Nostalgia zăpezii

Vă relatez mai jos o tură de la un sfârșit de iarnă, când zăpada mai dăinuia doar pe crestele montane. Atunci, sfârșitul de săptămâna 13-15 mai 2011, coincidea cu o aniversare de familie. Așa că era firesc s-o sărbătorim în familie: Noi Doi și Părinții Noștri Carpații! Unde? Într-o pensiune cât mai liniștită. Așa că am ales „pensiunea Scărișoara”! A, nu cea de lângă Ghețarul de la Scărișoara, ci cea „de două persoane”, cortul nostru drag, montat vineri la prânz pe platoul Scărișoara, cam la jumătatea distanței dintre Cabana Bârcaciu (spre care se urcă dinspre Avrig) și Vârful Scara din Munții Făgărașului. Album FOTO:

Nostalgia zăpezii

Vineri 13 mai: ca în alte dăți, când plecam spre cei dragi (munții ), o trezire înainte de a miji zorile, nu ni se pare supărătoare. La ora 4 sună alarma, la 5 demarăm din Cluj. Grație orei matinale de plecare și mai ales grație celor 17 km de autostradă (câtă era atunci) pe care ocolim Sibiul cu 130 km/oră, la ora 8 (și 5 minute) ajungem deja la Poiana Neamțului, unde îl parcăm pe ALP – Dusterul nostru – până duminică. La 8.40 pornim, la 11 suntem la Bârcaciu. Bucuroși să-i revedem pe cei trei cabanieri: Nea Petre, tanti Mariana și Mihai. Ei și brândușele din „curtea” lor ne îndeamnă să zăbovim, crestele încă albe, ne îndeamnă să pornim. Și pornim la 11.45. Ajunși la Vâlcelul Comănesei, înțelegem că Mihai avea dreptate să urcăm pe el, mai cu spor decât pe poteca ce șerpuiește printre ienuperi și alte tufe. Vâlcelul e încă plin de zăpadă, care ne convinge să ne montam colțarii. Căci sub stratul moale de cca un lat de palmă, exista unul mai dur în care nu ne scufundam, dar pe care, bocancii neînfipți „energic” și orizontal, ar putea aluneca. Deja, cum ați citit mai sus, ne hotărâserăm încă de acasă să nu urcăm cu bagajele mari până în creastă. Pe platoul Scărișoara, ne căutăm un loc de cort mai lateral de traseul pe care bănuiam că sâmbătă și duminică vor apărea și oameni veniți „la munte”, nu numai cei veniți să urce „pe munte” ca noi. Orizontalizăm un petic de zăpadă și montăm cortul pe el cu țărușii de iarnă. E doar ora 13.30 și e clar ca n-o să așteptăm seara aici! Plecăm cu bagaje mici spre creasta principală. Cu bețe, cu colțarii în rucsaci, dar fără rachete. Există mari petice de cer albastru, dar în general e înnorat, nu prea favorabil pentru fotografii. Din Vârful Scărișoara ne deplasăm doar până pe apropiata cupolă Scara, să ne convingem că în zilele următoare nu ne vor trebui rachetele. Nu am adus tradiționala sticluță cu șampanie sau vin, nu vom face o petrecere la Aniversare de Azi. Așa că ne vom culca mai devreme căci ne sculaserăm la ora patru iar….

