De Paste, mai altfel

Sărbătorile şi vacanţele sunt prilej de bucurie şi fiecare om doreşte să le petreacă acolo unde se simte mai bine şi cu cei mai dragi lui.

Noi ne simţim cel mai bine pe munte şi prin locuri în care tradiţiile se păstrează cât mai puţin modificate faţă de cum le-am cunoscut în anii şi in locurile în care am copilărit. Şi ne simţim şi mai bine când suntem însoţiţi de prieteni cu aceleaşi gânduri şi sentimente.
Din drag de munte, de alb, de pur, de liniste, în vreo trei ani la rând am aşteptat Sfânta Noapte a Invierii Domnului în câte o "catedrală" mai altfel, Catedrale Albe ale Măriei Sale Muntele: Călimanii, Parângul, Făgăraşii(cap.9). Acolo, unde mai dăinuia zăpada bună pentru mers 4-5 zile pe schiuri, unde ne simţeam şi eram mai aproape de Cer şi unde în Noaptea de Înviere ne-a nins uneori ca-ntr-una de Crăciun. Şi vă asigurăm că amintirile, gândurile, ne ajutau să "auzim" toate cântările şi să "vedem" toate luminile şi lumânările unei astfel de nopţi !

În acest an -2009- am revenit la un mai vechi obicei de Crăciun şi Paşti: să colindăm 3-4 zile cu rucsacii în spinare prin "sate risipite pe înălţimi"- titlu al unei mult îndrăgite cărţi a celei care a fost Lucia Apolzan . "Doamna noastră"-aşa îi spuneau oamenii din sutele de sătuce de munte pe care le-a colindat, studiat, îndrăgit şi pe care apoi le-a "nemurit" în scrierile şi fotografiile sale.

Planul turei l-am discutat cu câţiva buni prieteni care aveau drumuri mai lungi până în munţii Trascău. Am hotărât să ne montăm corturile în Seara Sfântă lângă o bisericuţă-bijuterie din cele multe ştiute, admirate şi fotografiate de noi şi de Leo în treceri anterioare pe acolo.
Am stabilit ca punctul de plecare şi întoarcere să fie Mănăstirea Râmeţi, aflată la 18 km de Teiuş. Înşirăm aici doar numele acelor mici şi bătrâne sate de munte prin care am trecut: Valea Uzii, Brădeşti, Cheia, Boţani, Dealu Geoagiului, Hârbeşti, Ilieşti, Răicani, Faţa Pietrii. Pe mai toate le puteţi găsi şi în atlasele rutiere, unde vor mai figura şi în ediţii viitoare, deşi multe nu vor mai exista în realitate decat ca "muzee în aer liber" de care se va ocupa doar Cronos.

Căci am constatat cu tristeţe ca nu doar bătrânii din aceste sate devin tot mai puţini de la an la an, ci şi casele. Murind gospodarii, locatarii lor, casele mai rămân o vreme « în picioare », apoi « îngenunchiază » şi apoi mor şi ele de tristeţe. Căci s-a rupt firul milenar al tradiţiei : generaţiile tinere duceau mai departe şi desăvârşeau opera părinţilor, moşilor, strămoşilor. Acum, satele nu mai au tineri, căci s-au împrăştiat prin ţară şi prin lume în căutarea unei vieţi mai uşoare şi mai bune. Trecând pe lângă case părăsite sau chiar prăbuşite, ne aminteam de treceri anterioare şi le spuneam prietenilor : «în clădirea aceasta a fost şcoala din Cheia, sat în care acum doar o casă mai e locuită şi doar vara .Aici ni s-a confirmat că acele multe cuie bătute dinăuntru spre afară în acea usă de grajd, erau destinate urşilorş asta ne-au povestit doi bătrâni care plecau cu viţelul la târg la Ponor. Mai îcolo cu ceva, în locul unde doar roata morii mai există, noi am stat cândva la poveşti cu morăriţa, iar moara era în funcţiune....

Ne bucurăm văzând ici-colo parcele arate, cultivate, vaci şi oi la păscut. Ne bucurăm când ne întâlnim cu oameni. " Cât timp sântem doi e încă bine "», ne spune un bătrân.« Dar când om rămânea doar unu, va trebui să ne tragem la careva din copii". Desigur la unul din "copiii" care sunt în Aiud, Teiuş, Alba sau în Banat, căci nu ni-i imaginăm plecând să moară în Italia sau Spania".
Da, viaţa nu e deloc uşoară pe aceste meleaguri. Le povestisem însoţitorilor mei că prin 1992-93 am văzut la un post naţional TV o scena filmată in Dealu Geoagiului: doi bărbaţi, cu ajutorul unei prăjini trecute prin "urechile" unui ciubăr, transportau o femeie care era ghemuită înăuntru. " Doar aşa, în timp de câteva ore poate ajunge un bolnav la locul unde poate veni auto-sanitara"- cam acesta a fost comentariul. Întâmplarea a făcut ca peste vreo lună să urc cu fiul meu din Întregalde, centrul de comună, spre Dealu Geoagiului şi să trecem pe lângă buldozerul care croise deja o bună bucata din drumul ( cu pantă abruptă şi serpentine strânse, dar drum ! ), care să-i lege pe cei din culme de "lume". Şi tot o întâmplare a făcut ca acum, în duminica de Paşti, sa-l găsim la poarta casei sale pe nenea Vasile Avram, de la care în alte daţi am luat apă sau lapte, căci avem locul "nostru" de cort "La Totem", o gâlmă din apropiere. Vorbindu-i şi lui despre scena cu ciubărul, ne-a spus că femeia aceea a fost soţia sa şi a acceptat bucuroasă "rolul din film", sperând că " pâra la stăpânire" va avea efectul dorit. Şi din fericire a avut !

