CHEMAREA MUNTELUI

CHEMAREA MUNTELUI

Dinu și Marlene MITITEANU
Relatări, amintiri, gânduri, sfaturi, opinii

11. Alpinism – Escalada

Singur

         Relatarea unei coborâri solitare cu multe emoții și cu ceva peripeții, pe firul văii Mălinului, până la confluența cu valea Cerbului. Continuarea articolului „Urcând spre Coștila” .


     Motto: Toți montaniarzii condamnăm turele solitare, dar toți le practicăm din când în când.


       Da, acesta este adevărul și e cinstit să-l recunoaștem. Mulți prieteni montaniarzi mi-au relatat câte o astfel de nesocotire a uneia din legile severe ale muntelui: să nu-l urci singur! Într-un articol întitulat ca și acesta, în Almanahul Turistic 1965 pag.122, Emilian Cristea relatează „o întâmplare palpitantă” (subtitlu dat de redactor): o incursiune (coborâre) de unul singur în carstul bănățean, în Peștera de sub Padina Popii de lângă Ciclova Montană. Ionel Coman, în a sa delicioasă carte „Am îndrăgit munții”, ne povestește peripeția lui solitară din septembrie 1939, când încă nu avea 19 ani: ascensiunea în premieră a Colțului Gălbinele „în hăinuță de oraș, înarmat cu o frânghiuță de rufe, cu două cârlige de fier în loc de carabiniere, cu rapelul exersat după poza dintr-o carte, acasă, în București, prin fereastra de la etaj, pe zid în jos până în curte”. Atunci era un tânăr necopt. Dar în anul 1992, când trecuse de 72 de am, ne descrie în revista „Verticale” nr. 4 cu talentul cunoscut din cărțile lui anterioare (nu puține) o tura solitară. Atunci recentă, una din cele multe ale sale, cu piolet și colțari, în Piatra Mare, prin locuri neumblate: singurătate, frig, cer plumburiu, vâlcele cu zăpadă multă, vânt dezlanțuit cu ace de chiciură. Uneori din motive diverse, suntem obligați să realizăm ture solitare. Alteori le practicăm intenționat din dorința de a fi doar în compania celui mai bun și mai statornic prieten -Muntele. Comportându-ne cu el camaraderește, nu prostește, nu-l vom supăra, nu-l vom obliga să ne devină ne-prieten, să ne pedepsească aspru pentru ignoranță sau infatuare. Turele solitare efectuate prin locuri nepericuloase sau puțin periculoase au un farmec deosebit. Desigur, ne luăm precauții maxime: cunoașterea traseului, anunțarea lui «pentru orice eventualitate», echipament adecvat, mersul cu atenție mărită, etc. Când termini o astfel de tură, te simți ca la ieșirea dintr-o catedrală în care ai fost singur. Adică nu singur, ci doar cu El. Ți-ai etalat gândurile, le-ai spălat de negrețuri. Ieși din Catedrală, din Munte alt om, mai Om.
Dar dacă tura n-a fost bine aleasă, dacă ai greșit ceva, muntele te pedepsește sau în cel mai bun caz, doar te sperie cum a făcut-o odată cu mine.

