CHEMAREA MUNTELUI

CHEMAREA MUNTELUI

Dinu și Marlene MITITEANU
Relatări, amintiri, gânduri, sfaturi, opinii

05. Scoala Muntelui

Elevi şi profesori la şcoala muntelui

Sfaturi ce pot fi utile celor care au indragit mai de curand Muntele.

Dragostea de munte

„Dragoste= sentimement de afectiune pentru cineva sau ceva, pentru o persoana de sex opus” (DEX).

Dar… ne putem indragosti si de Munte! „J’aime la montagne, comme on aime unne personne”- scrie francezul Jean Coste. Analizandu- ne sentimentele fata de munte, ne dam multi dintre noi seama ca intr-adevar „iubim muntele ca pe o persoana”. Ne-am indragostit de munte, tot ca de o persoana: fie brusc, „de la prima vedere”, fie lent, pe neobservate. E posibil ca o persoana, cunoscuta intamplator, sa ne devina treptat prieten, apoi, la un moment dat, sa constatam cu uimire si bucurie ca PRIETENIA A DEVENIT IUBIRE! O mare iubire. „Pe noi prietenia nu ne mai incapu…” a scris Vasile Voiculescu- medic, poet de exceptie, montaniard, cel care, ca director al postului de radio Bucuresti, pe la finele anilor ’30, a avut in premiera nationala un ciclu de emisiuni radio despre Munte. Fotografia lui am gasit-o intr-o vara pe Vf. Penteleu, cel mai inalt al plaiurilor buzoiene unde a copilarit, plaiuri despre care ne-a lasat scrieri care se citesc cu „cu sufletul la gura”.

Sa revenim: Sa va dau cateva exemple, desi, fiecare sunteti un exemplu pentru voi insiva! Doua fete, nascute si crescute in campie, intr-o practica de vara, ca studente, la spitalul din Sibiu, vin si ele cu noi- primul lor contact cu muntele- intr-un sfarsit de saptamana ( atunci nu se spunea week-end), in Muntii Cibinului. La sfarsit (de fapt pe parcurs) una a declarat ca nu va mai calca in veci pe munte, iar cealalta ca e hotarata ca dupa absolvirea Facultatii de Medicina sa gaseasca un post langa munte, „chiar si ca portar la un spital!”. Am intalnit-o pe „portareasa” la banchetele de 10, 20 ,25, 30 de ani de la absolvire, si mi-a povestit prin ce munti a umblat cu soţul ( „la bine si la rau”, se promite in fata altarului) si cu copiii. Dragoste la prima vedere… Pentru unii, am vazut, ramane dragoste reala pe viata. Pentru altii, din varii motive, ramane doar o amintire care sclipeste cu putere in ceaţa amintirilor. Despre LUCIAN BLAGA nu putem afirma ca a fost montaniard.( dar a fost Un Munte al spiritualitatii romanesti !). Dar cu ce cuvinte frumoase ne reda impresia primului sau contact cu muntele, in copilarie:( si revine ca adult, cu cugetari memorabile despre munte) :

„Muntele este inaltul si adâncul si adausul de oboseală proaspătă. Muntele e aşadar această privelişte in care intru tot mai adanc şi care la randul ei intră şi ea in mine”.

Esti de acord, draga prietene, ce bucurie te cuprinde, ce emotie simti cand gasesti scrise undeva, ganduri ca cel de mai sus, pe care si tu le-ai avut sau le ai, le simteai ca pe ceva placut, dar nu reuseai sa le torni in cuvinte? ( găseşti, „culese” de mine, sute de astfel de gânduri in cap.2 al acestui blog !). Asa-i ca si tu, acolo, sus in munte, simti cum intra Muntele in tine? Simti ca vrei sa-l cunosti mai bine, sa inveti cum sa te comporti cu muntele ca sa nu-l superi? Sa meriti a te accepta ca prieten! Nu e greu deloc, principalele „legi” ale muntelui sunt de fapt legile bunului simt, pe care sunt convins ca le cunosti. Da, in orasele noastre, nu mai prea sunt la moda, e rusine sa fii bun si sensibil, trebuie sa fii „dur”, iar daca nu poti, iti pui o masca, e firesc sa nu arati celor care nu merita, ce e in sufletul tau. Dar pe munte fii tu cel adevarat si vei gasi cea mai curata prietenie, cu cel care nu minte, cu cel care e pururi statornic. Si cand te va primi cu ploaie, cu viscol, cu o saritoare deasupra capului…, sa stii ca nu s-a suparat pe tine, ca doar iti verifica echipamentul si cunostintele si trainicia prieteniei tale pentru El. Uneori, ti-o spun in cunostinta de cauza, vremea „rea” e un truc al Muntelui ca sa scape de musafirii nepoftiti si apoi ii rasplateste regeste pe cei ramasi…

