Creasta Arpăşelului

Dimineată rece de început de octombrie , ce ne întâmpină la iesirea din cort , având efectul unei cafele tari . Căldarea e liberă de ceturi si se goleste treptat de umbrele noptii. Lăsăm un bilet în usa refugiului Salvamont :" plecăm în creasta Arpăselului ..." Pornim spre saua Capra , sperând că soarele , cu a sa căldură miraculoasă , va iesi din nou învingător în lupta cu "balaurii" care înghitiseră peste noapte vârfurile si creasta.

Ajunsi în Portita Arpasului , lângă Fereastra Zmeilor , încercăm zdarnic să ne adăpostim din calea rafalelor , dincolo de creastă .Caldarea Pietroasă a Arpasului ne întâmpină cu aspectul său de cetate ruinată.

Ne întoarcem în potecă , pe versantul sudic .Dinu vrea neaparat să facă o poză cu fereastra si un petec de cer albastru , dar norii zburători de pe Arpasul Mic îi cam încurcă socotelile .Eu astept ... Astept în bătaia vântului din ce în ce mai dezlăntuit si simt cum mă pătrunde frigul ; frisoane puternice încep să mă scuture din toate încheieturile .In sfârsit Dinu a reusit să prindă momentul mult-asteptat , a făcut poza , asa că putem porni .

Începem să urcăm pe fetele înierbate din stânga ferestrei , apoi pe muchia crestei .Întâlnesc câteva flori întârziate de rhododendron , care , cu rozul lor mai înveselesc putin atmosfera galbui-cenusie .Îmi vine să le sărut ... ,si , în acelasi timp , mă apucă un regret nedefinit că peste câteva săptămâni vor sfarsi sub albul imaculat , dar înghetat al zăpezilor .

Ajungem pe creastă , unde vântul suflă ca turbat , dezvelind din când în când stâncile de sub mantia de ceată .În dreapta se înaltă un mic vârf cu ciudate forme împietrite .În spate , căldarea Fundul Caprei s-a mai curătat putin de nesuferitele ceturi , in timp ce la picioare ni se adânceste stâncoasă si ametitoare căldarea Arpasului .Mă adăpostesc dupa o stânca , unde e chiar bine fără vânt .Cutreier cu privirea imensitatea mineralâ deasupra căreia se înaltă dantelata culme a Albotei , piezându-se în ceturile albăstrui dinspre tara Făgărasului .Vălătucii alburii de nori , mânati peste creste de vânt , se pierd in azuriul cer de deasupra .Pe Arpasul Mic se duce in continuare o aprigă "bătălie" între vântul nebun si corpul unui "balaur" ce a furat fata soarelui .

Asteptăm .Dinu a hotărât ( întelept ) că , dacă tot suntem aici , trebuie să asteptăm momentul prielnic să facem si poze , asa că n-avem de ce să ne grăbim .Vom dormi deseară tot la Bâlea , renuntând la planul initial de a ajunge tot în seara asta la refugiul Căltun .Asa că , asteptăm ca soarele să iasă biruitor si să ne lumineze creasta pe care o avem de străbătut .După aproximativ o ora de asteptare , desi nu-i totul perfect , începem să urcăm creasta Vârtopelului . În dreapta - pereti verticali se prăvălesc până la obârsia căldării , in stânga pante tapetate cu ocru-maronii covoare de iarbă uscată , pierzându-se în abrupte vâlcele spre căldarea Fundul Caprei .În fata noastră - creasta cu o succesiune spectaculoasă de vârfuri si vârfulete printre care ceata se desface în lungi fuioare .Si , deasupra tuturor , ca un urias , tronând acoperit de nori ,vârful Vânatoarea .Mergem chiar pe muchia crestei , uneori într-un echilibru destul de precar , încercând să facem fată rafalelor puternice de vânt . Încet-încet , pe măsură ce urcăm , creasta Arpăselului începe a se debarasa de pâcla lăptoasă , dezvăluindu-ni-se în toată splendoarea .Iată si Urechile de Iepure , două turnuri incredibil de simetrice , ce răsar parcă din ascutimea de fierastrău a crestei .

Tot mai mari petece de cer senin ne dau sperante .Coarda se întinde cu repeziciune între noi , semn ca urcusul nu pune mari probleme .În dreapta , muchia Albotei e tot mai aproape si mai spectaculoasă , proiectându-si abrupturile cenusii pe cerul albastru .Facem un scurt popas pe vârful Vârtopel , delectându-ne cu imagini de o măretie incredibilă , ce ne înconjoară din toate părtile .

