Singur

Relatarea unei coborari solitare cu multe emotii si cu ceva peripetii, pe firul vaii Malinului, pana la confluenta cu valea Cerbului. Continuarea articolului "Urcand spre Costila" .

Motto: Toti montaniarzii condamnam turele solitare, dar toti le practicam din cand in cand.

Da, acesta este adevarul si e cinstit sa-l recunoastem. Multi prieteni montaniarzi mi-au relatat cate o astfei de nesocotire a uneia din legile severe ale muntelui: sa nu-l urci singur ! Intr-un articol intitulat ca si acesta (in Almanahul Turistic 1965 pag.122 ). Emilian Cristea relateaza "o intamplare palpitanta" (subtitlu dat de redactor): o incursiune (coborare) de unul singur in carstul banatean, in Pestera de sub Padina Popii de langa Ciclova Montana. Veteranul alpinist brasovean Ionel Coman, in a sa delicioasa carte "Am indragit muntii" aparuta in 1963, ne povesteste (la pagina 30) peripetia lui solitara din septembrie 1939 (cand inca nu avea 19 am) : ascensiunea in premiera a Coltului Galbinele "in hainuta de oras, inarmat cu o franghiuta de rufe, cu doua carlige de fier in loc de carabiniere, cu rapelul exersat dupa poza dintr-o carte, acasa in Bucuresti, prin fereastra de la etaj, pe zid in jos pana in curte" Atunci era un tanar necopt. Dar in anul 1992 , cand trecuse de 72 de am, ne descrie in revista "Verticale" nr. 4 cu talentul cunoscut din cartile lui anterioare (nu putine) o tura solitara. Atunci recenta,una din cele multe ale sale, cu piolet si coltari, in Piatra Mare, prin locuri neumblate : singuratate, frig, cer plumburiu, valcele cu zapada multa, vant dezlantuit cu ace de chiciura....

Uneori din motive diverse, suntem obligati sa realizam ture solitare. Alteori le practicam intentionat din dorinta de a fi doar in compania celui mai bun si mai statornic prieten -Muntele. Comportandu-ne cu el camaradereste, nu prosteste, nu-l vom supara, nu-l vom obliga sa ne devina ne-prieten, sa ne pedepeasca aspru pentru ignoranta sau infatuare.

Turele solitare efectuate prin locuri nepericuloase sau putin periculoase au un farmec deosebit. Desigur, ne luam precautii maxime (cunoasterea traseului, anuntarea lui «pentru orice eventualitate», echipament adecvat, mersul cu atentie marita etc.) Cand termini o astfel de tura, te simti ca la iesirea dintr-o catedrala in care ai fost singur. Adica nu singur ci doar cu El. Iti etalezi gandurile, le speli de negretzuri. Iesi din Catedrala, din Munte alt om, mai Om.

Dar daca tura n-a fost bine aleasa, daca ai gresit ceva muntele te pedepseste sau doar te sperie in cel mai bun caz, cum a facut-o odata cu mine. Sa ma explic: Mi-era un dor nebun de munte.( ln ultimii doi ani din pacate il vizitasem tot mai putin.) Dar in octombrie '98 "am revenit in forta in munte": am petrecut patru week-end-uri pe munte: Piatra Craiului, Retezat, Cheile Turzii (catarare), apoi Bucegi.

Vineri 23 oct. '98 dimineata, am coborat singur in in gara Busteni. V-am povestit anterior (in "Urcand spre Costila") cum am urcat - nu singur - ci insotit de cohorte de ganduri si amintiri pana la refugiul Costila si apoi mai departe..

Ora 11. Sunt in Strunga Galbinele. Gata urcarea, "plimbarea" prin locuri cunoscute. Incep coborarea pe Valea Scorusi si mai departe pe Valea Malinului. Incep aventura. Singur. Mai numar pana la zece, apoi incep sa cobor. Apar mici zone cu gheatza. Le ocolesc. Unde nu pot, scot coarda si fac mici rapeluri. Intr-un loc dau de un mic tobogan de gheatza lucie. Il studiez. Are doar cam trei metri lungime si un loc sigur de oprire. Ma instalez in el ca un copil crescut la bloc. Sunt uimit de viteza de alunecare. Socul aterizarii imi aminteste cu brutalitate de cei doi targovisteni ai caror coltari nu s-au putut infige eficient in acea uriasa "partie de bob" formata de vaile "mele" de azi: Scorusi si Malinului - pe care ei au devenit bob-uri umane! Atentie, batrane! Gata cu joaca!

