Pe ţărmul Mării de Gheaţă

Motto: La Montenvert, unde se termină linia ferată si incepe gheţarul,se află graniţa dintre un mic regat de alpinişti si o mare republică de turisti. Guido Rey

Ne doream desigur sa cunoastem mai bine Alpii, pe care doar "ii mirosisem" in cateva vizite anterioare. Revista Romania Pitoreasca, in care au aparut doua episoade despre rutele parcurse in Alpi in vara trecuta de catre Puiu Dimache din Roma si Cezar Manea din Bucuresti, ne-a indemnat sa le propunem a-i insoti in vara asta.

Stiam ca Puiu cunoaste Alpii cum cunoastem noi doi Piatra Craiului. Asta si varsta lui mai "potolita", ne-a indemnat sa incercam a ne cupla cu ei, nu cu alti colegi de club mai tineri, care au scopuri mai pe masura varstei lor. Ne indemna si gandul ca daca am reusit sa tinem pasul cu ei pe schiuri pana la destinatie (Zermatt) in luna mai 2009 pe celebra Haute Route, vom face fatza si turelor ce le au in plan in vara asta. Greu au trecut cele vreo trei luni de cand Puiu a raspuns favorabil la rugamintea de a accepta ca eu si Marlene sa-i insotim.

In fine, joi 15 iulie 2010 la pranz, il abandonam pentru vreo doua zile pe MAX al nostru in Chamonix, in parcarea de langa gara de jos a trenului cu cremaliera care e folosit anual de peste un milion de turisti, pe care ii urca comod si echipati oricum, de la 1042 m. pana la 1913 m, debarcandu-i dupa 20 de minute in celebra gara Montenvert. Aceasta linie de tren a fost construita in 1909, electrificata in 1953. Gara de destinatie era pe ţărmul gheţarului Mer de Glace, dar care s-a retras incredibil de mult. Asa ca in 1960 s-a construit o telecabina care ii coboara pe turisti spre (dar acum nu pana la !) Grota de Gheatza sapata in masa ghetarului in 1946 si reamenajata anual (sursa de inspiratie pentru "Castelul de Gheaţă" de la Balea ? ), care, alaturi de peisaj, de muzeul cristalelor si de cel al faunei alpine, este unul din punctele forte de atractie ale zonei. N-aveam nici timp si nici chef de acele "atractii", pentru care au venit cei mai multi.Si nu pot sa nu-mi amintesc ce a scris celebrul ghid alpin Guido Rey despre acest loc:

Aţi citit în motto că: La Montenvert, unde se termină linia ferată si incepe gheţarul,se află graniţa dintre un mic regat de alpinişti si o mare republică de turisti". Noi suntem "regalisti", asa ca nu stam aici prea mult. Cautam cu privirea inconfundabila silueta a lui Petit Dru, al carui excelent granit numit "protogine" l-am admirat in candva in filmul "Moartea unui ghid". Apoi pornim pe poteca ce indica "spre refugiile alpine" si pe care ne-a uimit un mic anunt: "Aici era nivelul ghetarului in 1820" . Incredibil ! Pe poteca asta mai merg si unii "republicani/turisti curajosi", dar care renunta dupa cca 15 minute, cand ajung "pe marginea prapastiei", locul de unde alpinistii si ghizii cu clienti, echipati ca la carte, incep sa coboare pe o succesiune de scari verticale spre actualul "ţărm" al gheţarului"mer de Glace". Exista doua "linii de scari", pentru a permite circulatia in dublu sens: pe unele se coboara, pe altele se urca. Cate cinci scari pe fiecare sens, in total avand 250 de trepte. Si chiar daca rucsacul nu e prea greu, ai nevoie de o oarecare rezistenta in brate, mai ales ca aici n-am vazut pe nimeni asigurandu-se cu kit-uri de via ferrata ca in Dolomiti !