Urmează o coborâre destul de abruptă , până într-o strungă .Dinu îmi spune să merg eu prima , ca să mă poată asigura .Pornesc , la început pe o fată înierbată , ce se transformă curând într-o muchie stâncoasă .Încerc pe versantul din dreapta , dar... un perete aproape vertical , de 3-4 metri , îmi taie avântul .Înapoi spre stânga , unde mă asteaptă un horn destul de abrupt , dar practicabil . Este de fapt singura mea sansă . Traversez muchia . Coarda se întinde limitându-mi miscările . În zadar îi strig lui Dinu să o slabească ; se pare că strigatele mele sunt risipite imediat de rafalele de vant . Trag de coardă din rasputeri ... Off ! ... In sfârsit e ceva mai bine . Cu fata spre stâncă încerc să-mi găsesc prize la picioare ; cobor încet . În sfârsit am ajuns în strunga , unde vântul , nemilos , mă ia iar în primire . Vine si Dinu , călcând cu mare atentie .Din păcate , el trebuie să vină aproape "la liber" , căci eu nu pot face mai mult decât sa-i tin coarda întinsa . Dupa câteva minute de maximă încordare , iată-l si pe el ajuns în strungă , si pornind mai departe pe creasta tot mai zimtată si mai ingustă . (Nota: la o parcurgere ulterioara, cautand loc potrivit pentru a bate un piton de rapel, Dinu a descoperit ca acesta exista !) Lăsăm în dreapta vârful Fântânii ( de unde se desprinde muchia Albotei ) si vârful lui Adam , cu ale sale fiare (rămăsite de la o bornă de granită ) .După o scurta traversare pe fata sudica , pe curba de nivel , ajung din nou pe muchia crestei , lângă o stâncă efilată , înaltă de 3-4 metri , ce-si aruncă spre vazduh ascutimea-i minerală . Dincolo de ea , foarte aproape - Urechile de Iepure .

Dinu vrea neaparat să facă poze , asa că eu trebuie să stau în strunga îngustă de lângă obelisc , în bătaia rafalelor înghetate ce vin din toate partile . Desi strunga e în soare , simt cum mă cuprind frisoanele . Dupa cinci minute de chin , vine lângă mine , ba chiar trece mai departe pâna în saua Urechii Estice .Bucuroasa că asteptarea s-a sfârsit , dau să pornesc , dar ... nu încă ! Bineînteles că vrea poze si din unghiul asta ...Încerc să găsesc un cotlon mai ferit de rafalele turbate de vânt . Ca o compensatie , privelisti ametitoare îmi încânta ochii si sufletul . Spre dreapta , la câtiva metri de picioarele mele se cască haul fără fund al văii Arpăselului ; in fată , vârful Vânătoarea , eliberat de nori , îsi profileaza pe cer silueta-i masivă, brazdată de ruginii vâlcele . În sfârsit , gata cu "artisticeala" .Trecem la lucruri foarte serioase , căci urmează urcusul pe Urechea Estica .Dinu redescopera primul piton ,(a mai fost pe aici ) aflat cam la înaltimea ochilor nostri ; eu i-l arăt pe al doilea , cam la 3-4 metri mai departe , la baza unui prag vertical . Între ele - o placa lustruită si înclinata , cu prize foarte fine .Brr!... Mă gândesc cum arată portiunea asta iarna , sau când e udă si un fior rece mă cuprinde din cap până în picioare .Un lucru e cert : mă bucur nespus că astăzi e totusi o zi faină .Între timp Dinu a trecut de pasajul dificil si de al dopilea piton si se îndreapta cu aplomb spre al treilea , aflat si el la câtiva metri mai sus si pe care mi-l arătase profilat pe cer .Până sus , totul este pentru el ca o joacă .Se catără rapid peste plăcile suprapuse ca un sandwich împietrit si , desi nu-l mai văd , aud după câteva minute semnalul de regrupare , semn că e sus .Urc si eu .Asigurarea ce mă asteaptă după portiunea alunecoasă , îmi dă un sentiment de sigurantă ; trec aproape fără nici o emotie , încercând totusi să alung gândul că zona asta ar fi tapetată cu un strat subtire de gheată . Iată-mă lângă piton , recuperez asigurarea , urc . Coarda se întinde , descopăr prize fantastice si la mâini si la picioare , mă înalt ca pe o scară , cu fiecare pas .Sunt sus si o rafală de vânt mă ia imediat în primire .Instalăm rapelul .Sunt două pitoane , destul de solide , solidarizate cu un cablu subtire . Destul de dificil să păcălesti vântul sau să-l convingi să nu-ti zboare corzile , dar , în cele din urmă , reusim . Dinu e deja jos , în Saua dintre Urechi , îsi caută un unghi bun , căci din nou vrea poze . Mă instalez în rapel si pornesc . E o placere fantastică pe care o asteptam de mult. Prize faine , colturi de stâncă , mici platforme cât sa pui un picior , ... iată si o surplombită ...

