Ascensiune pe lună... plină

Poate că unii deja știți că avem o ”pasiune în pasiune”- ture pe munte la lumina lunii, când ea e rotundă, ”plină” și răsare seara. Ne place asta mai ales la sfârșitul iernii și începutul primăverii, sus, pe creste înzăpezite unde lumina ”soarelui nopții” e accentuată de albul zăpezii, când poți înainta pe schiuri sau pe bocanci fără lanternă frontală și când gerurile sunt mult atenuate.

În nopțile cu lună plină din ianuarie și februarie nu am avut cer senin, luna era ascunsă în nori. Dar acum, la sfârșit de martie, prognozele erau favorabile pentru ziua de sâmbătă și prima parte a nopții următoare. Ca destinație am ales Parângul, cu gândul la o mai veche și faină tura pe schiuri din vacanța de Paști 2007:

http://www.dinumititeanu.ro/Zile-divine-in-Catedrala-Alba-a-Parangului

Atunci am mers pe schiuri aproape tot timpul, 4 zile, peste Parâng, Mohoru, Cărbunele și am coborât la Obârșia Lotrului, de unde cu o ocazie nesperată, am ajuns la cabana Groapa Seacă, unde ne aștepta TOM- Fordul Mondeo ce-l aveam atunci. Acum, plecaserăm din Cluj sâmbătă 27 martie 2021 dimineața la ora 5. La 8.30 eram la baza telescaunului, unde nu era nimeni ! Aflaserăm pe net că va începe să funcționeze la ora 9, așa că microbuzul cu cei care îl deservesc a apărut în timp ce noi ne încălțam clăparii.

De la salvamontiștii de la refugiul lor din zona cabanei IEFS am aflat că sunt urme până pe vârful Parâng, spre care plecaseră mai mulți drumeți. Dar și doi schiori din Lupeni, unul fiind dragul vechi prieten Tase Tecar, pasionat montaniard, maratonist, mountainbike-ist... Tot la Salvamont La Salvamont - văzându-ne cu rucsaci mari- am fost întrebați dacă dorim să dormim în Refugiu Cârja, căci nu-l vom găsi. Pe vf. Parângu Mic -2074 m , unde am făcut o pauză mai lungă, ne-au ajuns doi iubitori ai crestelor alpine din București - fam. Răzvan Petrescu, care nu aveau ca țintă top-ul masivului, pentru acesta alții plecaseră mai devreme. Tot acolo, de la o doamnă din Petroșani, singură (singurătatea ei era dovadă de pasiune pro-munte), am aflat că orașul lor e în carantină ! Atunci ne-am dat seama de ce polițistul care ne oprise la intrarea în oraș, după ce ne-a verificat actele ne-a întrebat unde mergem ! Auzind că pe munte, ne-a urat drum bun ! Pe acea lungă creastă cvasi orizontală căci are multe dar mici sus-jos-uri, Tase care cobora ”în trombă”, s-a oprit lângă noi poate din curiozitate și... s-a bucurat mult să ne revedem. Ce inspirat a fost, ar fi fost păcat să treacă în viteză pe lângă doi ”montaniarzi necunoscuți” ! În curând ne-am decis să montăm cortul undeva între vf. Scurtu 2.203 m și refugiul Cârja și să continuăm doar pe bocanci (clăpari) și cu un singur rucsac mai ușor.

