Bucuria libertăţii

O continuare a articolului "Bucuria catararii", cu referire la acei alpinisti care - in temnitele comuniste- se catarau doar in gand...

Motto: Muntele este o arena naturala unde am descoperil acea libertate pe care o cautam fara sa ne dam seama si de care avem nevoie ca de aer.

Maurice Herzog

Gandurile ce urmeaza, mi-au fost readuse in memorie de un simplu apel telefonic surpriza : pe fir era Dinu Bucur. Nu ne-am vazut si nu ne-am auzit de mult. Dupa cateva exclamatii de bucurie reciproca si intrebari despre familiile noastre, eu incep sa-i dau cateva vesti triste, sa-i insir numele celor care ne-au parast definitiv si cu care s-a catarat si eI in urma cu 25 de ani in Cheile Turzii - aceasta minune a naturii din mijlocul blandului Podis Transilvan, adevarat rai pentru alpinistii din doua mari orase vecine si nu numai.

I-am spus de Mihai Petrut si Stefan Hamza, rapiti in floarea varstei nu de munte, ci de boli nemiloase, de Enci-baci (Szanto Jeno) care mai ales dupa pensionare pazea mai mult Cheile Turzii, sanatatea si vietile turistilor si alpinistilor decat casuta sa si straturile cu Iegume din incinta fostei mori de la iesirea din Chei. I-am spus de Andrei Moldovan, care in '49 a realizat primul traseu cu pitoane din zona, om care a infiintat filiala din Cluj a Clubului Alpin Roman, imediat dupa Dec. 89. I-am amintit apoi despre cel pentru care avea o simpatie mai deosebita, reciproca de fapt, tacutul, blandul lmre Ferenci, om cu inima de aur, autor de premiere alpine in Cheile Turzii si Vadul Crisului, om care si-a parasit slujba din fabrica pentru a fi mai aproape de prietenii lui - muntele si alpinistii - devenind cabanier, gazda noastra de neegalat si de neuitat, ani in sir, la Baisoara si Cheile Turzii.

Daca noi, cei varstnici, numai vorbind la telefon si rostind numele acestor "oameni care au fost" (titlul unui volumn al Iui Iorga) Ie vedem chipurile, este firesc cred, ca cei tineri care urca acum in alt stil pe aceleasi trasee sau pe altele moderne din vecinatate dar cu aceasi bucurie si pasiune, sa Ie afle, sa le stie macar numele.

I-am spus apoi de ultimul plecat in 21 ianuarie '98, de cel pe care primindu-i cu mandrie prietenia pe care ne-o oferea si acordandu-i totodata stima cuvenita, iI numeam "nea Baticu".

- Da, am citit trista veste in revista "Muntii Carpati" de unde am luat si acest numar de telefon. Am lacrimat caci eu am avut sansa sa ma cațăr in coarda cu Baticu.

In clipa aceea mi-am adus brusc aminte. Scena imi era atat de clara parca a fost zilele trecute. Eram cu tizul acesta al meu pentru trei zile de catarare in Cheile Turzii. Ne stiam, dar era prima data cand ne catararn impreuna. Eu urcasem pana atunci doar un "cinciar"-cu Gyuri Szarka : impresonantul Turn Ascutit pitonat de Eme Sabin Doctor, cel care a avut un sfarsit tragic, in rapel, in 8 februarie 1962 in Pietrele Doamnei din Rarau.( vezi "Atarnand in coarda" la cap.12 )

Acele zile de 10-12 mai 1969 le stiu fara ajutorul jurnalului, caci in ziua urmatoare (cand obligatiile sociale ne chemau la Cluj) eu schimbam prefixul. Cadoul acela alpin de ziua mea - trei zile de catarare oferite de sotia mea care era cu noi si de Dinu Bucur- nu se pot uita. Eram deja "batran" fatza de varsta Ia care se incepe initierea in catarare (foarte multi la varsta asta incheie acest capitol al vietii lor). Pe stanca insa ma simteam adolescent si simteam ca alpinismul nu va fi pentru mine doar un mic capitol, ci un roman. Nu stiam atunci ca Ionel Coman va scrie peste ani : " pentru multi dintre noi alpinismul nu a fost doar un foc de paie, ci el a ramas o pasiune durabila, adaptata anilor, mereu atragatoare..." Eu nu regret ca am batut intai "per pedes" crestele Carpatilor si abia apoi am pus mana pe coarda si carabiniere. Cu tizul meu, in acele trei zile de extaz, pe langa cateva trasee mai mici "de incalzire" sau "de relaxare" am urcat inca trei frumoase, dorite trasee de gradul V : "Porumbeii" aceluiasi Eme, "Peretele Urias" al celor trei Vigh si "Turnul Crapat" al lui Kovacs Gyuri. La "iesirea" din ultimul, sus pe varful Turnului ne-am strans - cum se obisnuieste - barbateste mainile, apoi, inainte de a pregati rapelurile, dialogand despre traseu a afirmat:

-"Pacat ca pasajul de "liber" a fost asa de scurt. "Furcile" lui Baticu din Peretele Glbinele sunt un splendid traseu de "liber" de jos pana sus". Atunci am auzit prima data numele Baticu si mi-a vorbit apoi de eI, de traseele Iui. -"N-are multe caci a venit razboiul, apoi inchisorile..."