Cele mai multe grupuri se intorc din trasee sau de la lectia de mers pe ghetar. Ghetar aici trist, murdar, acoperit de nisip, departe de frumusetea si culoarea alba stiuta din albume. Dar macar gheatza e aici dura, sticloasa, crevasele ce trebuie ocolite sau sarite sunt vizibile si cu marginile dure, nu exista riscul de a se rupe cand faci detenta de a sari dincolo, cum ni se va mai intampla in zilele urmatoare in zone mai inalte. Ne punem desigur coltzarii, dar lasam pioletii pe rucsaci si inaintam cu betzele. Si nu ne legam inca "in coarda scurta" cum sunt mai toti cei intalniti. Dupa vreo ora de mers, pe peretele din stanga noastra, vedem un patrat mare alb, "marcaj" ce atrage atentia ca aici sunt scarile metalice ale traseului ce duce la ref. Charpoua, aflat sub fatza opusa a lui Petit Dru. Noi stim (ne arata si harta) ca mai avem de mers pe acest ghetar. Ne confirma asta si un ghid amabil pe care il abordam, depistandu-l dupa faptul ca dintre cei 5-6 insirati pe coarda sa, numai el nu purta casca ! Noi vom mai merge pana dupa confluenta ghetarilor Tacul si Leschaux (ce formeaza in aval Mer de Glace), cam in dreptul "pieptului" lui Aiguille du Tacul.

De la confluenta, cotim la stanga, pe o anumita lungime nu mai e gheţar, ci doar "patul" pe care a zacut el candva, un grohotis din blocuri de stanca, unde din fericire intalnim momai. Ne depasesc in tromba doi tineri care au cate o semicoarda pe rucsac, care au ca destinatie ref. Leschaux. Ii intreb daca au in plan Walker-ul si imi raspund afirmativ. -"Doua zile ?". -"Nu, doar una, maine !". Si suntem convinsi ca au reusit. Cei "ai casei" se catara pe acolo cum o fac clujenii in trasee din Cheile Turzii ! Ajunsi la confluenta Leschaux-Talefre, cautam si gasim scarile metalice care sa ne "salte" pana unde incepe o poteca clara ce ne duce la refugiul Couvercle unde se aflau deja de doua zile amicii nostri. In pragul serii ajungem la destinatie. Vedem (stiam din faza de documentare) cele doua "refugii cu gardian", cabane cu cabanier, aflate la 2.687 m. Vedem acum "pe viu" acel bolovan urias de forma unui cozoroc de sapca proletara, sub care e ascuns/protejat vechiul refugiu , bolovan-capac("la pierre couvercle") care i-a dat numele: couvercle = capac ! . Ne vom aminti de asta la ref.Durier, cand simpatica Manon, "gardianul" refugiului, isi cauta "couvrecle" -ul de la oala in care ne servise supa !

-"Bine v-am gasit", -"Bine ati venit" ! Surpriza este ca ne asteapta trei romani: cu Puiu si Cezar e si Nelu Dumitrescu- alpinist bucurestean, veteran si el, care acum locuieste in Urziceni. Ne spun ca nu si-au realizat planurile din zilele anterioare (Les Droites si recunoasterea traseului spre Aiguille Verte), din cauza starii ghetarilor: multe crevase, caderi de pietre si mai ales disparitia zapezii de pe o lunga portiune a culoarului Whimper- pe care ar fi trebuit sa-l "cramponam" maine dimineata pana in seutza din dreapta patrumiarului Aiguille Verte. Un ghid cu clienti, care urcase ieri pe o varianta stancoasa, dar friabila si cu multe pietre ce veneau de sus, ii spusese lui Puiu ca ne sfatuieste sa renuntam la idee. Ceea ce am si facut. A fost (ca si toate serile ce vor urma in cabane din Alpi) o seara faina cu prieteni dragi si cu alti adevarati oameni de munte, la o adevarata cabana de munte. Fara betii, fara fum de tigara, fara manele sau alte muzici in afara de cea a Muntelui. Cu culcat devreme si sculat devreme ! O mare bucurie sa fii cu oameni care simt muntele ca si tine. Care il iubesc cu adevarat, care il respecta, care ii respecta pe ceilalti. Peisajul vazut de la Couvercle e intr-adevar fantastic, asa cum ne spusese Puiu cand ne-a lamurit prin mesaje e-mail sa urcam aici pentru aclimatizare, nu cu telecabina si cu cortul la/langa Aiguille du Midi cum ne gandisem si apoi sa ne intalnim cu ei la Saint Gervais sau Les Contamines pentru "marea traversare".