În unele imagini veți vedea că aveam coechipier un câine negru. Ce de obicei, ni se atașase de prin stațiune. Am întâlnit apoi grupuri de drumeți - unii chiar din Cluj, alții din București- care se întorceau, nu am întrebat dacă de pe Parângu Mare sau de pe Cârja. Unii m-au recunoscut, alții doar auziseră de mine, printre ei Florin Tărtăreanu și Felix Stănculeț. Toți mirați de planul nostru de a urca la lumina lunii până pe Parâng. Erau și aceste grupuri însoțite de câte un câine din stațiune, dornici și ei de mișcare mai departe și mai sus, nu doar pe lângă cabana stăpânilor. Așa că Negruța noastră ne-a părăsit în favoarea celor doi dulăi care fuseseră pe vârf ! Cât despre ref. Cârja, nu ne imaginam că nu vom vedea măcar un colț al lui. Doar unul ”de-al casei” ar fi putut acum să știe unde să înceapă a săpa pentru a-i elibera ușa. În alte ierni se vedea ceva din el, dar îți dădeai seama că ar fi foarte multă muncă pentru ”scos la lumină”, mai ales că zăpada era acum tare, la montarea lui Erik am putut folosi mai puțin lopata și mai mult pioletul ! Puțin mai sus de locul ”refugiului ascuns”, pe panta abruptă spre dreapta, am văzut curajoasele urme de splitboard ale clujeanului Costas Bodea și ale prietenei sale care ne depășiseră pe creastă.

După un urcuș suținut, am ajuns la Cota 2.405 m !care e încă în soare. Am scris ”susținut” deoarece deși doar Marlene avea rucsac și era ușor, ”scara de urme” bătute de cei care tocmai coborâseră, era greu de urcat, distanța dintre ”trepte” era cam mare, norocul nostru erau bețele. E vârful ce-și spune singur numele prin acel stâlp mai altfel pe care-l vedeți într-o imagine ! Felicitări celui care a avut ideea ! I-am trimis telepatic salutări Alinei, colegă de club, foarte pasionată de munte, care are ca nume de familie cel ce-l are acest prim vârf mai alpin din ”Parângul Sălbatic” ! Căci zonei dintre Pasul Urdele și Curmătura Oltețului eu îi spun ”Parângul Domol”, inspirat de denumiri similare din Munții Făgărași: Albota Domoală și Albota Sălbatică. Admirăm panorama, creste ce ne trezesc plăcute amintiri: Șureanu și Vf. lui Pătru, Munții Latoriței unde am avut cortul 4 zile și nopți în vacanța de Crăciun 2020 când încă nu funcționa telescaunul pârtiilor Transalpina. Se puteau admira și Retezatul, Cindrelul, Făgărașii...
Apusul- nu prea spectaculos- ne-a prins în șaua dintre Cârja și Stoienița. Luna se ridica de la orizont, dar încă nu lumina ”a giorno”. E Ora albastră ! ”O culoare foarte apreciată de către fotografi, dar și de către pictori, cineaști sau scriitori care găsesc că această « oră albastră » specială este o imensă poezie. Ora albastră este o clipă suspendată la sfârșitul unei zile. Soarele a apus deja, dar noaptea nu a căzut încă. E ca și cum ar fi vorba despre un timp suspendat, în care se face loc unei anumite lentori, în care totul este magic și silențios. Un albastru profund în care totul este estompat.” (citat din site-ul Pixl.ro ). De data asta, înainte de vf. Gemănarea, urmele nu erau ca altă dată prin stânga ”marii scochine” (care arată ca uriașa amprentă a calei unui vapor !) unde ne montaserăm cortul/corturile în alte două ierni, ci prin dreapta, apoi urcau spre/în creastă, amonte de vârful amintit. Nu mai aveam nevoie de frontale, nu ne grăbeam ca în alte dăți să fim pe Marele Vârf când soarele ne va spune ”Bună dimineața oameni dragi, vă recunosc” ! În vara 1999, în perioada Marii Eclipse de Soare, în tura cu Marlene de la Petroșani la Rm. Vâlcea, ne montaserăm cortul la 3 minute de Vârf și pe el am așteptat ca dimineața Mărețul Astru să ne sărute frunțile ! Eclipsa totală ne-a găsit atunci pe muntele Govora, nu departe de frumoasa Buila-Vânturarița.

