasul Gran Saint Bernard circuitul "Tour des Combins"- 111 km, +6.980 m, - 7.580 m.(relatare alături). Am dormit discret acolo ultima noapte din această superbă vacanţă în Alpi, tot în cort, într-un cotlon aflat la cca 50 m de statuia lui Saint Bernard. Dimineaţa am mai văzut două corturi prin vecinătate.

Joi ne-a dus autobuzul cam 10 km până în Bourg Saint Pierre, unde îl lăsasem pe ALP să ne aştepte. Apoi, la ora 11 am pornit direct spre casă, pe alt traseu, prin Elveţia şi Austria, nu prin Italia ca la ducere. În acea seară am montat cortul în campingul din Stams, înainte cu 46 km de Innsbruck, iar vineri la ora 21.30 eram deja acasa. Obositi, dar fericiti !

Ne-am intors mai repede cu o zi faţă de cum era în plan, să scăpăm la graniţe de cozile lungi ale maşinilor românilor ce se întorc acasă în acest w-e de început de lună august !

Poze am făcut desigur ( le puteti găsi cu butonul Foto de pe Home page), dar din ascensiunea pe Cervin nu prea multe ! Când doream una, aparatul era la celălalt, când era la cel care trebuia, se gândea la traseu, uita de poze ! Şi -aşa cum obişnuim- nu ne-am pozat unul pe altul de aproape şi în "poziţii spectaculoase". În poze nu vrem să ne vedeţi pe noi, ci peisajele ce le-am văzut noi ! Iar in zona de perete, şi la urcare şi la coborare era noapte sau lumină slabă !

Daca doriti să aflaţi de ce am dorit atât de mult să reuşim această ascensiune, citiţi şi :

http://www.dinumititeanu.ro/Matterhorn-Fascinanta-piramida

E un munte fascinant. Celebrul alpinist francez Gaston Rebuffat, i-a dedicat o carte-eseu: "Cervin, cime exemplaire" - Hachette, Paris, 1965, din care am extras motto-ul. Vă mai redau două cugetări ale sale despre Cervin :

"Când vorbim de Dru, "vedem" faţa lui vestică, vorbind de Aiguille Noire de Peuterey, "vedem" creasta ei sudică. Dar privind Cervinul din orice direcţie, îl vedem doar pe El ! ".

"Cervinul nu e protejat de munţi mari în vecinătate. El înfruntă singur vânturile şi destramă norii. El domneşte şi guvernează. El nu împarte cu alţii aerul ce-l respiră"

Ne bucuram ca Cervinul ne-a oferit o ascensiune fascinantă ! O ascensiune pe care ştim că o doriţi mulţi dintre voi. Vă dorim vreme bună şi... prudenţă !

Imagini de la urcare ( Scară spre cer): https://plus.google.com/photos/100452716495980794788/albums/631799901221...

Imagini din coborâre ( Întoarcerea din vis) :https://plus.google.com/100452716495980794788/posts/2LBLFLnnNsi
******

Meniu: 
01.Articole recente
glqxz9283 sfy39587stf02 mnesdcuix8