Creasta Acelor

Relatarea unei parcurgeri a acestui traseu alpin, usor, dar frumos.

"Muntii sunt braţele pământului ridicate spre cer"

Acele Morarului sunt braţele Bucegilor avântate spre mai înalt...

Acele Morarului sunt o tentaţie pentru alpiniţşti, dornici nu doar sa urce trasee foarte dificile, ci si sa priveasca muntele si din alte puncte, din alte unghiuri decat ceilalti montaniarzi. Daca le privim din Poiana Morarului sau din Poiana cu Urzici, de unde am pornit si noi spre ele intr-o zi din vara anului 2000, acele ace sunt falnice. Noi stiam ca vor doar sa ne impresioneze, ca de fapt nu-s ace, ci lame şi că doar pe pe o faţă sunt stâncoase, pe cealalta mai pământoase, mai ierboase. Dar ne aminteam ca Walter Kargel a scris: "Traversarea Acelor lasa in memoria oricarui alpinist o imagine de nesters." Asa ca ne-am zis: "Hai sa le vedem de aproape, sa le urcam si sa le coboram, sa putem spune peste ani, privindu-le din Predeal: "si noi am fost acolo!".

In prima zi erau infipte in nori, asa ca din Poiana cu Urzici am cotit spre dreapta, si am parcurs Creasta Balaurului, admirand cum se juca vantul cu norii printre creste si ace. Doar Varful Bucsoiu s-a incapatanat sa nu-si dea jos deloc cusma alba de pe crestet. Frumoasa Brana Caprelor era degajata de ceturi. Au coborat cu noi cativa prieteni ai salvamontistilor de la Malaesti care aduceau apa de baut de la... Padina! Cei care lucrau la refacerea cabanei distruse de incendiu in 5 martie'98, n-aveau nici apa de preparat cimentul..