Mai jos, dau de o marmita cu apa cristalina. Ce bine! Nu mai trebuie sa-mi scot bidonul din rucsac. Fac o flotare pentru a bea ciobaneste. Auu !!!Era sa-mi rup nasul. Imi vine sa rad. Muntele va repeta shotia cu nepotii mei, peste doua zile in Valea Alba. Atunci chiar voi rade cu pofta. Acum sparg gheata cu pumnul si beau.

Ajung "La Lespezi" - la confluenta cu Valea Malinului. Are doar gradul de dificultate 1B. Cobor. Iarasi gheatza. Iarasi rapel. Marcajul cu sageti rosii ma mai linisteste, ma ghideaza. Dar dupa un rapel mai lung nu-l mai gasesc si-mi dau seama ca am ratat necesara traversare spre dreapta, iesirea din Malin pe Hornul Pamantos sau pe Hornul de la Scara, traseul obisnuit spre Poiana Costilei. lnapoi cu prusice nu mai pot urca, deoarece rapelul e in surplomba peste un bolovan imens. Pe peretii laterali nu-i cazul sa ma aventurez. Pe fir, direct la vale, sunt "marile saritori" cum am citit pe tren in cartea lui Cristea. Deci volens - nolens, la vale ! Rapel dupa rapel. Acum cand scriu, mi-e ciuda ca n-am scos carnetul sa iau notite. Nu le mai stiu ordinea, numarul. Dar de vazut, le cam "vad" pe toate. Peretii "se aduna" tot mai mult. Tot mai luciosi, mai uzi, mai reci. Canionul acesta cu o succesiune de rapeluri in trepte ce par interminabile, e superb. Pardon ! Va fi superb cand voi fi jos, acolo unde incepe fatza insorita a Morarului. Dar e atat de jos ! Caut bolovanul potrivit pentru rapel. Sap cu ciocanul in jurul lui, in pamant un "gat" pentru "cravata mea". Rapel. Vine coarda? Greu, dar vine. Cativa pasi si... iar trebuie rapel. Un trunchi de brad uscat., incastrat intre pereti, e salvator. Fac loc pe sub el, trec un fir al corzii, il strang in bucle si-l arunc. Pleosc !! Al doilea il arunc mai departe. Cobor. Jos ma asteapta o marmita mare plina cu apa si un fir de coarda de stors la urmatorui rapel. Nu pot face un "gat" multumitor in jurul bolovanului. Cu un bloc mare pe care-l rostogolesc cu greu, asigur coarda sa nu-mi faca figura. Mi-o face totusi cand vreau s-o recuperez. Trag de ea cu forta disperarii. Oare nu-mi vine in cap si bolovanul "blocator"? Vine cu greu singura, in final. Oftez usurat. Imi sterg transpiratia. In orice caz, intrarea in rapel e un chin cand bolovanul-ancora e la/sub nivelul genunchilor. Ar trebui sa pun un snur cu nod Prusik sau similar pe corzile verticale, Prusick in care sa calc si apoi sa-mi las greutatea in 8-ul de pe ham. Dar sunt grabit. Asa ca - in chip de penitenta - ingenunchez volens-nolens (in fond sunt intr-o catedrala a Lui) si intru in rapel. Ce urmeaza ? Nici braduti prin apropiere, nici trunchi de copac, nici bolovan adecvat. Pe fetele laterale sau pe firul vaii, cu gheatza chiar pe prizele-cheie, nu-i de incercat neasigurat de catre un coechipier (si el cum ar cobori ?). Dar nu-i nimic! Am pitoane. Scot unul. Caut fisura. Toate-s "oarbe". Transpir iar. Perforator n-am ! In fine, una in stanga in care pitonul intra, canta. Doamne, ce muzica divina ! Dau in el cu sete. Intra pana la inel. In extaz, il sarut. Introduc coarda, fac bucle... aruncare... rapel. Atentie, batrane, sa nu-ti blochezi un bocanc in fisura! S-au mai vazut cazuri. Desigur, coarda vine usor prin piton. Ma uit la valea insorita de jos. Confluenta cu ea parca se departeaza de mine.