Acolo, in munte, mai ales pe vreme rea, niste necunoscuti iti vor deveni cei mai buni prieteni ai tai, uneori chiar dupa doar cateva ore, desi, „Doamna Muntilor”- Bucura Dumbrava, spune putin altfel ( citeste-i „Cartea Muntilor”- stiu ca mai ai suflet de copil, asa ca sunt sigur ca o sa-ti placa, desi are „iz de mucegai”): „Nici o imprejurare nu e mai prielnica imprietenirii, ca un drum lung de munte!” Da, uneori pe munte nu-ti faci prieteni ci iti pierzi prieteni, de fapt pe cei care doar i-ai crezut prieteni, caci: „Daca vrei sa cunosti caracterul unui om, ia-l cu tine pe munte” spunea cineva. Eu as spune ca sa-l iei de cateva ori, prima impresie te poate insela; mai da-i o sansa…
Dragostea de munte… Ar fi multe inca de spus….

Scoala Muntelui I

„Inveti sa mergi pe munte, asa cum inveti sa mergi pe mare” -Lucia Tanasescu

Nu e destul sa ne indragostim de Munte. Trebuie sa invatam cum sa-l cunoastem, cum sa ne apropiem de el, cum sa ne comportam cu el ca sa ni-l facem prieten, nu dusman.

Eu spun ca Muntele nu trebuie asaltat ca o cetate inamica; el isi deschide singur portile pentru prieteni. Cei care ataca muntele ca pe un adversar, vor fi primiti cu ostilitatea meritata, cu siruri de sicane si capcane.

De unde, de la cine invatam cum sa ne comportam pe munte?

1.Se poate invata DIN CARTI.
Da, stiu ce vreti sa-mi replicati! Apar rar, se epuizeaza repede. Dar cine doreste, le gaseste: la biblioteci, la montaniarzi mai varstnici, la anticariate. Sunt multe cu amintiri de drumetie, cu impresii despre munte. Dar primele care ar trebui citite de oricare incepator intr-ale muntelui sunt cele din care sa invete care sunt ” CAPCANELE MUNTELUI”, cum sa procedeze ca sa nu cada in ele. Din acest punct de vedere as recomanda trei carti despre actiuni Salvamont.

– Nicolae Tiron: Salvamotistii Oameni intre Oameni
– Ion Preda: Omul si Muntele
– Ion Preda: Muntele- frumusete si educatie.
Nu sunt perfecte. Autorul a doua dintre ele, bun ziarist, dar cu lipsuri in cunostintele despre munte, se avanta uneori in explicatii si da in bara, mai ales la cele medicale. Dar din aceste carti se pot invata multe. Si ce sa faci, dar mai ales CE SA NU FACI PE MUNTE! E mai bine sa invatam din greselile altora.

„Din pacate unii trebuie sa moara, pentu ca altii sa invete”- a scris Hemingway.

Dar, cu tristete se constata ca multi mor dar ceilalti nu invata! Putem invata si din povete. In ultima dintre cartile de mai sus, sunt sintetizate sfaturi utile pentru incepatori. Am imprumutat aceste carti multor tineri si au recunoscut ca au invatat foarte mult din ele. Unii chiar le-au xerocopiat . Cautati-le )poate deja sunt si pe net !) si scrieti-mi impresii.