In dimineata urmatoare parasim bordeiul- refugiu Moraru, cu speranţa ca vremea va tine cu noi. Hotaram sa urcam pe Valea Adanca. Ne deranjeaza faptul ca săgeţile roşii sunt prea mari si mai ales prea dese, aplicate chiar si pe bolovani instabili. Uneori nu-i suficienta buna intentie! Depasim lejer saritorile din cale, si cotim la stanga pe Braul Mare al Morarului, sub privirile mirate ale unor capre negre. In dreapta noastra , privelistea mareaţă asupra Crestei Acelor, cu fantasticele sageti de stanca indreptate spre cer este antrenata intr-un joc de flux- reflux al ceturilor, care ne ating uneori cu rasuflarea lor rece. Traversam pe rand Rapa Mica, Rapa Zapezii pe sub confluenta Rapei Crucii cu Rapa Mare, apoi Valea Poienii si atingem Creasta Morarului, langa crucea lui Mihai Stoichita. Aici am fi putut ajunge si dinspre Valea Cerbului, pe Braul Mare al Morarului sau, mai direct, din poteca turistica Busteni- Munticel- Pichetul Rosu, urcand pe Valea Bujorilor. O las acum pe Marlene sa povesteasca mai departe:
==============================
"Ne mirăm că ne intâmpină si aici supărătoare urme ale speciei "porcus turisticus", hârtii si coji de oua (bio-degradabile, dar...). Ne legam in coarda, desi inca n-ar fi neaparat necesar (data urmatoare ne vom lega doar la baza Acului Mare ! ). Urcam paralel cu creasta, pe versantul dinspre valea Morarului, pe feţe inierbate si printre tufe de jnepeni. Ca sa castigam timp, mergem concomitent, la distanta de 10-15 m unul de altul, revenind adesea pe linia de creasta, unde vantul rece ne ia in primire. Ca intr-un joc fantastic, creasta se dezveleste de ceaţă, la cateva zeci de metri in faţa noastra, chemandu-ne parca, facandu-ne loc sa trecem, in timp ce in urma fantastice neguri alburii-laptoase, clocotitoare, se inalţă din văi cuprinzand din nou creasta si inchizandu-ne parca orice posibilitate de intoarcere. Suntem in nori, dar soarele ne incalzeste acum incurajator, de dupa un voal subtire si straveziu de aburi. Urcand continuu, trecem pe neobsevate peste cingatoarea Braului de Mijloc al Morarului, apoi inaintam la orizontala pe Creasta Ascutita si poposim cateva clipe in mica şa aflată inaintea primului obstacol redutabil al crestei: Acul Mare. Aici se intalnesc Braul Acelor, din dreapta noastra, cu Braul de Sus, venit dinspre versantul opus. Zeci de flori de colţ ne surâd imprastiate prin iarba tepoasa. Ciudatul balet al cetii continua, invaluind varful ce se inalta in fata noastra. Coarda se desfasoara de cateva ori si, desi nu e greu, ea imi da totusi un sentiment de siguranta atunci cand rămân singura, invaluita in voalurile cenusii si fara sa-l mai vad pe Dinu. La a treia lungime sunt deja sus, pe varf, dar contrar asteptarilor mele, este vorba de o creasta destul de ingusta, ce se continua pe cateva zeci de metri. Dinu gaseste primul piton in care imi lasa, mai mult simbolic, o asigurare. Perspectiva nu e foarte incântătoare; abia acum observam ca toate fuioarele de ceaţă, ce urcau de zor de pe toate vaile, s-au concentrat intr-un nor mare si negru, deasupra varfului Omu. Vantul rece, aducator de ploaie, ne ia in curand in primire. Vaile sunt intunecate si fioroase, mai ales in dreapta, spre valcelele prapastioase, scapate la vale dintre ace. De pe varful Acului Mare, cobor asigurata de sus de Dinu cam 10-15 m,pe o faţă cu iarba si placi de conglomerat, cautand pitonul de rapel. Nu se poate sa ma insel, imi amitesc perfect desenul din cartea lui Kargel: de pe primul si de pe al treilea ac se coboara in rapel. A, da, iata si pitonul, legat cu o bucata de cordelina rosie. Ma asigur in el si, pentru operativitate, pregatesc a doua coarda pentru rapel. Dinu porneste primul. Totul e OK. Recuperez bucla cu care ma asigurase dupa un tanc si il urmez. Jos, in strunga ingusta si ierboasa, sufla un vant turbat, asa ca ne grabim sa continuam. Chiar de la picioarele noastre, spre dreapta, se adanceste, prapastioasa, Râpa Mare.

