Bolovani dislocaţi din trasee

Exemple de pericole produse prin dislocarea unor pietre-bolovani din traseele de căţărare.

Prietenul brasovean Florin Ularu, acum in Munchen, a scris:

" Priza cu pricina era o placa aparent ok de care se tinusera zeci de
cataratori inainte, dar in ziua aceea ii venise "sorocul". Am decolat
cu bolovan cu tot si m-am trezit atarnand alaturi de prietenul meu in
regrupare. M-am uitat imediat in jos si am vazut cu groaza o "dacie"
care gafaia pe panta in sus spre intalnirea cu bolovanul. Am mai
apucat sa spun "Doamne..!" si in momentul urmator "piatra" (cam 70x50x20 cm!) a percutat la doi metri in sosea in spatele masinii. Socul trebuie sa fi fost foarte puternic fiindca soferul a oprit, s-a dat jos din masina si s-a uitat la bucata ramasa, infipta in asfalt, dupa care s-a urcat la volan si a demarat "in tromba". Este o amintire din genul celor care nu se uita niciodata si care te marcheaza pentru tot restul vietii: nu
cred ca m-am mai apucat de atunci de vreo placa fara sa o incerc."

Ca in multe situatii si ca intr-un banc pe care nu-l reproduc,
toti au dreptate: si Dan Vasilescu si Catalin Borcea si Florin. Caci alpinistul isi risca viata sa, a coechipierului si uneori si a celor de sub traseu... Mi s-a relatat candva demult , o situatie cu o femeie care a ramas fara un picior de la un bolovan venit dintr-un traseu de catarare din Cheile Turzii. Nu stiu amanunte juridice, poate voi incerca sa-i cer amanunte, daca si le mai aminteste, cand ii mai scriu, celui care mi-a povestit asta...

Dar legat de ce scrie Florin, relatez si eu trei intamplari:

1. In vara lui '77, eram in Santinela din Bicaz vreo 3-4 echipe. Ca de
obicei, pe sosea treceau masini dar si "pietoni", gura-casca. Si se
opreau fix sub noi "sa ne admire". Dar mai erau pe acolo si 2-3 de-ai
nostri care le spuneau "sa plimbe ursu '", sa nu le vina vreun bolovan in capatzana. Unul dintre ei era Mircea Noaghiu, care nu mai avea mult pana la plecarea, alaturi de cei de la Armata ( el era la U Brasov) intr-o mult dorita tura in... Pamir!! Redau ce scrie Mircea in cartea sa "PAMIR'77" la pag. 86:

"..iscodeam imprejurimile, cautand unghiuri de filmat mai
deosebite. Prin dreptul Santinelei m-am oprit si i-am urmarit cu privirea pe cei din perete. Deodata, un bolovan a spintecat aerul cu o suieratura stranie de obuz sfartecat, mi-a sfasiat partea din spate a hainei, apoi s-a zdrobit in mii de pietricele pe asfaltul soselei. Vreo cativa colegi s-au repezit la mine si au inceput sa ma pipaie ingrijorati.... insa eu nu aveam absolut nimic..."

Ceea ce nu stie (?!) sau nu relatează Mircea, este ca acel
bolovan nu a cazut din traseu ci... a fost aruncat din traseu! La un moment dat, prin a 3-a sau a 4-a lungime, Roli, secundul meu, m-a intrebat: "Ce fac cu pietroiul asta, l-as arunca, sa nu-l disloce cineva si sa cada in capul cuiva?" I-am raspuns: "Daca il arunci, fa in asa fel ca sa ajunga dincolo de sosea!". Desigur ca asa a dorit si el, dar... Daca i s-ar fi spus in ziua aceea adevarul lui Mircea, cred ca a doua zi nu mai aveam secund....