În prima seară, noi doi, ajunşi mai devreme, am montat cortul lângă bisericuţa din sătucul Valea Uzii. Deşi doar la 30 minute de asfalt şi de vilele de pe lângă mănăstirea Râmeţi, eram deja în "altă lume", căci totul era ca în urmă cu secole. Doar stâlpii şi firele electrice făceau notă discordantă şi ne "stricau" pozele. Pe la miezul nopţii sosiseră şi dormiseră în vale şi orădenii Leo şi Lia Şuteu, mai apoi şi cei şase din Bucuresti: Laviniu şi Irina Crăciun, Claudiu şi Cristina, Octavian ("Dev") şi Monica. Aşa că sâmbătă, după o zi superbă pentru ochi şi suflete, pe înserate ne-am montat cele cinci corturi în apropierea bisericuţei din Dealu Geoagiului- Cristeşti. Aflasem din vreme că părintele Tecşa, va oficia Sfânta Slujbă a Învierii Domnului pe la ora 8 dimineaţa, venind călare din satul Popeşti, unde slujba va fi în miez de noapte şi abia după amiază, în satul dânsului, la Tecşeşti.

Ne-am sculat devreme, încântaţi de blânda lumina a soarelui şi de corurile de păsărele. Îi întâmpinam cu "Cristos a Înviat" pe cei care apăreau pe poteci din toate direcţiile, dinspre Boţani, Ilieşti şi Hârbeşti, dinspre Dealu Geoagiului. Căci locul unde se află bisericuţa se numeşte Cristeşti, dar nu există pe hărţi. Aici au existat mai multe familii cu numele Cristea (arată asta şi mormintele) şi aceştia au construit bisericuţa în 1742. Pe crucea unuia dintre mormintele vechi am putut citi " Aici odihneşte preotul Mateiu Măruşcă, născut în 1836 şi decedat în 1905 în al 41-lea an al preoţiei". Un sătean ne spune că nu de multă vreme, un strănepot al decedatului a venit din Franţa şi a curăţat literele săpate în piatră. Încercam sa-mi imaginez ce-o fi fost în sufletul aceluia.
Alături de cei care încă mai vieţuiesc în zonă, veniseră desigur şi copii şi nepoţi "din cele patru vânturi". Totul era pregătit, dar părintele Tecşa şi ajutorul său aveau întârziere. "Sunt probabil blocaţi în trafic" am glumit eu. " Mijlocul de transport e de vină, e cu tracţiune "bălegoasă", a completat gluma un localnic. Şi aşa a fost: am aflat ulterior că unul dintre cai, lăsat să pască a dispărut şi nu putuse fi găsit în timp util şi a durat până ce s-a găsit un altul !.

Despre Sfânta Slujbă lăsăm câteva imagini să spună ceva. Ce am gândit şi simţit fiecare e greu de redat în cuvinte. Punctez doar un moment pe care nu l-am întâlnit până aici: într-un moment al slujbei, atât bărbaţii din naos, cât şi femeile din pronaos (tindă !) , s-au încolonat la întâmplare câte doi şi după momentul când ajungeau la icoane şi le sărutau, se întorceau unul spre altul şi după ce unul spunea "Cristos a Înviat" iar celalalt răspundea cu "Adevărat a Înviat", îşi strângeau mâinile.
Pentru noi a fost un Paşte mai altfel. Ne bucurăm că am fost din nou "hoinari prin trecut". Dar ne şi întristăm la gândul că nu peste mulţi ani, acolo nu se vor mai oficia Slujbe o dată pe lună ca acum, poate nici slujbe de Paşti. Părintele Tecşa, e la vârsta la care alţii se pensionează şi nu va mai avea curaj să urce pe cal. Oare se va găsi un tânăr preot să facă o vreme ce a făcut Sfinţia Sa o viaţă ? O vreme, adică până ce vor pleca la "copii" sau "pe tărâmuri mai înalte" şi ultimii "mohicani" .

Meniu: 
09. revelioane, Craciunuri si Paste pe munte
glqxz9283 sfy39587stf02 mnesdcuix8