Sâmbătă 14 mai…. alarma sună iarăși la ora 4! Căci am venit aici „să facem munte”, nu să dormim pe săturate! Termosurile sunt pline cu ceai din zăpada topită aseară. La ora 5 pornim. GPS-ul ne spusese ca soarele va răsări la ora 5.55. Dar de după orizontul… orizont! Căci „orizontul nostru” e înalta și dințata muchie Tunsu, care pleacă din Vârful Negoiu spre Țara Făgărașului. Așa că pentru noi, soarele răsare la 6.07, când noi suntem la cca cinci minute de Vârful Scărișoara. Planul inițial era ca azi să mergem spre est, până pe Vârful Șerbota, iar dacă va fi soare (pentru poze), să mai mergem spre Vârful Negoiu, atât cât ne vor permite condițiile, să parcurgem dus-întors măcar o parte din celebra Custura Sărății, mai ușoară iarna (în ierni „ușoare”!) decât vara. Dar Călțunu, Negoiu și Șerbota aveau încă o mare căciulă de nori. Scara, Gârbova, „complexul alpin Ciortea” dinspre vest (erau în planul de duminică) zâmbeau în soare și ne zâmbeau și nouă. În plus, mergând spre ele, nu aveam soarele în față. Ne îmbătam mai întâi cu panorama ce ne-o oferă Scara, apoi pornim spre vest. Coborând pe iarba de pe versantul ei vestic, ne gândim cum să „atacăm” Gârbova, care parcă vrea să ne oprească a ne apropia de „Cetatea Ciortea”. Are zăpadă încă tare pe versantul ei sudic, pe unde e poteca de vară. Avem în rucsac și o semicoardă de 30 m, câteva anouri lungi, așa că ne va fi mai ușor peste vârf! Cu pauze, mai ales pe vârf, căci ne îndeamnă peisajul și aparatul foto. Ne descățărăm fără sculele de alpinism, pe care nu le scoseserăm nici la urcare. Urcăm apoi spre Ciortea. Eu știam din iernile anilor ’70 cât e custura ei de frumoasă, de alpină, de fotogenică. Colțarii ne oferă siguranță. Cerul e prietenos. Suntem uimiți de atâta frumusețe, de liniște. Privind spre sud, spre peretele Vârfului Boia, parca nu ne vine a crede că pe acolo am urcat cu un grup mare de colegi în vara anului 2009! După ce coborâm în lunga șa dintre cele două vârfuri Ciortea, privind spre înapoi, la urmele noastre, Marlene se convinge că am dreptate, că suntem într-unul dintre cele mai fascinante locuri de pe Creasta Făgărașilor. Poate și pentru faptul că e mai departe de civilizație decât Vânătoarea lui Buteanu, atât de spectaculoasă și îndrăgită și ea…

Lungă pauză pe Ciortea-Vest. Privim spre Soare-Apune, spre Vârtopu Roșu – Budislavu – Suru. Privim spre sud, spre muntele Grohotișu, parcurs și el într-un prag de seară de vară cu dragi colegi de club. Hotărâm să respectăm principiul „ce poți face azi, nu amâna pe mâine”. Adică sa terminam azi „T”-ul, să mergem azi și spre Custura Sărății. Așa ca ne întoarcem pe urme. Dar din Șaua Gârbova, hotărâm sa ocolim vârful cu același nume pe pantele înzăpezite din sud, acum „mai prietenoase”, cam pe unde e și poteca de vara. Reveniți pe Vârful Scărișoara, îl zărim pe Mihai care urca cu schiurile pe rucsac. Dar nu vine până la noi, ci pleacă în viraje largi, pe pantele dinspre valea Avrigului. Coborâm în șaua Puha-Scara, unde vedem scheletul metalic al unui viitor nou și mai mare refugiu metalic, lângă vechiul „pitic”. Refugiu ce a fost apoi distrus la vreun an de la terminarea lui, de vânturile pentru care nu a fost gândit și înlocuit abia în vara 2023 de unul ultramodern, sperăm mai rezistent. Continuăm peste vârfurile muntelui Musceaua Scării și prin Șaua Șerbota. La 15.30 ajungem pe vârful Șerbota. Surpriză!: pe culoarul din sudul Custurii Sărății, urcă cu spor un om cu rucsac mic și schiuri pe rucsac. Ne dăm curând seama că e Lucian Clinciu! Ne recunoaște și ne salută mirat și el! Îmbrățișări, întrebări (nu aflaserăm de planul sau!). E în a 3-a lungă zi de la plecarea lui (joi dimineața) din Predeal. Deseară vrea să ajungă în Valea Oltului, în a 8-a seară la… Herculane! „Ai fost și ești fantastic Lucian! Nu te mai reținem, dă-i bice!”. Se urcă pe schiuri fără a pierde vremea cu dat jos „focile”, căci peste 2-3 minute, din Șaua Șerbota va începe urcarea. Zonele cu iarbă le trece tot pe schiuri. Urcă apoi pe schiuri într-un ritm demn de valoarea sa. Trecute emoțiile acestei întâlniri-surpriză, Marlene rostește ceea ce tocmai voiam să spun eu: „Să ne fie rușine, mai avem ceai în termos, mai avem vreo două ciocolate mici, biscuiți. Și nu l-am servit cu nimic!”. Îmi vine să-mi dau palme! Incredibil, dar asta e! Îi vom cere scuze sâmbăta următoare în zona Herculane. Lucian se cunoaște bine pe sine. A ajuns vineri seara la statuia lui Hercule din Herculane, apoi sâmbătă a alergat Hercules Maraton-ul organizat de timișoreni, la care noi ne oferiserăm voluntari. L-am felicitat și acolo, nu pentru un loc fruntaș în clasament, nu se putea așa ceva, ci pentru acel principiu că important e să participi și să termini.