Imi amintesc de Piatra Craiutui unde de obicei saritorile finale, de langa padure sunt cele mai lungi. Daca urmeaza un rapel mai mare de 20 metri ? Daca ar fi la ultima saritoare as cobori pe un fir si as abandona coarda acolo. Dar daca rapelul lung e mai sus? Ce bine era sa am doua corzi ! Daca raman blocat aici ? Am folie "Sirius" de supravietuire dar.... e octombrie, frig, noaptea e lunga, canionul"meu" e un adevarat congelator. Am lasat eu mesaj la refugiu, pentru orice eventualitate. Dar cum ar suna: " haideti sa salvam un salvamontist veteran "? Dar daca cineva aprinde focul cu mesajul meu fara sa-l citeasca ? Candva exista la refugiu un registru pentru anuntarea traseului in care intrai. Era util la nevoie. In plus aflai "ce trasee mai face lumea", nume vechi, nume noi. Noi recorduri.

Calm, Mititeanule ! Vei ajunge teafar si fericit jos caci doar esti nascut intr-o zi de 13, intr-un an - multiplu al lui 13. Cu calm impus caut loc pentru alt piton al meu. Nu gasesc, dar, cand sa intru in disperare, jos, pe "podea", in dreapta, langa bocancul meu - gasesc un piton din fier-cornier, batut vertical. Totusi "cineva acolo sus ma iubeste"! Pitonul are bucle de cordelina. Le incerc. Par in stare buna. Nu-i nevoie (n-am nici timp) sa imi sacrific un Prusik al meu. Trec coarda prin bucle. Rapel. Apoi iar unul dupa un bolovan providential, rotunjit, netezit brancusian. Ce usor revine de data asta la mine iubita-mi coarda !

Ma uit cu disperare la ceas. La ora 15 ar trebui sa fiu in gara Busteni, sa-i astept pe Marlene si Razvan. Ei nu stiu drumul spre refugiul Costila. Sigur voi intarzia. Dar acum nu asta ma preocupa. Obiectivul meu imediat este sa aiung jos in padure. Sa ies din stransoarea peretilor. In fine sunt jos. De mult n-am simtit asa o fericire ! Imi amintesc de Lionel Terray : "Ceea ce cautam, este gustul acelei enorme bucurii care clocoteste in inimi, care patrunde pana in ultima fibra, atunci cand dupa o lunga oscilare la granita posibilitatilor umane putem din nou sa strangem viata cu ambele brate".

Da. Munteie m-a certat, dar m-a iertat caci... l-am respectat intotdeauna. M-a iertat caci sunt baiat bun, fac foarte rar prostii si niciodata mari. Aruncand o ultima privire inapoi, in timp ce recuperez coarda-mi credincioasa, observ ca, in stanga mea, sus pe stanca, sclipeste o plăcuţă. Pana aici au zburat Remus si Dragos ? (A se revedea Muntii Carpati nr. 6). Sunt grabit, dar tot ma catzar pana la placuta. E doar un singur nume :«Remus Constantin Vladescu : 21.08.75 - 21.02.98. Rugati-l pe Dumnezeu sa ma ierte>. Il rog pe Dumnezcu sa-l ierte si pe el si pe Dragos Chitulescu, caci muntele nu i-a iertat. Sa ma ierte Dumnezeu si pe mine. De fapt m-a iertat. Ii multumesc!