Gata , am ajuns , si parcă mă încearcă un mic regret că totul s-a terminat atât de repede . Dar , nu-i nimic , mă mai asteaptă unul de pe cealalaă ureche , pe care Dinu , între timp , a început să se catăre cu spor . Nu găseste nici un piton , se pare că e ceva mai dificil , roca e sfărâmicioasă , parcă ar fi fost clădită din alt "aluat" . Acum e rândul meu , plec cu grijă , mă angajez pe un horn destul de larg . Constat cu îngrijorare că majoritatea dalelor pe care le ating se miscă , parcă ar fi un imens domino , stând într-un echilibru extrem de precar .Am neplăcuta surpriză să rămân în brate cu un bolovan cam cât un rucsac , care abia se mai sprijinea . Fac eforturi disperate să-l conving să stea locului , gândindu-mă că dacă-l las să plece , va ajunge probabil până jos în căldare , trecând peste poteca turistică . Încă o priză ... si asta e miscătoare ... Pentru a nu stiu câta oară , mă minunez cum a trecut Dinu pe-aici cu atâta nonsalantă .În sfârsit , ajung sus , lăsându-mă alintată de soare si de rafalele de vânt . La picioarele noastre , valea Arpăselului se desfăsoară si plină de misterioase umbre .

Din nou rapel , din nou vântul îsi face simtită prezenta . Coborâm cam 20 m până pe o mică platformă si constatăm cu surprindere că la câtiva metri de noi se adânceste un nou hău . Este momentul să-si facă apairtia a doua coardă , căci , de fapt , era un rapel de 40 m . Mă gândesc cu groază ce ne-am face dacă corzile nu vor vrea să vină jos . Alung gândul ăsta si-l urmăresc pe Dinu cum coboară . Acum e rândul meu . Mă instalez , trec corzile prin "8-ul" de rapel , si , când să pornesc , privirea-mi cade pe inelul metalic al unui piton . "Aha , aici erai , care va să zică...E prea târziu , ne descurcăm si fără serviciile tale" ...Îmi ridic încă o dată privirile imploratoare spre corzile agătate sus , le rog in gând să nu ne facă probleme , si pornesc . Coarda se alungeste putin , dându-mi o faină senzatie de pendul elastic . Trec peste mici surplombe si peste blocuri de piatră , clădite parcă asemenea unui joc de copii ; mă uit în sus : numai stâncă si cer si coarda cea verde , ce descinde parcă direct din imensitatea albastră . În jos mă asteaptă dantela zimtată a crestei , alcătuind un aparent haos , ce se clarifică pe măură ce mă apropii . Sunt jos . începem să recuperăm corzile , care , dragele de ele , sunt receptive la rugămintile noastre fierbinti de a nu se bloca . Răsuflăm usurati si pornim mai departe

Ne asteaptă o creastă foarte foarte îngustă , ca o lamă de piatră , întreruptă de trei vârfulete , ca dintii unui fierăstrău . În fată , tot mai aproape , pantele deja umbrite ale vârfurilor Capra si Vânătoarea , ce-si aruncă spre noi un impresionant contrafort . Este deja ora 16.30 , asa că ni se pare destul de putin probabil să mai avem timp să urcăm până în vârf . Probabil că vom coborâ direct din" Marele V".

Dar , deocamdată , mai avem până acolo . Urmează o portiune de creastă alcătuită din dale foarte , foarte înguste . Este exclus gândul de a încerca să mergi pe ele , căci asta ar semăna efectiv cu mersul pe sârmă . Le ocolim spre sud , pe niste fete înierbate , destul de abrupte , pe care trebuie să cobor destul de mult si apoi să urc iar pentru a reveni la linia crestei . Coarda se desfăsoară cu repeziciune si , când soarele ne salută de rămas-bun , gata să se ascundă după vârful Caprei , suntem pe ultimul vârf (al Portitei) . O despicătură prăpăstioasă ne taie înaintaea . Urmează "Strunga Marelui V" , unde vom face un rapel de 40 m .

O pâclă cenusiu-rosiatică înaintează cu repeziciune , învăluind vârfurile din fata noastră , în timp ce căldarea Arpăselului s-a umplut de umbrele negre si prelungi ale crestelor înconjurătoare .

Pe vârf ne asteaptă un prim piton , prin care este trecută o buclă de cordelină . Probabil acesta e folosit doariarna. Coborâm pe lângă el , spre stânga ,pe poteca din ce in ce mai abruptă , si ne oprim pe o mică platformă, unde găsim alte două pitoane solidarizate între ele cu o coardă cam dezlănată , care de departe parcă te avertizează să n-ai încredere în ea .Nici n-aveam de gând ...