Iar când în vara 2017 împreună cu dragul Florin Bâscu din Horezu/Lausanne am parcurs toată Creasta Carpaților Meridionali ( 390 km în 19 zile de la Herculane la Valea Prahovei), pe aici ne grăbeam să fim pe Vârf când soarele ne va spune ”Noapte bună, pe mâine” ! La un moment dat, ținta serii/nopții e aproape. Ne și bucurăm, ne pare și rău că am ajuns la țintă. Așa spunea/se întreba și Lionel Terray, comparând alpinismul cu dragostea: ”Nu este adevărat că fericirea rezidă în dorință, în ascensiune, nu în posesiune ?” Iar Kilian Jornet revenea cu un detaliu: ”Fericirea pură n-o descoperi în momentul când ai realizat ceva, o simţi chiar înainte de a o atinge, în momentul când îţi dai seama că o vei atinge.” Vom încheia în curând acest ”serial” al unei ”ascensiuni pe lună...plină” cu două imagini surprinse nu ușor e draga mea Marlene, când ”am atins fericirea” !

Acum am ajuns pe vârf la ora 21.15. ”Vârful ! Marea bucurie a alpinistului, cea care îl face să zboare și să uite și greul și suferința”. Razvan Petcu -după o premieră de 5B în Ullu Tau/Caucaz.

Ar trebui să vă scriu ce am simțit eu când am ajuns pe Acest Vârf, pe Această Lumină ! Vă las să vă imaginați...
Am rămas pe vârf până la ora 22. Eu am dat câteva telefoane ,”să ne lăudăm”. Primul lui Florin ! Marlene mă certa că nu-s atent la comenzile ei (pe care nu le prea auzeam din cauza ”muzicii” arcușului-vânt pe harfa glugii de pe cap.) Ea era cam nervoasă că o sabota trepiedul și că aparatul foto nu reușea să facă ”focus”, că nu putea lucra cu mănuși și îi înghețau degetele. E adevărat că nu avem experiență în poze de noapte, cum au alții. De ex. prietenul Dan Tăuțan, de la care tocmai ne intrase un SMS, el și prietena lui se aflau nu departe, erau pe schiuri de tură sub ”Soarele Nopții” pe muntele Scovarda, ”la doi pași” de pasul Groapa Seacă.

Ne-am rupt cu greu de ”vraja muntelui”, de ”beția de vârf” cum citisem într-o carte. Înainte de a o lua la vale, ne-am ”botezat” evenimentul cu o îmbrățișare. Am îmbrățișat desigur și orizontul, marea de lumini din Petroșani, de pe Jiul de Vest, din localități oltene - Novaci și altele, din mai apropiata Stațiune Rânca, cea care acum și de aici arăta frumoasă... Am plecat agale la vale. Colțarii îi aveam montați de la urcare, deși zăpada era înghețată doar în anumite zone. Dar ei ne ofereau siguranță. Eu am înlocuit cu pioletul un băț mai ”nărăvaș” pe pante unde derapa (vârf prea scurt, rondelă prea mare). Nu ne grăbeam, doream să savurăm cât mai multe din acele ”clipe astrale”. Vom dormi acasă pe săturate. Oboseala din această noapte o interpretam ca ”o stare de bine”; ne simțeam ca după o saună sau după un masaj profesional. Deși poate că unii ne veți crede masochiști ! Și poate e ceva adevărat, căci Miși Szalma spunea: ”La alpinistu place să chinuie la el !”

Știam că suntem doar Noi Doi și Măria Sa Muntele. Nu ne va ajunge nimeni din urmă, nu vom întâlni pe nimeni în urcare. La urcușurile - nu mari, nu abrupte- spre Stoienița și Cârja, eu mi-am dat seama că azi nu mâncasem mai nimic peste zi, eram cam hipoglicemiat. Mă bazasem prea mult pe rezervele mele de glicogen . Și mai ales nu băusem suficiente lichide, eram deci și deshidratat ! Greșeli de începător, meritam palme ! Uitasem că trebuie să mănânci și dacă nu-ți e foame și să bei și dacă nu-ți e sete ! Așa că mergeam tot mai încet. La cort am ajuns la ora 1.30. Am dat ceasul înainte cu o oră, am topit zăpadă, am mâncat și băut - adormind între timp de mai multe ori ! Iar când îmi mișcam picioarele, simțeam ”cârceii”- dovadă-pedeapsă a prostiei făcute ! Abia la ora 4 dimineața am întrat în saci... Ne deciseserăm să ne trezim la ora 10-10.30, pentru a ajunge la Cluj înainte sau nu mult după noua ”oră fatidică”- 20.00 !