Acum am alt obiectiv: sa ajung cat mai repede in gara Busteni. Grabit, grabit, dar tot trebuie sa-mi inghesui coarda si "fiarele" in rucsac. Doar n-o sa alerg prin padure ca un calusar cu zurgalai. Si n-o sa apar in gara Busteni ca un pom de Craciun ! Apoi o iau la goana. Copaci rasturnati. Tufisuri. Alerg in slalom. Cursa cu obstacole. Zgarieturi sangerande. N-am vreme sa-mi scot mini-trusa medicala. Imi ling ranile ca un animal. Bactericidele din saliva isi vor face datoria ca si alta data. Alerg. Haine sfasiate. Nici o paguba, sunt vechituri. N-am venit in Bucegi la parada modei alpine. Alerg. Apare poteca (ea ar spune: "a aparut unul haituit din amonte"!). Ce bine! Mai repede decat speram. Marcaj banda galbena. Pe aici "au facut rapel" mii de oameni dinspre Omu. Alerg. Poiana Vaii Cerbului. Ramificatie. Marcaj triunghi rosu spre dreapta. Pe el ! Caci, poate, nepotii mei, satui de asteptare in gara, au pornit singuri sau cu alti alpinisti spre refugiul Costila unde.... vor da alarma. Brrr !! Jogging. Stana cu caini rai din Poiana Costilei e desigur pustie. Ursoaica ce mi-a sfasiat in vara cortul in care Radu si Piscotzel isi pregateau cina (Muntii Carpati nr. 10 pag. 83) nu mai e pe aici, i-a secat "sursa" de auto- aprovizionare. Alerg. Mlastina. Padure. Vale. Padure...

In fine, Caminul Alpin. Arat, cred, ca un evadat! Stau o clipa pe ganduri. Pe care din variante s-o iau? Aleg dreapta. Nu mai fug, dar intind bine pasul. Pe strada Valea Alba urca doi oamani tragand un carucior incarcat cu un sac de ciment. Dar asta e... Mitica Chivu !! Nu ne-am vazut de mult ! Ne imbratisam. Imi dau imediat seama ca langa el e fiul lui. Ii seamana leit. Ii strang mana, balbai inca ceva si o iau iar la goana spre gara. Am intarziat o ora. Si ei, nepotii mei, venisera cu rapidul de ora 15 nu cu personalul de la ora 17, tocmai ca sa prinda doua ore in plus pe munte ! Pe peron nu-s. In gara nu-s !. Ii gasesc fara grai langa statuia caporalului Musat, cel cu o grenada in unica mana ramasa. Ei, dragii de ei, montaniarzi impatimiti, dar incepatori in ale alpinismului, erau cu indoiala in suflet: "oare a patit unchiul ceva ? Poate el face greseli? El care imparte atatea sfaturi intelepte altora ?"

Le-am cerut iertare. De bucurie ca-s in fata lor, intreg, valid, sa-i duc in urmatoarele doua zile pe Brana Aeriana si Brana Costilei, pe Valea Alba si Valea Galbinele, ca vom exersa rapeluri (eu am exersat azi destule, nici macar nu le-am numarat !) - de bucurie ei m-au iertat. Ca sa ma pedepsesc singur am facut - dupa multe insistente- schimb de rucsaci cu Marlene, nepoata mea de suflet, desi stiam ca-si poate cara cu nonsalanta "turnul". Si-am pornit-o spre Refugiu. Urmatoarele doua zile au fost superbe : locurile, culorile toamnei, jocul norilor pe Valea Prahovei si culmile Garbovei, compania alpinistilor veniti "acasa" ...

Le-am promis -cum am promis apoi la Cluj si lui Radu care atunci facea marcaje in Apuseni - ca-i duc la anul pe "valea mea", sa repet cu ei rapelurile, sa le savuram pe indelete, fara emotiile necunoscutului, sa le numaram, sa facem poze.

Iar mie mi-am promis iarasi sa am grija de "ulcior". Sa-mi amintesc mereu ca in alpinism prudenta trebuie sa fie mai mare decat curajul. Lionel Terray spunea "sa risti la nevoie, dar cu masura".

Datoram adevarul, datoram sinceritate prietenilor montaniarzi, cititorilor iubitei noastre reviste Muntii Carpati. Am fost sincer. Judecati-ma. Certati-ma. Iertati-ma. Eu am facut asta. Atunci. Acolo. In Catedraia Muntelui. Singur.

Cluj-Napoca. Noiembrie 1998

glqxz9283 sfy39587stf02 mnesdcuix8