Schiul

Ca si sania, roata, barca, avionul, deltaplanul, parapanta... schiul este o minunata inventie a omului. Si utilă - si "jucărie" !

Schiul a aparut in nordul Europei ca schi de fond- cum il numim acum. Apoi englezii (care au fost pionieri si in alpinism) l-au adus in Europa ( la inceput in Alpi) ca sport, mai intai de placere, apoi si de competie. S-a diversificat apoi si schiul ca si alpinismul. Se merge, se aluneca, se alearga pe schiuri. Se coboara pe schiuri. Se si urca pe schiuri. Se face schi si pe zapada preparata/batatorita : pentru schi-fond si pentru schi alpin de partie. Se fac si sarituri cu schiurile, exista si acrobatii cu schiurile si sarituri acrobatice, probe artistice, probe de viteza (speed skiing)- numite candva "kilometru lansat" (s-a atins 248 km/ora !), etc. Se face si schi in afara partiilor (engl. off-piste skiing fr. ski hors piste ), adica in zapada mare (schi de tura, schi "de varianta", "free-ride", schi-alpinism, schi extrem). A aparut si a luat mare amploare snow-board-ul. Mai recent patrunde ca noutate teleboarding-ul- ambele folosind un monoschi mai lat. A reaparut prin statiuni de iarna un vechi schi nordic : Skijoring- unul sau mai multi schiori remorcati/tractati de un cal, de sanie sau snowmobil. Exista si alte genuri de jocuri si distractii pe schiuri.

Exista echipament adecvat pentru aproape fiecare gen (sau grupa). Si incaltamintea (ghete pentru schi-fond, clapari de partie, clapari de tura, bootsi pentru snowboard ). Si schiurile ( schiuri cu canturi paralele, schiuri « carve » cu diferite « radius-uri (curburi) si latimi, monoschi. Noutate este " split-board"-ul, inventat de cei care urca in zapada mare unde nu au mijloace mecanice de urcare. E un snowboard despicat in lung, pe care se monteaza pe fiecare jumatate < piei de foca > si apoi, pentru coborare se cupleaza redevenind snowboard. Si legaturile (sistemul de fixare, francezii le spun "fixations", nemtii si englezii "bindung/binding".). Si alte accesorii, dar si imbracamintea si stilurile s-au diversificat. De ex. a reaparut stilul « telemark », practicat si pe partii cu zapada preparata dar mai ales in afara partiilor.

Delimitarile intre genuri nu sunt intotdeauna clare. In plus exista si combinatii . Nici termenii straini nu au toti corespondent identic si adecvat sau explicit in limba romana. De exemplu termenul schi-alpinism naste confuzii. Nici nu vrem aici sa-i lamurim si sa-i « disecam » ci doar sa aratam complexitatea fenomenului.

Schiul de fond ( Running Ski) se face cu schiuri inguste si incaltaminte usoara. Se practica in zone cu denivelari mici, in general in circuit. Si de placere si in competitii, pe care le stim de la TV.

Schiul de tura si schi-alpinismul se practica in zapada nepreparata. Vezi articolul : "Pledoarie pentru schiul de tura".

Schi extrem defineste schiatul pe pante asa de abrupte sau in conditii asa de dificile / riscante (ex. culoare inguste, fete cu stanci etc.) incat pierderea controlului sau o cazatura poate duce la rani grave sau moarte, deci e un nivel ridicat de risc.... Se practica in zapada nepreparata, cu echipament asemanator cu schiul de tura, dar cu bocanci mai inalti si mai rigizi. Dar se practica tot mai mult si cu snowboard-ul. Si este si el « schi alpin » !

Schiul alpin cel mai cunoscut e cel care se practica acum pe partii amenajate, balizate, batatorite, asigurate si dotate cu mijloace mecanice de urcare. Practicat in competitii se imparte in: slalom special, slalom urias, super-urias ("Super G") si coborare. Dar exista si in acest domeniu tot felul de variante : slalom paralel cate doi deodata dar uneori si cate patru (four-cross). Se fac si concursuri pe partii cu denivelari (< moguls>) special amenajate.