2. Tot la una din alpiniade, in Piatra Craiului . Alpiniade cu unele
suparari justificate,... dar cu cata nerabdare le asteptam sa
ne revedem confratii intru pasiune, chiar daca erau adversari!; Cate
amintiri frumoase avem de atunci! Da, Florine?, Da, Dane? Da, Cataline?
Da, Gabescule?, Da Cezarica?
Eram 3-4 echipe in Lespezile Lirei. La un moment dat, unul
ramane cu "o minge de rugbi in brate" si vrea sa o arunce. I se spune: "Esti
nebun? Nu vezi cati sunt sub noi? Poti stii ce traiectorie va lua "proiectilul"?". Asa ca baiatul, care se catara si cu capul, nu doar cu muschii, a gasit solutia: l-a bagat in rucsac si l-a dus pana pe brana ce uneste bratele Lirei...

3. Duminica de aprilie 2000, la Memorialul "Andrei Moldovan" in Cheile
Turzii. Dupa "antrenamentul"-verificare in trasee mai usoare din ziua
precedenta, echipa noastra de 3 : eu, Marlene si Arnold, hotaram sa
intram intr-un cinciar din Peretele Urias: "Vigh Tibi". La baza
traseului, rapid echipat, stau cu mainile pe perete si simt cum ma
incarc cu energie. Ma simt ca un manz indopat toata iarna cu ovaz, cand
i se da drumul la iarba verde. "Bat din copite" de nerabdare, nechez in interior si cand Marlene e gata si ea si ma baga prin "opt", nu-l mai astept pe Arnold care, la 2-3 m. de noi, in stanga, cu spatele la perete, asezat pe malul apei, isi schimba incaltarile.
Pornesc sa-i dau, cu cateva minute mai devreme, cu tifla
gravitatiei. Prima lungime urca oblic spre stanga, lustruita de sute sau poate mii de maini si picioare care au mai trecut pe acolo. Dar, la 10-15 m. m-am prins de o priza, care, cum spune Florin, "era aparent ok, de care se tinusera zeci de cataratori inainte, dar in ziua aceea ii venise "sorocul". Mi-a plecat de sub stanga un "pepene", care a vajait la 30-50 cm. de capul lui Arnold si a cazut cu o bufnitura surda in apa! Norocul nostru a fost poate si ca, de data asta, n-am strigat "piatra!" N-am "zburat" ca Florin; am ramas agatat in mana dreapta . Ca si coechipierii mei desigur, "vedeam" cosmarul: Arnold n-ar mai fi ajuns niciodata pe Aconcagua, iar eu as fi ajuns prin tribunale si chiar in inchisoare...
Brrr!! De atunci, de cate ori trecem pe acolo, simtim valuri de
adrenalina si vedem secvente dintr-un film de groaza...

E adevarat ca si spre mine au trimis altii ghiulele, care ma
obligau sa devin "timbru" pentru cateva zeci de secunde si sa regret ca am doar casca, nu si armura de cavaler medieval.
Si apropo de tragedii alpine, nu pot sa nu-mi amintesc de o alta secventa: tatal celui care are o placuta pe Peretele Scorusului din Cheile Turzii, dupa ce a inteles ce s-a intamplat acolo, mi-a spus
uluindu-ma: "Nu-i reprosez nimic celui ramas in viata, putea sa fie
invers. Doresc doar ca sa vorbiti si sa scrieti despre ce au gresit ei,
ca sa fie de folos altora". Si desigur, am facut asta si atunci in '85-
a fost prima mea "iesire" in presa de munte- si pe urma.

Stim ca din multe trasee, din pereti, dar si pe valcele si vai
de abrupt, pietrele care pleaca, pot accidenta pe cineva. Si chiar daca urci "ca pe oua" si nu dai tu pietre, le disloca multe ori coarda. Asa ca fiecare, cand isi alege traseul, trebuie sa tina seama si de aceste riscuri, de posibile tragedii, consecinte. Muntele ne iarta, dar nu de zeci de ori; suntem si noi, ca si ulciorul plecat dupa apa, facuti din pamant. Ne vom intoarce in pamant, dar sa n-o facem inainte de termen!

glqxz9283 sfy39587stf02 mnesdcuix8