Bucuria căţărării

O incercare de a explica motivatiile celor practica aceasta activitate, acest sport.

Motto: Stanca ne umple de o bucurie puternica, ea trezeste in om o voluptate a urcarii, bucuria de a birui greutatea trupului sau, de a-l ridica mai aproape de cer.

Bucura Dumbrava

Un telefon surpriză din Pitesti, de la un prieten, mi-a trezit amintiri vechi, bucurii ascunse într-un colt de suflet, gata să irumpă la prima chemare, cu o vigoare de necrezut. Parcă a fost ieri, desi au trecut peste 30 de ani. Cum să nu-mi amintesc cu câtă bucurie se cătăra acest om, cu câtă bucurie mă cătăram împreună cu el.

Citisem si până atunci câteva cărti de alpinism care încercau să explice bucuria cătărării, mai târziu citind altele. Pe majoritatea le-am recitit recent. "Ascensiunea este o neasemuită si de nedescris bucurie a trupului si spiritului, cu totul alta decât celelalte bucurii omenesti" ( Guido Rey).În cartea "Alpinism odinioară si azi", a lui Ionel Coman, este reprodusă bucuria cătărării de catre celebrul ghid italian Emilio Comici: "De fiecare dată când mă leg în coardă si încep să urc, în mine se petrece o transformare: când mâinile ating stânca, dispare orice oboseală sau teamă. O fortă misterioasă îmi înfierbântă sângele si, pe măsură ce urc, mă simt mai puternic iar trecerile devin mai usoare."

Asa cum ne spune Ionel Coman în alta carte a sa "Două secole de alpinism", Comici adora nu numai stânca ci si arta, muzica. Pe Bach îl considera "gradul VI în muzică", iar despre propriile trasee spunea: "acolo este un piton în si bemol"¦ acolo unul în sol"¦"

Da, majoritatea alpinistilor nu se catără numai cu muschii ci si cu sufletul. Însusi maestrul Ionel Coman afirmă că "un traseu alpin e numai o partitură, interpretarea care din cătărare face muzică (deci artă!) apartine fiecăruia". "Interpretarea" diferă de la artist la artist"¦ Bucuria cătărării, căci orice artă produce bucurie, diferă si ea în intensitate, în modul de manifestare.

La Rică Enăsel (vezi la In Memoriam ), fostul meu student si totodată fostul meu profesor (căci el m-a initiat in tainele catzararii, cu el m-am legat prima dată în coardă, în 7 aprilie 1968, în Cheile Turzii), bucuria cătărării era discretă, calmă. El urca încet, tacticos. Studia toate detaliile de relief, de culoare ale stâncii. O mângâia ca pe o fiintă vie. Îl bucurau ca pe un copil ( pe el, uriasul de aproape doi metri!) gâzele, florile, fluturii. Era tăcut, dar fata, ochii, trădau ce era "înăuntru".

Da, "adevăratul alpinist ajunge la o comunicare cu natura, atribuind viată stâncii si vorbind cu aceasta" (Dan Păvăloiu), căci "muntele are viată, el trăieste nu numai prin floră si faună ci si prin viata minerală. Iar dacă esti mai aproape de stâncă si o pipăi cu degetele si o mângâi cu palmele si o îmbrătisezi cu bratele si o săruti cu buzele, atunci muntele trăieste prin tine" (Al. Brădut Serban - Cuxi).

Am citit ("devoram" cărtile scrise de alpinisti, mai ales în anii de început) că plăcerea, bucuria cătărării nu depinde numai de traseu si de persoana ta, de antrenament si bioritm ci si de persoana cu care te legi în coardă. Cu Dinu Bucur, al cărui telefon surpriză mi-a inspirat articolul "Bucuria libertătii" http://www.dinumititeanu.ro/Bucuria-libertatii si articolul de față, era prima dată când simteam asta! Era ceva fantastic! Doar în anii următori, cu Misi Szalma, cu Doru Oros si cu Cuxi am mai simtit asa ceva: un fel de scurgere de energie spre mine, în mine, prin coardă. La Misi si Doru bucuria contactului cu stânca, bucuria cătărării se manifesta doar prin eleganta gesturilor, prin frenezia miscărilor, dublată de senzatia de sigurantă ce ti-o ofereau, de lipsa de teamă cu care se cătărau.

La Dinu (ca si la Cuxi), care era si el un virtuos în gesturi, se manifesta si prin voce, prin vorbe. Cuvintele cheie din lantul verbal al securitătii escaladei țâsneau cu fortă din pieptul lui, pe care nu-l credeai capabil de asa explozii: "Fil !, slab !, regrupat !" nu le puteau acoperi nici vântul, nici vuietul râului, ca pe ale altora. Nu puteai face confuzii nefericite între ele. El mi-a atras atentia asupra importantei vocalelor accentuate, asupra lui i din monosilabicul fil. Dacă spui "filează" (întinde coarda), accentul cade de obicei pe a, si atunci mesajul se poate confunda cu"slab" ( "slăbeste coarda, las-o moale"). Am aflat apoi despre astfel de cazuri nefericite, nu toate terminate cu bine!