Dar la origine, schiul alpin se practica pe zapada nebatatorita , chiar daca nu intotdeauna in golul alpin. Acum el se practica mai ales pe culoare din padure defrisate pentru a deveni partii de schi amenajate si cu zapada preparata/batatorita. Doar zona superioara a unora din aceste partii se afla in mediu alpin. Eu, fiind alpinist, am protestat cand un arbitru de concursuri de schi, vorbind despre cei care concurau la schi-fond si de cei la probele « alpine » enumerate mai sus, spunea: fondistii si alpinistii !!

Multi montaniarzi (dar nu toti) sunt si schiori. Dar procentajul de schiori care sa fie si montaniarzi e mai mic.

Pentru clujeni, cele mai apropiate partii de schi dotate cu mijloace mecanice sunt: Muntele Baisorii, Arieseni, Borsa, Mogosa, Piatra Fantanele, Cavnic. Pentru invatat e mai potrivita partia din Feleac... daca are zapada !. Pentru schiul de tura, in apropierea Clujului, in "muntii de langa noi" sunt destule posibilitati. Va pot impartasi multe rute, vi le pot arata in imagini.

Cu care se incepe? Nu e aici locul de a da lectii de schi. Dar recomand iubitorilor de munte sa-si achizitioneze echipament pentru schi de tura. Si pot incepe/invata cu oricare dintre ele: schi de partie sau schi de tura, sau alternativ. Insusit unul dintre ele, ajuta la invatarea/acomodarea cu celalalt. Afirm ca ar fi bine de inceput cu schi de tura. Daca ai niste notiuni de baza, ti-o poti insusi ca autodidact. Eu n-am urmat nici o scoala de schi de tura, nu am citit nici un manual. Am mai intrebat/am mai vazut cate ceva la unul, la altul. Dar foarte putini faceau schi de tura cand am inceput eu, incitat de poze din reviste.

Am scris unui prieten incepator: "Eu afirm ca inainte de a invata sa schiezi (adica sa faci viraj dupa viraj), e necesar sa inveti "sa stai pe schiuri" si sa păşeşti cu ele. Si "a sta" , adica a aluneca la vale pe pante line, a pasi, adica a merge cu ele pe plat sau a urca cu piei de foca pe pante line- se poate invaţa si singur. Ar fi bine totusi ca mai inainte sa te invete cineva cum sa faci intoarceri de pe loc (pe loc plat), dar si asta se poate face "prin paşi mici" la inceput. Si sa te invete cum sa te scoli dupa ce ai cazut.
Multi inteleg prin schi de tura - a schia in afara partiilor, adica prin zapada mare. Eu inteleg "a drumeţi pe schiuri", a face ture pe schiuri, nu "a schia"! Si pentru a face ture pe schiuri pe munti mai blanzi, nu e nevoie sa fi un mare schior, nu ai nevoie de instructori de schi. In cel mai rau caz, unde panta e mai mare, cobori in diagonale lungi si faci intoarceri de pe loc. Urma va fi deci un zig-zag, nu o linie serpuita. Sau- unde panta e mai mare- cobori fara a da jos focile sau chiar fara schiuri.
Toate astea la inceput ! Vei castiga echilibru, stabilitate. Si abia apoi sa inveti pe o partie "sa schiezi" , sa te ajute cineva cu sfaturi, sa-ti dea niste "teme" pe care tu sa le exersezi ! Inceputul nu e usor. Dar nici foarte greu.