In timp ce eu strang coarda de rapel, Dinu cauta continuarea pe fata sudica, (dinspre Valea Cerbului) a Degetului Rosu, traversand pe o brana ingusta si disparand din raza mea vizuala. Curand, coarda ce ne leaga se intinde. Il urmez oprindu-ma la capatul branei. Ma anunta dupa cateva minute ca a gasit urmatorul piton, apoi, foarte aproape de acesta, inca unul. Ploaia care ne tot ameninta de departe, incepe sa se reverse brusc peste noi si peste creste cu picaturi mari. Urc rapid pana la primul piton, incercand sa las in urma cat mai repede niste brane pamantoase, deloc incantatoare. In ultimul moment, cand potopul ajunge la apogeu, reusesc cu chiu, cu vai sa-mi pun pelerina. Hm, parca e ceva mai bine, dar lentilele ude ale ochelarilor ma fac sa ma simt ca in tunel. Dinu, intre timp a ajuns in urmatoarea regrupare, aflata pe o mica brana, chiar la baza părţii finale a Degetului Rosu, la 10-15 m mai sus. Ma cheama la el, dar pelerina ma incurca grozav. Nu vad unde pun piciorul, merg mai mult pe pipaite. Ne regasim sus si ne intelegem din priviri: cei 7-8 m ce ne despart de varful degetului ii lasam pentru cei ce vor veni aici pe o vreme mai buna. Noi ne bucuram sa descoperim doua pitoane in regrupare. Preferam sa coboram tot in rapel, desi s-ar putea si fara daca n-ar fi ud si daca smocurile de iarba ce schiteaza mici praguri n-ar parea asa de nesigure. Aruncam din nou coarda de rapel... Capetele au ajuns jos? Da, nu-i nevoie de a doua... Sub rafalele continue de ploaie, coboram in urmatoarea strunga. Suntem practic la mijlocul Crestei Acelor. "Unde e bucla lunga?" ma intreaba Dinu cand ajung langa el. Intrebarea pica asemeni unui fulger. ."Cum unde? Nu-i la tine?" La el nu-i..., la mine nici atat, nici in rucsac, nici sub pelerina care imi devine brusc nesuferita. Banuiala incepe sa se transforme in trista realitate: bucla cu pricina, impreuna cu o carabinieră, au ramas in strunga precedenta. Imi aduc aminte perfect cand am adus-o de sus si am pus-o pe iarba langa Dinu (greseala de incepator! ), dar el n-a observat-o. Faina treaba, trebuie sa ne intoarcem, caci la asa o bucla, numai buna pentru asigurare dupa ţancuri, nu se renunţă cu una, cu doua. Ca o incurajare pentru noi, ploaia s-a mai rărit putin, ceţurile s-au ridicat cu totul, lasand privirilor curioase cele doua vai, cascandu-se abrupte la picioarele noastre. Mai ales cea dinspre Valea Morarului este extraordinar de salbatica si de spectaculoasa. Facem cale intoarsa pana in ultima regrupare, descoperind cu ocazia asta inca un piton pe langa care trecusem in rapel fara sa-l observam. Eu raman in regrupare, filandu-l pe Dinu, care coboara pe faţ sudica a Degetului Rosu, pana la cele doua pitoane unde ne-a prins ploaia. Dinu ma anunta ca va cobori mai departe cu ajutorul celei de-a doua corzi. Dinspre Valea Morarului bate un vant teribil, iar stropii marunti de ploaie nu vor sa ne slabeasca cu nici un chip. Incerc sa nu ma mai gandesc la timpul care trece incet, incerc sa ma bucur de ceea ce vad, dar frisoane puternice ma scutura din toate incheieturile. In sfarsit parca aud un clinchet de fiare si coarda incepe sa se miste. Dinu ma striga sa-l filez si dupa alte doua minute este langa mine. Recuperase bucla din locul de care imi aminteam. Repetam rapelul in cea de-a doua strunga, bucurosi de reusita operatiei si de faptul ca ploaia s-a indepartat acum vizibil de noi, indreptandu-se catre Costila si Caraiman. Ba, chiar dinspre Omu se ivesc, timide, mici petece de albastru.

Urmeaza portiunea cea mai dificila (dupa parerea mea), urcusul pe Acul Crucii, care are de fapt doua vârfuleţe. Pe primul il ocolim, pe fata ierboasa dinspre Valea Cerbului, iar spre al doilea ne căţărăm, pe o creasta foarte ingusta, ca o lama de cutit ridicata deasupra abisurilor ce se adancesc in stanga si in dreapta noastra. Dupa o coborare delicata de 2-3 m, gasim un piton, apoi inca doua. Ne-au fost necesare doua lungimi de coarda si iata-ne pe amandoi sus, sus de tot, langa crucea de aluminiu. Scot carnetul si Dinu imi dicteaza: "Aceasta cruce a fost fixată in ziua de 18 august 1983 de catre C. Stoenescu jr. si Russo Eugeniu, inlocuind vechea cruce care a fost fixata la data de 18 august 1929 de catre C. Stoenescu (Carlig), C. Taflan si Puiu Panaiteascu din vechiul grup "Ţuţ", membri in Touring Clubul Roman, in amintirea lui Niki Alexandrescu 1928." Le inchinăm un gând.