Ca sa inchei despre carti, mai amintesc una, aparuta prin toamna lui ’98, pe care NU V-O RECOMAND!: „Pledoarie pentru munte”. Fiul meu i-a facut analiza pe Alpinet pe 37 de pagini, comentand si corectand toate afirmatiile depasite, eronate, unele hilare, dar multe periculoase chiar. Autorul FF- pe care il stimam candva- ne amenintase ca ne da in judecata ! Fiul meu s-ar bucura: ar dovedi in justitie ca avem dreptate Am aflat recent ca va aparea editia a 2-a. Probabil mai altfel, dar am mari temeri. Noi i-am avertizat pe editori, dar probabil prea tarziu….

2.REVISTE, ZIARE.

Din putinele despre munte sau cu pagini despre munte: „Muntii Carpati” – care a „sucombat” dupa 37 de aparitii. Neobositul Ica Giurgiu continua insa sa ne ofere o frumoasa revista electronica ” Invitatie in Carpati”- initiata de Grig Sarbu. „Romania Pitoreasca”,(re) aparuta in 1972 si care intre 1992-2005 aparuse ca ziar. „Knox Magazine” editata de George Stroie-aparuta ca revista de sporturi extreme, a fost si ea o vreme o frumoasa revista de munte, apoi a disparut „din peisaj” ca si alte cateva ( Anotimpurile muntelui, Dincolo de usa…).

Scoala Muntelui II

„Muntii sunt profesori tacuti,care fac din noi discipoli ascultatori”- Goethe

„A invata din greseli (proprii), e o strategie gresita. Ar trebui sa se stie dinainte cum se actioneaza pe munte in diferite situatii” (dintr-o revista italiana).

Am vazut, stim ca se pot invata multe din carti si reviste. Dar sa ne amintim expresia: „Teoria ca teorie, dar practica te omoara”. Si stim ca mai ales pe munte, uneori practica omoara! „Muntii sunt profesori tacuti…”, un fel de profesori surdo-muti! Nu le putem pune intrebari sau daca le punem si suntem incepatori, nu cunoastem „limbajul” muntelui, nu-i intelegem raspunsurile, sfaturile.

Sigur ca ceea ce invatam din experienta proprie, ” pe pielea noastra” are valoare mai mare. O astfel de „lectie” nu se uita toata viata. Multi o pot confirma. Totul e bine cand se termina cu bine. Dar, analizati al doilea motto! Uneori „lectia” nu se limiteaza la „piele”, ci afecteaza la propriu si organe vitale. Cugetarea lui Henri Troyat spune:

„Uneori judecata muntelui este fara apel” a fost aleasa de parintii lui Cuxi (Alexandru Bradut Serban) ca motto la cartea acestuia- „Singuratatea Verticalelor- jurnalul unei vieti frante”-, editata post mortem. In astfel de cazuri, cand ne mor pe munte prieteni sau camarazi intru pasiune necunoscuti, ne punem intrebarea, asa cum am spus intr-o zi de februarie ’83, la catafalcul lui Cuxi: „Sa uram acum Muntele? Raspunsul e categoric NU !. Muntele nu e un ucigas! Muntele e un bunic, un urias bland si bun, care, din joaca nevinovata, din prea multa dragoste, ii inabusa uneori cu imbratisarile sale, pe prichindeii prea neastamparati”. Si mai adaug o cugetare a marelui alpinist si montaniard Walter Kargel, final al unui articol al sau din 1974, in care analiza cauzele care au dus la moartea a 36 de alpinisti in 50 de ani. Concluzia era clara: cu mici exceptii, cauzele au fost subiective, nu obiective, nu Muntele era vinovat. El incheie astfel: „Aceste accidente nu m-au descurajat, nu am dat vina pe Munte, n-am ajuns sa urasc muntele, alpinismul. Ma gandesc cu pietate la cei cazuti in munti, caut sa nu fac greseli, dar merg pe munte cu aceeasi bucurie pe care am simtit-o prima data. Alpinismul este bucuria suprema a vietii mele!”.