Vântul îsi face simtită prezenta cu si mai multă perseverentă , avertizându-ne parcă să nu sperăm la vreo concesie din partea lui : este hotărât să ne facă probleme , suflându-ne corzile .Dar , avem si noi un "antidot":legăm de capătul corzilor câte un bolovan , suficient de mare si de greu încât să nu se lase dus cu una , cu două . Când toată "instalatia" e gata si corzile sunt întinse , Dinu dă să pornească ...Nu-l fericesc deloc , căci are ceva de muncit să tragă în sus de corzi ca să poată coborâ .Dispare sub buza unei mici surplombe ; acum nu-l mai văd deloc . Rămân singură , contemplând în tăcere corzile întinse , la capătul cărora habar n-am ce se întâmplă , marea spintecătură stâncoasă , parcă fără sfârsit , ce se adânceste la picioarele mele bbruptul întunecat si masiv al vârfurilor din fata mea si ceata gelatinoasă ce le cuprinde încet , metru cu metru , ca o diabolică "armată"de particule minuscule , nevăzute .

Câteva minute infinite , în care nu aud decât suieratul sinistru al vântului prin spintecătura de piatră , apoi , ca de pe altă lume , vocea lui Dinu . Nu înteleg nimic din ce-mi spune . Mă apropii de marginea hăului si încerc să zăresc ceva . Dinu este incredibil de aproape , la vreo 10-15 metri mai jos , sub streasina unei mici surplombe . Cu greu reusesc să înteleg ce urlă la mine : i se pare că bolovanii n-ar fi ajuns chiar până jos , căci corzile sunt foarte tensionate . A găsit o regrupare intermediară si vrea să vin si eu lângă el . Încep să cobor , bucuroasă că a venit momentul să mă mai si misc , căci începuscm deja să tremur .

Regrupare strâmtă , dar cu pitoane faine ( două de rapel , cu inel , si unul de asigurare ) si , ce-i mai important , ferită de vânt . Repetăm ritualul cu bolovanii , care acum , cu sigurantă au ajuns jos . Rămân iar singură în imensitatea de piatră , contemplând cum negurile se apropie tot mai mult si cum înserarea se strecoară cu pasi repezi printre stânci . Dinu îmi strigă că a ajuns în strungă .Încep coborârea . Vântul suflă din nou , vrând parcă să-si ia revansa . Trec peste câteva mici surplombe si peste niste praguri de piatră . Mă apropii tot mai mult de vâlcelul ce porneste din strungă spre stânga . Încă doi-trei pasi , si gata , am ajuns . Strângem corzile , si , exact cum bănuiam pornim în jos pe vâlcelul plin de bolovani ce se revarsă în grohotisul din căldarea Fundul Caprei . După zece minute suntem în poteca turistică , unde banda rosie ne asteaptă , ca o călăuză credincioasă , ca să ne conducă înapoi ,"acasă" . În urma noastră , ceata , furioasă parcă si înciudată că ne-a scăpat printre degetele-i străvezii , s-a năpustit cu toată furia asupra crestei Arpăselului , alungându-mi plăcerea de a mai admira încă si încă o dată locurile pe unde eram nu cu mult timp în urmă .O luăm rapid la picior , zoriti parcă de suflul rece al cetii . O jumătate de oră mai târziu suntem sus , lângă stâlpul de marcaj de pe Piciorul Caprei , privind pentru ultima oară în directia Arpăselului si a Arpasului Mic ascunsi acum în pâcla albicioasă ce a pus stăpânire pe toată căldarea .

Lacul Capra ne întâmpină cu o liniste parcă suspectă . Vârfurile Iezerul Caprei si Văiuga se scaldă în voaluri rozalii de ceată , luminată de soarele ce se îndreaptă spre asfintit . Iutim pasul urcând spre sa , cu gândul că dacă salvamontistii au găsit biletul nostru , probabil că deja încep sa-si facă probleme . În saua Capra suntem din nou întâmpinati de rafalele de vânt , dar si de o surpriză : soarele , ca un ban de jar , tocmai se ascunde după crestele negre-albăstrui cu profil de fierăsrtău , ce închid zarea spre apus . Ca prin minune , piscurile din jurul nostru se "aprind" , căpătând nuante purpurii , în timp ce jos , la picioarele noastre , lacul Bâlea luceste straniu , ca un ochi deschis brusc spre adâncuri . Spectacolul durează numai câteva minute , apoi totul cade pradă ceturilor si înserării .

Coborâm spre locul nostru de cort , în timp ce la vila Paltinul se aprind luminitele . La Salvamont nu e nici o miscare , asa că vom dormi din nou în cort . O ultimă geană de lumină , amintirea unei zile superbe scapătă după culme , în timp ce deasupra , pe esarfa albastră a cerului , încep să apară stelele , ca o pulbere de cioburi de oglinzi , purtată până la marginea zării de apa unui lac fără sfârsit ...

Meniu: 
16. articole ale Marlenei
glqxz9283 sfy39587stf02 mnesdcuix8