Duminică, la ieșirea din cort, am avut o surpriză, în afară de white-out, care de fapt era anunțat: la cam 10 m de cort, era plasată o ”santinelă” feminină ! În spate, pe rucsac avea nu o pușcă, ci un piolet ! Credeam că visez, dar ”fantoma” m-a salutat ! Am aflat că plecase cu doi bărbați spre vârf, dar ea se întorsese din zona Cârja din cauza ceții dese. Urmele erau acoperite în unele zone de zăpada viscolită, așa că de teamă de a nu se trezi ”în bălării” pe acea ceață deasă și în speranța că în cortul pe care îl văzuseră la urcare sunt locatari- se oprise ! N-am întrebat-o de cât timp ! Pentru a nu se congela (era îmbrăcată pentru mers, nu pentru stat pe loc câteva ore !), am luat-o cu noi la plecare: ora 11.45. Pe traseu, ne-am împrietenit cu Yolanda, am aflat că e din Constanța, dar de dragul muntelui se stabilise/căsătorise de o vreme în... Cluj ! Acasă, am găsit-o pe FB și am văzut că e și ea fan România sălbatică ! Pe traseu, erau zone unde urmele erau acoperite de zăpadă viscolită, acolo GPS-ul Marlenei ne dirija în direcția bună. Când ne apropiam de vf. Parângu Mic, s-a împrăștiat ceața, nu și de pe Cârja și Parângu Mare. Și i-am văzut venind rapid pe cei doi bărbați care prin zona Gemănării, sătui de ceață și posibil și cu gândul la Yolanda, au renunțat să ”bifeze” vârful și au făcut cale întoarsă. De pe Parângu Mic au plecat la vale tot în ritm rapid, noi mai încet din cauza bagajelor mari și a vântului devenit turbat , care folosea rucsacii noștri ca pe niște vele. Ne-a însoțit până în apropierea primelor clădiri din stațiune.

Ora 20.00 ne-a prins înainte de a urca Feleacu, așa că am cotit la dreapta pe centura spre Apahida și am intrat în cartierul nostru din Cluj prin Borhanci. Deși bănuiam că poliția de la principalele intrări în oraș va fi mai puțin stresată ca în urmă cu un an și va respecta noile dispoziții în spiritul lor, nu în litera lor, nedând amenzi celor care au depășit cu ceva ora fatidică. Mai ales dacă le spuneam că nu venim de la un chef; clăparii, schiurile și câteva poze din telefon ar fi fost dovezi ! Acasă, mâncați, băuți (nu beți), dușați, cu livingul vraiște până dimineața, ne-am scufundat și în somn binemeritat dar și în saltele relaxa ! Iar Marlene, care este și șefa ei, și-a făcut pe luni orarul la job dela ora 12.

Acum, luni, Marlene e încă la job, eu m-am ”târât” la prânz până la piață după ”lapte adevărat”. Revenit acasă mi-am preparat desertul din copilărie: griș cu lapte. Mă mișc prin casă ca un robot. Dar mă bucur că și de data asta, trupurile noastre au fost sclavii sufletelor. Oboseala trece, superbele amintiri rămân...

Imagini aici: https://foto.dinumititeanu.ro/2021/03/29/parang-pe-luna-plina/

********

Meniu: 
01.Articole recente
glqxz9283 sfy39587stf02 mnesdcuix8