Nu doar in alpinism trebuie sa nu facem greseli. Au murit multi pe poteci turistice marcate sau pe nemarcate, dar usoare. De multe ori de vina erau cei in cauza. Dar de multe ori au murit nevinovati, tineri sau tinere care au avut incredere in cei care „se dadeau mari”, uneori blindati cu ecusoane si insigne de „ghid”. In cartile pe care vi le-am recomandat mai sus, gasiti exemple triste, revoltatoare. In anii ’70-80, grupurile BTT (Biroul de Turism pt.Tineret, zis si „bea tinere turist”!), erau spaima cabanierilor, montaniarzilor si salvamontistilor. Adevaratii ghizi, oameni de munte, renuntau de a mai fi ghizi BTT cand vedeau cu ce „fauna” aveau de a face.

Montaniarzii nu se mai incadrau in astfel de grupuri, dar nu scapau de tot de stresul produs la intalnirea cu acele hoarde pe trasee dar mai ales la cabane.(n-au disparut nici acum). Nici refugiile nu mai erau uneori…refugii pentru oamenii de munte. Amatorii de chefuri la munte le descoperisera si pe acestea; acolo nu erau cabanieri care sa le ceara liniste. Cand veneau in grup mare, de ex. la Spirla sau Diana (incendiate la betie), faceau ei „legile”.

Cine e vinovat ca acesti indivizi n-au absolvit „Scoala Muntelui?”. Vom incerca sa aflam.

Scoala Muntelui III

„Multi dintre ghizii care insotesc grupuri mari pe munte, ar fi mai potrivit sa se numeasca insotitor, reprezentantul agentiei, sau contabilul excursiei”- Ion Preda

Cea mai utila si eficienta ar fi „educarea educatorilor”.. Caci din pacate multora nu le-a spus nimeni cum sa se comporte pe munte. Nici elevii, nici profesorii n-au avut „profesori de munte”.

Cine pot fi „PROFESORI de MUNTE”? Bineinteles montaniarzii! (Gasiti in cap. 15: opinia mea despre acest neologism controversat!) Oameni care au absolvit nu doar alte scoli sau universitati, ci si Scoala Muntelui. Varsta lor? Profesia lor? Nu prea conteaza ! Am intalnit pe munte elevi condusi de profesori incompetenti sau doar neglijenti : de Geografie, de Biologie sau de Educatie fizica.

Din partea de sus a partiei de schi de la Baisoara, un prof de geografie le arata copiilor adusi cu autocarul, ca acea creasta muntoasa din zare sunt Fagarasii. Erau de fapt …Rodnei. Le-a vorbit apoi elevilor de farmecul si tehnica „datului pe fund cu punga”, cu care erau dotati toti la indicatiile sale „competente”. Si au fost cazuri de accidente grave, chiar mortale ca urmare a acestui „sport” ! In plus, va dati seama ca acele pungi, dupa utilizare, le strang primavara iubitorii de munte, nu elevii d-lui „profesor”!…
La iesirea din Cheile Turzii, rezervatie nominalizata in patrimoniul UNESCO, o profesoara de Biologie avea cel mai mare buchet de flori… Pe terasa din jurul Crucii de pe Caraiman, o profesoara ne-a dovedit ca are cunostite de ecologie, caci…spunea tare (poate ca sa auzim si noi!) copiilor din grupul condus de ea, copii care tocmai terminasera de mancat: „Nu lasati nimic! Strangeti toate resturile si aruncati-le in prapastie!” Stiti desigur ca „prapastia” este superba, mult dorita, mult urcata Valea Seaca a Caraimanului…