Dar, urcând, Dinu vorbea nu doar cu mine. Vorbea tot cu voce tare, singur, adică nu ! ; vorbea cu prizele, cu carabinierele, cu pitoanele, cu corzile uneori mofturoase, cu florile din fisuri, pentru viata cărora făcea acrobatii ca să nu le rănească, cu sprintarele păsăruici care ne tineau de urât în acea lume minerală. L-am auzit la un moment dat spunând ""¦că doar n-or fi fost păsări cei care au mai urcat pe aici!". Era la o "bavareză" scurtă, dar superbă, din Turnul Crăpat (Peretele Chipchesului, Cheile Turzii). După ce a depăsit-o, icnind de plăcere, de bucurie, la primul piton s-a oprit si, spunând "îti multumesc frumoaso", efectiv a sărutat zgomotos stânca! Celălalt virtuos, exuberantul Cuxi, nu-mi mai poate da telefon, să-mi trezească amintiri. A devenit Icar cu aripi topite în vâlvătaia entuziasmului. Dar vorbeste cartea lui, editată post-mortem, Singurătatea verticalelor: citez relatarea uneia din primele lui escalade, în zona Vadul Crisului):

"Nelutu se urcă, filez, se urcă, se opreste, se leagă, filează, mă urc. Mă urc"¦ e fantastic, mă urc, m-am urcat. E o bucurie, nici nu stiu ce să zic. Sunt zăpăcit"¦ E destul să îndepărtez putin picioarele si mă uit printre ele în jos, ca să văd o sumedenie de capete mici. Încă o lungime"¦ îmi tremură picioarele, depăsesc faza, sunt sus, suntem sus. E fantastic! Acum stiu: voi face alpinism, voi fi un alpinist. Viata mea"¦ alpinism".

Nu era doar entuziasmul începătorului ce simtea eliberarea de ”povara" gravitatiei! La fel de entuziast îl vedeam, îl auzeam, îl simteam în cătărările pe care le-am făcut cu el în anii următori, 1981 - 1982, perioadă în care a urcat atâtea trasee cât altii în 10 ani! Despre diedrul din Lespezile Lirei, traseul lui Floricioiu, unde l-am trimis intentionat cap de coardă, scrie: "Pornesc prevăzător. Curând mă cuprinde asa o plăcere de cătărare încât numai că nu nechez de bucurie"¦ Este o bavareză de toată frumusetea"¦ extaz!". Dar câte astfel de pasaje de acest fel nu găsim în acest tulburător jurnal. Câte reflectii despre bucuria de a te cătăra mai ales cu un prieten si neplăcerea, corvoada de a te lega în coardă cu unul pentru care nu simti nimic deosebit...

Să vorbim putin si de reversul medaliei, de modul diferit, opus, de manifestare în timpul cătărării. Am efectuat mai multe escalade (poate si în scop"¦ de studiu psihologic!) cu un tânăr bun cătărător, care nu-mi era antipatic, dar mă contraria. Si el vorbea în timpul cătărării, dar cu alte epitete, cu alt ton; monologul lui cu stânca era un sir de înjurături de nereprodus. Poate acest vocabular era o obisnuintă din adolescentă, când stim că si multi băieti buni cred că astfel îsi arată virilitatea. El nu era de vină niciodată (pe când tizul meu certa părinteste corzile când nu erau docile, le cerea scuze când nu se purta atent cu ele si le încurca); de vină erau corzile, carabinierele, prizele, ierburile, încăltămintea. Înjura si pe autorul premierei, că a bătut prea multe pitoane sau prea putine etc. Trata muntele, stânca, nu ca pe un prieten ci ca pe un adversar. Nu pot spune că nu-i făcea plăcere cătărarea, dimpotrivă. Se bucura în felul lui, ca un boxer când îl pocneste bine pe adversar. Chiar l-am întrebat: de ce nu faci box? Dar exceptiile întăresc regula.

Cătărarea este pentru majoritatea alpinistilor o enormă bucurie, inclusiv (sau mai ales) bucuria autodepăsirii.

"După câtiva ani de alpinism mi-am dat seama că nu mă luptam cu alte echipe, cu muntele, cu conditiile meteo, ci doar cu mine însumi: mă cuceream, mă învingeam nu ca persoană ci psihic, îmi depăseam propriile temeri si posibilităti, deschizând drum altora mai înalte", a afirmat Tavi Bortos într-un interviu despre prietenia lui cu cel care a fost impetuosul Cuxi. Emilian Cristea, în memoria căruia Cuxi si Tavi au efectuat în 20-23 decembrie 1982 o escaladă de iarnă a Fisurii Albastre, a scris: ""¦câtă bucurie am simtit când, în scărite, cu corzile legănate de vânt, am putut privi din buza surplombei golul de sub mine".

Celebrul ghid francez Gaston Rebuffat, în frumoasa carte album Entre Terre et Ciel (Între Pământ si Cer), scrie: "tânărul meu camarad de ascensiune urcă fisuri, dale, hornuri, surplombe în timp ce în el urcă o fericire pe care nu o cunostea până atunci, dar căreia îi simtea confuz nevoia, dorul". Se spune că nu poti întelege ceea ce nu iubesti. Cei care nu iubesc muntele nu-i înteleg pe alpinisti, asa cum relevă cu mâhnire regretatul Răzvan Petcu, în nr. 8 al revistei Muntii Carpati. Nu pot întelege că alpinistul, urcând muntele, urcă si muntele din el. Si urcă muntele pe căi diferite, de dificultăti diferite, din ce în ce mai mari, fără să astepte recompense materiale, dimpotrivă, de cele mai multe ori face mari sacrificii. Si urcă muntele cu bucurie, cu o imensă bucurie, "because it,s there" (pentru că există), asa cum a răspuns George Mallory când a fost întrebat de ce vrea să urce Everestul. Fiecare montaniard, fiecare alpinist urcă Everestul ce-l are în față si Everestul din el, cu o mare bucurie a trupului si spiritului.

glqxz9283 sfy39587stf02 mnesdcuix8