Mircea Florian

24 mai 1934 – 16 nov. 1998.

Cum sa rezum in cateva fraze viata unui om despre care s-ar putea scrie o carte ?

De fapt ea s-a scris; au scris-o montaniarzii in jurnalele refugiilor montane „ale lui Florian”, de fapt ale lor, ale celor care iubesc si respecta Muntele. Pe cand era inca in viata, Mircea Florian era deja o legenda in Piatra Craiului, muntele lui de suflet ca si al altor multora dintre noi. A fost un om modest; a tacut si a facut. A facut si nu s-a laudat. A carat ca un hamal materiale si a reparat cat s-a putut batrana Cabana Ascunsa din Braul Cioranga. A amenajat si reparat in fiecare an Adapatoarea Caprelor din zona Calinet, pe cea din Grota La Ulcior, Izvorul lui Orlovschi, pe cel din Poiana Cotofenii, pe cel din Poiana Inchisa. Iar in satele de langa santierele sale (cauta noi surse de ape minerale si termale) era legendar prin stiinta si talentul de a gasi apa in zone arse de seceta. Alegea locul unde banuia ca e ascunsa « comoara » si parafrazandu-l pe Lucian Blaga, spunea cate unui țăran : « Sapă aici frate, sapă si sigur vei da de apă ».

Pentru cei care o iubeau ca si el pe Craiasa Carpatilor, a insemnat discret cu cruciulite verzi in 1969 mult cautatul Brau de Mijloc. Marcaj neoficial, dar care stiu sigur ca a salvat vieti. Realizat initial intre Calinet si Locul Elis de langa Grota la Ulcior, l-a prelungit apoi si pe Trecerea Mult Dorita pana La Lanturi. Trecere pe care am dorit-o si cautat-o impreuna cu tenacitate si am gasit-o in 26 aug. 1969. Acum e poteca batuta…

Nu s-a multumit doar sa caute si sa repare refugii ascunse, ci s-a gandit sa ridice si el mici dar primitoare adaposturi pentru Craita si prietenii ei, pe care sa le « anine » ca pe niste decoratii pe pieptul Altetei Sale.

Dar cea mai importanta opera a lui e edificat-o in suflete. Ne-a transferat multora dintre noi pasiunea lui puternica pentru Acest Munte Magnific. Ne-a invatat sa intram in el ca intr-o catedrala, cu smerenie, cu sufletul curat. Sute de oameni iubesc si respecta Muntele datorita lui, care, fara sa fie pedagog sau psiholog, stia, reusea sa fie un profesor-prieten.

Cunoscandu-i deosebita competenta in privinta traseelor aflate la limita dintre drumetie si alpinism, maestrul Emilian Cristea l-a rugat sa-i verifice si sa-i completeze manuscrisul ghidului Pietrei Craiului care a aparut in 1971.

A strabatut mai toti muntii Romaniei. A urcat si Elbrusul din Caucaz cu Dinu Boghez si alti amici din Rm.Valcea, unde a lucrat cativa ani. Dar Craiasa Carpatilor a fost marea lui pasiune,marea lui iubire. Zecile de scrisori de la Mircea pe care le posed,  le consider o comoara. Iar ziua de 10 august 1966 cand l-am cunoscut si insotit pe primele poteci nemarcate ale Minunatei, o consider una din cele mai importante din viata mea de montaniard. I se potriveau atat de bine cuvintele scrise candva de francezul Jean Coste « J’aime cette montagne comme on aime une personne » ( Iubesc acest munte ca pe o femeie) . Si a iubit atat de mult « aceasta femeie », incat ( stiu bine asta !) de cateva ori cand viata l-a pus sa aleaga intre doua iubiri, a ales-o pe Ea, pe Craiasa Carpatilor. Iar cand a aflat ca o boala nemiloasa s-a cuibarit in trupul sau, a mai urcat singur- pentru ultima data pe una din potecile pe care le-a strabatut de sute de ori spre « acasa », spre acele cuiburi de frumusete, singuratate si liniste de care-i era mereu dor intre betoanele capitalei. Pe mine, acum, in fata tastaturii- ma doare gandul la simtamintele lui din acele clipe de « adio iubita mea Prietena , adio dragele mele fiice ». 

Santinela Canionului Anghelide, Degetul lui Călineț, Acul Crăpăturii, Colţul Brâului de Mijloc, Acul de la Amvon, Colţul Corugeleor si atatea alte svelte stanci care l-au fascinat, pe care le-a admirat si chiar urcat, ii sunt acum socluri de statuie. Acolo si nu numai acolo, ci si prin valcele, prin strungi, pe brane, muchii sau creste, peste tot pe unde au calcat pasii lui neobositi, prin acele locuri pe care le-au sorbit cu nesaț ochii lui insetați de frumos, pe unde i-au vibrat corzile sufletului, in peregrinarile noastre, prin acel rai pamantean il vom simti langa noi pe Mircea Florian.