Prin anii 74-76 am asistat ( si intervenit vehement!) la scene, cand copiii erau injurati si loviti la Plaiul Foii de profesori toata ziua beti, pentu ca au iesit din ţarcul in care, toata ziua bateau saracii, mingea.
Am intalnit o trupa, numai de fetite de 11-14 ani, plangand de greutatea rucsacilor, (care aratau ca niste pomi de Craciun!), de ranile de la picioare, copii carora „tovarasa” le raspundea satisfacuta: „munte ati vrut, munte aveti!” Le-am aratat cum trebuie reglate curelele rucsacilor, cum trebuie aranjate lucrurile in rucsac si pe rucsaci, si au constatat cu uimire ca acum pareau mult mai usori. Le-am pansat ranile, le-am invatat cum sa le previna …”Tovarasa” s-a scuzat ca nu se pricepe, ca a fost obligata sa accepte, ca „i-a venit ei randul”, ca nu vrea sa-si piarda postul, sa se intoarca la naveta… A inceput sa planga si ea…
Nu de mult, la Sfinxul Bucegilor, o profesoara isi dirija elevii sa se aranjeze sus, pe Sfinx, in asa fel incat sa fie toti vizibili in fotografia cu care probabil dorea sa arate directorului si parintilor ca a facut o lectie practica despre „Monumentele Naturii”. Asteptau si alti turisti la coada, sa se pozeze pe Sfinx si Babe. Doar stiti ca nu numai litoralul are „pozari”; si aici exista, si chiar ii ajuta pe turistii mai fricosi sa urce. Ati intalnit si unii dintre voi astfel de situatii.
Astfel de „educatori” erau cei care primeau „sarcina” asta de la Director sau Inspectoratul scolar, care aveau plan de dus copii pe munte. De dedus ca acei copii, poate cu mici exceptii, nu mai calcau pe munte… „Iepoca de Aur” s-a dus, mentalitatile, lipsa de educatie si de bun simt au ramas. Excursii cu elevii se fac si acum. Stilul, cu mici exceptii e acelasi…

DAR ! Am avut bucuria sa vad pe munte si reversul medaliei. Un ex. doar, tot de la Plaiul Foii. In alta serie, copiii erau echipati de munte. Erau invatati cum e adevarata viata de tabara, li se vorbea despre Munte, erau chemati salvamontisti sa le vorbeasca. In fiecare zi, cu rucsaci, pelerine, etc.(se controla continutul rucsaceilor!) porneau spre munte. Nu pe Lanturi, dar pana La Zaplaz, pana la Ceardacul Stanciului… Imi faceam seara de lucru pe langa ei, sa-i aud ce vorbesc! Imi venea sa ma duc sa le strang mana acelor profesori! Am mai intalnit pe potecile Carpatilor multe grupuri conduse cu dragoste, cu competenta. Cu dragoste de copii, cu dragoste de Munte. Cu acea imensa bucurie pe care o ai (iertati-ma daca ma repet!) atunci cand vezi Muntele oglindit in ochii lor. Unii dintre ei erau profesori, dar unii dintre acesti profesori- adevarati erau doar laboranti, strungari-profi de Practica. Poate multi dintre voi ati indragit muntele pentu ca „vi l-au predat” astfel de oameni.

La lectiile teoretice si practice de initiere in Alpinism ale Clubului Sportiv „U” Cluj, in anii 72-85 am avut multi tineri care absolvisera „Scoala Muntelui” a prof Horwath Attila, profesor la o scoala generala de cartier. Noi doar ii ajutam sa urce o treapta mai sus, sa devina si alpinisti. Veneau la usa alpinismului, asa este firesc, de pe munte, nu de pe strada. Cu unul din acestia, Engi Lajos, m-am legat in coarda cand am urcat a doua oara Traseul Sperantei. El echipeaza, sponsorizeaza acum, ca patron al firmei ATTA, concursuri de schi, alpiniade, expeditii alpine peste hotare….

Varsta profesorului de munte? Poate avea 50 de ani si sa n-aiba habar de munte. Poate avea 25, dar adevarat montaniard si psiho-pedagog… Ceea ce am scris mai sus, e in general valabil si pentru excursiile montane in familie. Ce stiu despre munte acei parinti, cum se comporta ei acolo. Am asistat la scene „la iarba verde”, in care tatal isi injura fiul pentru ca acesta, i-a atras atentia sa nu arunce/ sa nu lase resturile in poiana respectiva…
Asadar vina pentru „corigentii la Scoala Muntelui” este a scolii si a familiei… Nu avem timp sa vedem acum cum se procedeaza in alte tari.