Ca prin minune, cerul se elibereaza de povara norilor cenusii, iar soarele ne incalzeste si ne saluta vesel. E o priveliste fantastica: in dreapta, Valea Morarului isi aduna valcelele stancoase desprinse chiar de sub Ace, adancindu-se la sute de metri printre ţancurile de piatra. In stanga, Valea Cerbului, mai larga, dar cu nimic mai putin impresionanta, isi aduna pantele inverzite de sub Platou, in caldarea superioara. Tot versantul nord-estic al Costilei isi dezvaluie cotloanele sub ochii nostri uimiti: Valea Malinului, strajiuta de celebrul Colt al sau si de Dinte, Valea Tapului, Valea Urzicii, Valea Caprelor si Valea Priponului isi etaleaza impietritele lor traiectorii, traversate sus de tot de esarfa inverzita , descendenta, a Branei Mari a Costilei. Stau si privesc si nu ma mai satur, rotindu-mi ochii in toate directiile, de la apropiatul Ac de Sus, care ne asteapta in continuarea crestei, dincolo de urmatoarea strunga, pana la masivele piramide inverzite ale Pietrei Mari si Postavarului, invaluite in aburi albastrui. Cu greu ne lasam dusi mai departe si numai gandul ca Acul de Sus ne va oferi perspectiva intregii creste, ne face sa ne hotaram sa coboram. Urmeaza un nou rapel, indicat si in cartea lui Kargel. Coboram 7-8 metri pe langa muchia stancosa din stanga si descoperim cele doua pitoane zdravene de rapel, jos, in dreapta, pe o mica brână. Era si cazul, caci mai jos se deschide haul parca fara fund, in care se naste Rapa Crucii. Din nou un rapel de 20 m, dirijat spre Valea Cerbului, si iata-ne in strunga, bucurandu-ne de iarba verde ce imbraca tot versantul. Desi de sus parea destul de problematic, urcusul pe fata sudica a Acului de Sus nu mai pune nici o problema; calcand cu atentie pe o succesiune de praguri inierbate, ascendente, pline de flori de colt, unde mai descoperim si doua pitoane, iata-ne ajungand in cateva minute din nou in creasta, unde ne intampina un ultim piton. Varful a ramas putin in urma si in dreapta. Urcam pe el. Perspectiva Crestei Acelor, acum scaldata in soare, este minunata. Privite de aici, celebrele Ace ale Morarului nici nu mai par asa de fiorose. Facem un popas mai lung, caci realizam brusc ca noi n-am mancat de pranz.

O ultima privire de ramas bun si o luam din loc, intorcandu-ne la ultimul piton. Strangem coarda, caci de aici creasta nu mai e deloc dificila. O parcurgem rapid, trecand peste cateva mici varfulete si ajungand apoi intr-o sa mare, inierbata, unde ne intampina aceeasi turma de oi, pe care o vedeam si o auzeam ieri de pe Creasta Balaurului. Ne hotaram sa nu mai parcurgem toata creasta pana la Omu, ci sa coboram direct spre Valea Morarului, pe brânuţe si poteci de capre ale acestui versant."
=======================================
Coboram alene pe Valea Morarului. N-o intreb acum pe Marlene la ce se gandeste, dar sunt aproape sigur ca isi rememoreaza, ca de obicei, traseul parcurs. Eu am gandurile mele: imi amintesc de vremea cand si eu eram incepator, de prima mea ascensiune de iarna pe o vale alpina, aceastăvale, in februarie 1972. Misi Szalma avea atunci experienta , fusese doi ani "elevul" lui Emilian Cristea. Dar nu pot spune ca atunci, urcand pe schiuri, apoi pe colţari, n-am avut amandoi emotii, privind spre stanga, de unde Acele Morarului, ne priveau si ele. Cu superioritate minerala si... milenara? Cu indiferenta? Cu indulgenta? Amintindu-mi cum aratau Acele in acea iarna si in alte ierni, imi aminteam si de o comparatie facuta de Eugen Barbu: "Acele Morarului, troienite numai pe o parte, par pinguini incremeniţi la ţărmurile oceanului sideral"

Ocean...Oceanul cu pinguini pe ţărm e departe. Oceanul nostru de azi a fost aproape: un ocean de frumuseţe...

Meniu: 
16. articole ale Marlenei
glqxz9283 sfy39587stf02 mnesdcuix8