Metode? Au fost si sunt mai multe. Important e rezultatul ! Si rezultaul dorit de instructori si de elevii lor era a schia cursiv si sigur (fara cazaturi), dar si "elegant", fara miscari dezordonate, cu schiurile mereu paralele si cat mai apropiate, fără poziţie rigidă precum o statuie pe schiuri. Au existat de-a lungul anilor mai multe "scoli" de invatare a schiului. In general era o competitie intre doua: scoala austriaca si cea franceza. Primii mergeau pe ideea de a se invata direct cu schiuri lungi ( mai greu de manevrat in viraje, dar care ofera o stabilitate mai buna), francezii incepeau cu scurte (ofera stabilitate mai precara, dar mai usor de dirijat in viraje). Se ajungea in final la acelasi rezultat, dar se pare ca a doua metoda e mai buna, iti ofera mai rapid incredere in tine si bucuria alunecarii.

Mai amintesc ca a existat intre cele doua "scoli" (prin 1910-1920) disputa intre metoda austriaca de a schia cu un băţ si cea franceza cu doua beţe. Cu un băţ -de fapt un par- se frana lateral dreapta sau stanga pentru viraj si cu el intre picioare pentru coborare liniara. Metoda cu un par ( a lui Zdarski) a pierdut competitia caci.... era inestetica pentru doamne !!

Si eu eram certat mereu ca nu schiez cu picioarele lipite, visul tuturor. Daca le apropiam, cadeam mereu, mai ales la viraje. Erau chiar instructori care legau genunchii elevilor unul de altul cu niste gume elastice ... Dar la JO din 1968 de la Grenoble francezul Jean-Claude Killy i-a contrariat si uimit pe toti castigand toate probele/medaliile de aur cu stilul..."crăcănat" !! Atunci au realizat si ceilalti ca e mai eficient ca fiecare schiu/picior sa fie independent. Si uite asa am devenit fericit si am scapat de cicalelile amicilor care doreau sa ma "slefuiasca" !

Candva era la moda metoda austriaca (scoala de la Arlberg) de invatarea virajelor din semi-plug ( stembogen). Apoi s-a impus scoala franceza de invatare direct cu schiurile paralele. Acum se practica din nou invatarea din semi-plug si apoi eliminarea treptata a "plugului". O metoda utila spun eu, este ca multe alte greseli ce le face un incepator sa le remarce cineva priceput si incepatorul sa le elimine cate una, concentrandu-se nu la toate deodata ci la cea mai importanta greseala. Eu asa am progresat, asa am ajutat pe altii sa se mai "cizeleze", desi nu sunt nici profesor de schi si nici un bun schior.

E firesc ca la inceput, mai ales incercand viraje, să cădem mai des. La cădere, pentru a nu suferi o entorsă sau o fractură, ar trebui ca "securit"-ul să se deschidă, schiul să sară de pe bocanc , dar să se oprească din alunecare prin intrarea în funcţiune a sistemului "stopper" sau prin vechea metodă -folosită încă în ture pe schiuri- prin cureluşa ce leagă schiul de picior.

ATENTIE: Ca începători, coborând cu viteză mică, există riscul ca la o căzătură securitul să nu se deschidă DACA e reglat dupa greutatea corporala, cum stiu si fac cei mai multi schiori si chiar instructori de schi ! Caci un incepator coboară cu viteză mică, deci în caz de cădere şocul nu e destul de puternic pentru a reuşi să deschidă securitul. Aşa că dacă nu sunteţi buni schiori, reglati legăturile să sară la socuri mai mici, reglaţi-le la jumătatea greutăţii corporale şi le mai strângeţi progresiv dacă vă sar şi în viraje ! Va spun asta căci am fost şef şi medic al unei echipe Salvamont şi am constatat că multe fracturi au fost produse din cauza sistemelor securit prost reglate, reglate ca pentru buni schiori, nu ca pentru incepatori !

Incet-incet, dar cu perseverenta, se ajunge la/se trece "granita" dintre munca/chin si placere. Placerea alunecarii e depasita doar de placerea zborului cu parapanta... Iar aceasta placere a alunecarii e si mai mare cand ne-o oferim in ture pe schiuri prin zapezi imaculate, pe dealuri sau pe culmi si pante mai blande de munte. Caci se suprapune bucuria miscarii si alunecarii cu bucuria privirii, cu senzatia de libertate.

glqxz9283 sfy39587stf02 mnesdcuix8