Custura Sărății e în umbră, dar zăpada e moale, deci periculoasă la scufundarea bocancilor între blocuri de piatră. Suntem dezamăgiți și de gestul nostru urât din urmă cu câteva minute. Așa că pornim agale înapoi. Continuăm să ne mirăm de locurile prin care găsim urmele schiurilor lui Lucian, locuri prin care noi și mulți alții le-ar fi dat jos de pe bocanci. La coborârea spre cort, schimbăm câteva cuvinte cu domnul Fane, un brașovean singuratic care se interesa de starea zăpezii pe creastă, pentru planul ce-l avea spre Ciortea în dimineața următoare. Apucase și Lucian să ne spună că a văzut un urs; ne spusese și Mihai la Bârcaciu că a văzut o ursoaică cu pui ieșiți să caute verdeață. Așa că apropiindu-ne de cort, am avut fiecare o „strângere de inimă” observând că nu e cum l-am lăsat! Era și mâncare în cort, urșii au miros fin… Doar când am ajuns lângă el ne-am liniștit și am început să râdem: cortul era doar „cu roțile în sus”, îl răsturnase o pală de vânt, căci țărușii ieșiseră cu ușurință din zăpada fleșcăită de căldura zilei și a soarelui (noaptea fuseseră + 2 gr. ). L-am târât până pe o zonă de iarbă și l-am „reabilitat”. Duminica 15 mai. Hotărâserăm de ieri că azi va fi zi de odihnă! Ne trezim pe la ora 7, mai lenevim până pe la ora 8, căci soarele încălzise bine cortul și ne îndeamnă la lene. Nu a sosit încă vremea rea anunțată pentru luni, de care ne temuserăm ieri ca va veni mai devreme. Planul pentru două zile, îl realizasem într-o zi. Suntem mulțumiți. La 9.30 pornim la vale. Pauză mai lungă la Bârcaciu unde e atmosferă de week-end. Două corturi, cântece de munte la chitară, o fetiță de vreo 6 ani e fericită (suntem si noi!) de frumusețea brândușelor, Nea Petre cu barba bogată și căruntă de „lup de…munte”! Ne adusese aici nostalgia zăpezii. Am dorit ca în primăvara asta să-l mai vedem încă o dată pe Măria Sa Muntele îmbrăcat cu hlamida albă, asemenea unui Cavaler al Ordinului Mihai Viteazu. Pohta ce-am pohtit!

O anunțăm pe inimoasa noastră colegă Mara că pe la ora 14 o vom putea lua din Avrigul ei natal. Unde, joi 12 mai  își serbase și ea în familie un număr de anișori. La Multi Ani și La Multi Munti  dragă Mara !  Și voua – dragi confrați întru pasiune- aceeași urare: La Multi Ani și La Multi Muntț !