Vineri 16 iulie dimineata:

Hotararea luata aseara ca sa nu incercam Aiguille Verte, ne-a determinat sa nu ne sculam "cu noaptea in cap". Ca si in seara de ieri, privim cu ochii larg deschisi la minunile din jur. Peretele Les Grandes Jorasses de vizavi il stiam bine din albume si din proiectiile prietenilor. Puiu ne explicase aseara si cam pe unde e plasat ref. Leschaux. Mai intai, soarele saruta creasta spre care urca cu emotii si cu bucurie cei care abordeaza una din rutele acestui cel mai inalt perete nordic al Alpilor. Urmarim cum lumina solara coboara incet pana la baza sa. Oare pe unde sunt acum "prietenii" intalniti ieri ? In mod sigur ca au plecat foarte devreme si ca acum se bucura de caldura binefacatoare a soarelui. Ne reamintim desigur din nou de acei alpinisti ai nostri care au reusit sa-si realizeze visul de a escalada verticala celebrului Pilier Walker. Si nu ma pot abtine de a-i numi pe cei despre care stiu : Emil si Taina Coliban- primii romani in 1981, apoi mai de curand Jo Indianu' si Daniel Marc, Zsolt Torok si Cristi Tzecu. Oare au mai urcat si alti romani traseul deschis in 4-6 aug.1938 de fenomenalul Ricardo Cassin si secunzii sai ? Speram sa reuseasca si Catalin Pobega in echipa deja bine cunoscuta cu o noua "Taina" din Ro- impetuoasa Silvia Murgescu; am aflat recent ca-l au in plan pentru septembrie 2010.

Silueta lui Dent du Geant e inconfundabila, desi de la departarea la care se afla de noi, pare un dinte de pitic, nu de urias. Mont Blancul se prezinta el insusi. Ii cam banuim si pe altii, dar Puiu ne uluieste din nou, numindu-ne toate minunile din jur: Aiguille du Moine, din spatele cabanei si apoi in sensul acelor de ceasornic: Aiguille Verte, Les Droites, Les Courtes, Ravanel si Mummery- doua "ace" care impung cerul ! Dincolo de toate astea stim ca se afla Ghetarul Argentiere, cu care am facut constinta la inceputul lunii mai 2009, urcand si apoi coborand o bucata din el pe schiuri. Urmeaza Aiguille de Triolet, Aig. de Talefre, Aig.de Leschaux,, Petites Jorasses si apoi Les Grandes Jorasses cu a lor renunita "creasta cu puncte" ( in unele din aceste puncte se termina mari trasee vecine cu Walker Spur), ea insasi o superba tura alpina : Point Walker, Whimper, Croz, Helene, Marguerita, Young. Urmeaza "L'Arete de Rochefort" (parcursa recent de Catalin si Silvia, ca "desert" dupa dificila Integrala "Peuterey (intrati si va minunati pe:
http://silvique.blogspot.com/

Ooo, dar sa ne oprim, caci nu dorim o lectie de geografie ! O veti invata fiecare de pe harti, atunci cand veti pleca sa va impliniti un vis sau mai multe. Sau poate ca multi dintre voi stiti deja "lectia"; ati calatorit, ca si noi, mai intai pe harta, ati aflat multe nume, ati incercat sa le retineti. Pe munte doar le veti identifica singuri sau cu ajutorul unui "Puiu", vi se va mai lumina capul in care era cam haos, cum ni s-a intamplat si noua. Caci hartile si cartile sunt ceva, dar realitatea "palpabila" e altceva !