Pe legendarul Baticu (vezi la cap. 14 "In Memoriam" ) l-am cunoscut si apoi l-am intalnit de mai multe ori, bineinteles la refugiul Costila, aceasta Mecca a alpinistilor romani. Apoi o perioada inima l-a obligat sa-si limiteze urcusul, sa ramana in paduricea de deasupra Caminului Alpin din Busteni. Sezand pe o buturuga, mai ales la sfarsit de saptamana, se catara iarasi "in gand" ca in timpul detentiei, privindu-i pe cei care urcau cu nerabdare spre Refugiu si traseele din zona sau se intorceau fericiti. Se bucura sa povesteasca cu ei, sa-i "descoase" despre starea traseelor pe care le urcase de atatea ori. Pe tinerii mei insotitori care pornisera pe PlaiuI Munticelului ca manjii prea indopati cu ovaz (nu prea se indopau ei la cantinele studentesti!), i-am strigat si intors din drum sa-l salute cum se cuvine pe acel om cu parul alb, dar cu priviri si suflet de varsta lor, pe acest "Whimper aI Carpatilor" cum l-a numit prietenul meu alpinist Mihai Vasile intr-un articol pe care i l-a dedicat in Romania Pitoreasca Nr. 8/1992. Trupul lui care imprumutase tarii de Ia stanca si vointa sa, care l-au ajutat si sa iasa viu din inchisoare, l-au ajutat si acum sa invinga acel infarct.

In vara Iui '84, traversand per pedes Bucegii spre Padina, spre Tabara-scoala de Alpinism si Salvamont (doar nu era sa o fac cu telecabina!) am avut marea bucurie sa-l ajung din urma pe poteca spre "acasa spre refugiul Costila, zona unde avea Ioc etapa de vara a Cupei Municipiului Bucuresti la Alpinism. Urca incet. Mi-am acordat ritmul cu al Domniei SaIe caci ma indemna la asta si "cel mai bun prieten al unui montaniard": rucsacul. Dupa relatarea multor intamplari din perioada "alpinismului eroic", al "insamantarii" peretilor din Bucegi cu pitoane, imi marturisi ca se antreneaza pentru ca in 20 octombrie a anului urmator, sa aniverseze urcand "Furcile" - cei 50 de ani de cand insotit de Ion Trandafir si Dan Popescu a efectuat premiera acestui traseu ...(reper important, punct de cotitura in alpinismul romanesc, primul traseu "de perete" si realizat asa cum sustinea cu tarie ca ar trebui efectuata orice adevarata premiera: "dintr-un sut" - din prima incercare)

Nu am aflat ca si-ar fi realizat acel vis. Poate a ajuns doar pana la baza traseului, Dar insasi ideea este de admirat. Avea atunci aproape 77 de ani!!

Maestrului Baticu n-am indraznit sa-i pun intrebari despre "acolo", despre ne-libertate. Dar mi-a povestit cate ceva Petrica, fost "elev" la scoala de alpinism-catarare din Cheile Turzii.( Vezi "Fascinatia Verticalelor" in cap.11) El fusese "colocatar", in aceeasi celula cu Baticu. Mi-a povestit si celebrul Bulinel ( vezi cap. 14) despre cat doare dorul de Iibertate, dorul de munte -simbolul libertatii- dorul de bucuriile catararii efective in libertate, nu numai mental prin "teleportare" din celula pe stanca.

Dintre zecile, sutele de mii de oameni care -pe langa dorul de cei dragi, de casa - au suferit si de dorul soarelui, norilor, aerului de munte, de dorul inaltimilor, au fost si multi alpinisti, montaniarzi, vanatori de munte, oameni simpli de la munte.

In ascensunile noastre pe trasee turistice sau pe trasee alpine trebuie sa ne gandim si la ei, caci si ei s-au gandit "de acolo" la noi, cei care cutreieram muntii, cei care ne cataram in libertate pe pitoanele lor, fara sa ne invidieze ci doar bucurandu-se cu altruism de bucuria noastra. Bucuria libertatii, bucuria catararii.

glqxz9283 sfy39587stf02 mnesdcuix8