O alta solutie, cea mai adecvata romanilor ar fi…AMENZILE! Amenzi usturatoare pentru orice abatere pe munte: poluare de orice natura, distrugeri, etc. Mi-au spus cei din Horska Slujba (Salvamontul slovac) ca ei numai asa au reusit. Si acum… actioneaza eficient, prompt si opinia publica. Am vazut asta cu ochii mei! Impotriva eventualilor „pantofari pe dinauntru”, /veyi articolul „Pantofarii” din cap.15 ) actioneaza prompt acei oameni, care, amendati candva, acum isi dau seama ca e mult mai placut sa umbli printr-un munte curat, nu printre gunoaie. Ca aici e mai placut, mai asortat, cum suna vantul printre cetini, nu cum suna caseta preferata acasa. Insa Muntele se invata de obicei de la montaniarzii din grupul cu care mergi pe munte. In fiecare grup, chiar de doar 3-5 persoane, ar trebui sa existe un astfel de om. Muntele se invata si de la oameni de munte intalniti, cunoscuti, acolo, pe munte.

Scoala Muntelui IV

„Salvamontistii si alpinistii il ascultau pe veteranul montaniard brasovean Karl Lehmann, ca niste invatacei, desi ei insisi puteau fi, in materie de munte, profesori pentru altii” – Ion Preda

” Muntele se poate invata ca si muzica sau pictura; depinde si de competenta, talentul didactic, tactul, rabdarea profesorului, dar si de receptivitatea elevului”- imi place sa spun si sa cred.

Ma contrazic? Am scris in episodul al doilea, ca muntele e un profesor; acum scriu ca e obiect de studiu. Nu, nu ma contrazic! Muntele e si una si alta si mult mai multe: e si un Prieten, e Frate mai mare sau Bunic. Un Sanatoriu. Muntii sunt Catedrale ale Pamantului, sunt Opere de arta si multe altele.

Muntele se invata cel mai usor si mai temeinic, de la MONTANIARZI. Se transmite, ca o stiinta sacra de la o generatie la alta, prin viu grai, prin puterea exemplului personal. In orice grup, care urca pe munte, e de dorit sa fie un montaniard, un om care a absolvit „Scoala Muntelui „, care cunoaste pericolele si capcanele de pe munte, care stie sa le evite. Un om care stie sa se comporte corect pe munte, sa-i respecte curatenia, frumusetea, linistea. Un om care considera cabana un loc de intalnire cu alti montaniarzi, de schimb de informatii si cunostinte despre munte; un loc de odihna, nu un loc de chefuri. Un om care iti spune nu fii neglijent, să nu atârni haine de şolduri şi tot felul de obiecte de rucsac, să le bagi în rucsac ! Să nu strici estetica muntelui.

Un om din grup, care tie, incepator in mersul pe munte, iti spune numele florilor care-ti incanta ochii. Un om care sa te invete cum sa calci fara a rostogoli pietre, cum sa abordezi o saritoare, cum sa asiguri un coechipier. Un om care sa-ti arate cum sa-ti asezi ergonomic lucrurile in rucsac. Un om care te invata cum sa „citesti” o harta. Un om care, desi asta nu-ti place, te lamureste ca e mai avantajos sa te scoli devreme. Un om care vei vedea ca stie sa prevada vremea, sa aleaga cel mai potrivit traseu pentru grupul din care faci parte. Te invata cum sa pozezi Muntele. Un om care iti arata pe harta locurile pe care le vei vedea, iti spune denumiri, legende, intamplari. Iti vorbeste despre Montaniarzii al caror ucenic a fost el…

Da, se poate spune si ca vorbeste prea mult! Dar daca ar vorbi mai putin, tu ai invata mai putine. Dar vei invata multe de la el si din gesturi. Un om pe care-l vezi cum nu arunca nici macar o hartiuta, dimpotriva, aduna si ce au aruncat cei prost-crescuti. Il vei vedea, la sfarsitul turei, cum la containerul din gara sau alt loc, depune punga cu deseuri (de care uneori uita si o duce pana acasa!).