E o dimineata cu vreme faina, numai buna pentru poze. Si profitam de asta. Marlene a carat pana aici si aparatul ei DSRL, mare si greu, desigur doar cu obiectivul de peisaj. Dar suntem hotarati ca in turele urmatoare, mai lungi si mai grele, sa luam doar noua noastra "sapuniera" (Canon G-11), aparat usor, comod, dar care are desigur minusuri la calitatea imaginilor. Si pe care inca nu-l cunoastem bine. Urcam pe langa vechiul refugiu (folosit in caz de aglomeratie sau iarna ), pe ghetarul Talefre, pe langa peretele Calugarului. Puiu ne arata scocul culoarului pe care in 1865, celebrul Whimper si cei doi insotitori au urcat in premiera pe Aiguille Verte- 4.122 m. , culoar care acum, pe o lunga zona, e un tobogan de stanca. Pe la ora 11, pornim agale la vale, dar nu pe poteca pe care urcaseram si noi si ei, ci pe o ruta mai lunga, dar mai faina: "Balconul".

Mai lunga, caci are multe coborari si urcari pe scari metalice, dar mai faina pentru ca suntem nu jos, pe ghetarul trist, ci la inaltime. Putem privi "ca din elicopter". Puiu ne face iarasi lectie de geografie, ne arata refugiile de pe malul opus al lui Mer de Glace: L'Envers des Aiguilles si Ref.du Requin. Se vede si poteca ce duce spre primul, se vad admirabil (partea umbrita= envers ) a Acelor Chamonix-ului, recunoastem Mont Blanc-ul si Mt.Blanc du Tacul. Ultimul il ascunde pe Mont Maudit. (dar il vom vedea si "savura" si pe acesta, peste cateva zile, cand vom face "marea traversare" ce o vom reusi in peste 19 ore !). Tot Puiu ne lamureste si care este Gros Rognon-ul. Dent du Geant ne face mereu cu ochiul, mai spre dreapta e Point Helbronner, pe unde trece linia de telegondole ce fac legatura cu Aiguille du Midi, linie care impreuna cu telecabinele dinspre Chamomix (Franta)si Entreves- Courmayeur (Italia) ii face fericiti pe multi amatori de "alpinism in sandale". Mai spre dreapta e Tour Ronde si L'Arete de la Brenva. Stop, caci iarasi ajungem pe Mont Blanc-Monte Bianco !

Recunoastem toti cinci ca acest "balcon" e superb. Desigur cand si vremea e la fel ! Ajungem la un moment dat la o intersectie de marcaje. Spre dreapta am putea urca in 1,5 ore la ref.Charpoua. In fatza noastra este ceasta "Les Flammes de Pierre" (Flacarile de Piatra) ce se desprinde din Dru. Noi continuam, pana ce niste scari metalice, cu care ne-am imprietenit deja, ne coboara iarasi in "prapastia" in care s-a refugiat cel care era candva mandrul ghetar Mer de Glace. Seara ne instalam si noi cu masinile si corturile in campingul "Chosalets" din Argentiere, unde se afla si ne astepta Vieri Piemonteze, bunul si vechiul prieten din Milano al lui Puiu, care a fost tot timpul "echipa noastra de sprijin". El facea ture mai usoare, dar era mereu gata sa ne ajute cand era necesar. In ziua urmatoare ne vom instala in campingul "Le Pontet" din Les Contamines-Montjoie; de unde vom incepe "marea traversare".

Meniu: 
17. ture externe
glqxz9283 sfy39587stf02 mnesdcuix8