Un montaniard te invata sa „vezi” muntele, sa-l intelegi, sa-l indragesti. E un fel de petitor, care iti arata calitatile pe care tu nu le-ai observat inca la fiinta respectiva. E ca un Pictor care te conduce intr-un muzeu de arta…

Acesti Oameni isi dau seama repede ce fel de om esti; daca meriti sa te accepte ca „elev”. In Piatra Craiului mai ales, am beneficiat si eu, in urma cu 40 de ani, de amabilitatea si de cunostintele despre Munte si despre Piatra ale unor mari montaniarzi: Alex. Breahna, Emilian Cristea, Traian Flucus, Ionel Coman, Toma Boerescu, Ovidiu Lupascu, dr.Tarpa, Gh. Panzaru s.a.

De obicei sunt oameni mai in varsta, mai ales cand e vorba de alpinism. Celor inca tineri si in plina forta si forma, nu le putem cere sa se ocupe de incepatori, sa-i duca in trasee de gradul 1-3. Ei isi aleg 2-3 coechipieri de valoare egala si se pregatesc intens sa parcurga (si parcurg!) marile trasee ale peretilor carpatini si nu numai. Alpinisti ca Mihai Cioroianu, Ionel Ene, Marius Gane, Cornel Sain, Andrei Beleaua, Dan Borcea, Ghita Pop, Horia Colibăşanu si multi altii, n-ar fi putut realiza performantele cunoscute, daca s-ar fi ocupat de incepatori. (poate s-au si ocupat!). Dar unii, de ragul muntelui au renuţat la jog-ul ce-l aveau şi sunt acum competenti, îndrăgiţi, căutaţi GHIZI DE MUNTE. Dar cei ca mine, care nu au putut ajunge la performante, sunt datori sa se ocupe de cei tineri. Am avut de ales intre a ma catara ani in sir doar cu 2-3 prieteni si intre a ma catara mereu cu incepatori. Eram club studentesc, m-am catarat cu zeci de tineri, poate peste 100!. Unii au abandonat de tot căţărarea şi alpinismul dupa cativa ani, unii au ajuns in Pamir, Tian San, Alaska, Anzi, Himalaya ! Unii il practica si dupa decenii. Dar toti au invatat ce e Muntele, toti au ramas cu amintiri frumoase. Unora le-a schimbat viata, profesia, traiesc acum din Alpinism Utilitar sau firme de materiale de munte.

In cadrul Alpinet sunt profesori si elevi. S-a propus un „Alpinet-junior”, dar n-ar fi fost bine. Nimeni nu s-a nascut a-toate-stiutor. Nu va sfiiti sa puneti intrebari. Mi-a placut cand cineva a intrebat „ce e aia saritoare?” Mi-a placut la fel de mult ca i s-a raspuns. Poate, astepta speriat, un raspuns de genul „daca nici atata nu stii, atunci ce cauti intre noi?” Eu spun ca TOCMAI ASTA CAUTA: sa invete de la cei ce stiu, sa aiba cui pune intrebari, chiar si stupide!
Imi amintesc de vremea cand, in ghidul „Bucegii” al lui Cristea, am citit din curiozitate de indragostit de Munte si capitolul „alpinism”. Nu intelegeam cum arata o scarita, cum arata un horn, cum se face un rapel, un ramonaj si multe, multe altele. Mai rau era ca n-aveam pe cine sa intreb! Nimeni dintre cei care stiu multe, n-ar trebui sa fie arogant, ironic. Ar trebui sa raspunda la intrebari, ca unor frati mai mici, ca propriilor copii sau nepoti.

S-aveti parte de Profesori de Munte adevarati, sa nu credeti ca stiti totul ! Si mai apoi sa deveniti, sa acceptati de buna voie sa fiti profesori la Scoala Muntelui …

Loading