      Să mă explic: mi-era un dor nebun de munte, deoarece în ultimii doi ani din păcate îl vizitasem tot mai puțin. Dar în octombrie ’98 „am revenit în forță” pe munte: am petrecut patru week-end-uri pe munte: Piatra Craiului, Retezat, Cheile Turzii (cățărare), apoi Bucegi. Vineri 23 octombrie ’98 dimineața, am coborât singur în gara Bușteni. V-am povestit anterior în „Urcând spre Coștila” cum am urcat – nu singur – ci insoțit de cohorte de gânduri și amintiri până la refugiul Coștila și apoi mai departe. Ora 11. Sunt în Strunga Gălbinele. Gata urcarea, „plimbarea” prin locuri cunoscute. Încep coborârea pe Valea Scoruși și mai departe pe Valea Mălinului. Singur. Încep aventura. Căci aventură este doar atunci când intri în ceva și nu știi dacă și cum vei ieși. Mai număr până la zece, apoi încep să cobor. Apar mici zone cu polei. Le ocolesc. Unde nu pot, scot coarda și fac mici rapeluri. Într-un loc dau de un mic tobogan de gheață lucie. Îl studiez. Are doar cam trei metri lungime și un loc sigur de oprire. Mă instalez în el ca un copil crescut la bloc. Sunt uimit de viteza de alunecare. Șocul aterizării îmi amintește cu brutalitate de cei doi târgovișteni ai căror colțari nu s-au putut înfige eficient în această uriașă „pârtie de bob” formată de văile „mele” de azi: Scoruși și Mălinului, pe care ei au devenit bob-uri umane! Atenție, bătrâne! Gata cu joaca! Mai jos, dau de o marmită cu apă cristalină. Ce bine! Nu mai trebuie să-mi scot bidonul din rucsac. Fac o flotare pentru a bea ciobănește. Auu!!! Era să-mi rup nasul. Îmi vine sa râd. Muntele va repeta șotia cu nepoții mei, peste două zile în Valea Albă. Atunci chiar voi râde cu poftă. Acum sparg gheața cu pumnul și beau. Ajung „La Lespezi”, la confluența cu Valea Mălinului. Are doar gradul de dificultate 1B. Cobor. Iarăși gheață. Iarăși rapel. Marcajul neoficial cu săgeți roșii mă mai liniștește, mă ghidează. Dar după un rapel mai lung nu-l mai găsesc și-mi dau seama ca am ratat necesara traversare spre dreapta, ieșirea din Mălin pe Hornul Pământos sau pe Hornul de la Scară, traseul obișnuit spre Poiana Coștilei. Înapoi cu prusice nu mai pot urca, deoarece rapelul e în surplombă peste un bolovan imens. Pe pereții laterali nu-i cazul să mă aventurez. Pe fir, direct la vale, sunt „marile săritori” cum am citit pe tren în cartea lui Cristea. Deci volens – nolens, la vale!

       Rapel după rapel. Acum, când scriu, mi-e ciudă ca n-am scos carnetul să iau notițe. Nu le mai știu ordinea, numărul. Dar de văzut, le cam „văd” pe toate.
Pereții „se adună” tot mai mult. Tot mai lucioși, mai uzi, mai reci. Canionul acesta, cu o succesiune de rapeluri în trepte ce par interminabile, e superb. Pardon! Va fi superb când voi fi jos, acolo unde începe fața însorită a Morarului. Dar e atât de jos! Când nu găsesc piton, caut bolovanul potrivit pentru rapel. Sap cu ciocanul în jurul lui, în pământ un „gât” pentru „cravata mea”. Rapel. Vine coarda? Greu, dar vine. Câțiva pași și… iar trebuie rapel. Un trunchi de brad uscat, încastrat între pereți, e salvator. Fac loc pe sub el, trec un fir al corzii, îl strâng în bucle și-l arunc. Pleosc! Al doilea îl arunc mai departe. Cobor. Jos mă așteaptă o marmită mare, plină cu apă și un fir de coardă de stors la următorul rapel. Nu pot face un „gât” mulțumitor în jurul bolovanului. Cu un bloc mare pe care-l rostogolesc cu greu, asigur coarda să nu-mi facă figura. Mi-o face totuși când vreau s-o recuperez. Trag de ea cu forța disperării. Oare nu-mi vine în cap și bolovanul „blocator”? Vine cu greu singură, în final. Oftez ușurat. Îmi șterg transpirația. În orice caz, intrarea în rapel e un chin când bolovanul-ancoră e la/sub nivelul genunchilor. Ar trebui să pun un șnur cu nod Prusik sau similar pe corzile verticale, Prusick în care să calc și apoi să-mi las greutatea în 8-ul de pe ham. Dar sunt grăbit. Așa ca – în chip de penitenta – îngenunchez volens-nolens (în fond sunt într-o catedrala a Lui) și intru în rapel.

      Ce urmează? Nici brăduți prin apropiere, nici trunchi de copac, nici bolovan adecvat. Pe fețele laterale sau pe firul văii, cu gheață chiar pe prizele-cheie, nu-i de încercat neasigurat de către un coechipier (și el cum ar coborî?). Dar nu-i nimic! Am pitoane. Scot unul. Caut fisura. Toate-s „oarbe”. Transpir iar. Perforator n-am! În fine, una în stânga în care pitonul intră, „cântă”. Doamne, ce muzică divină! Dau în el cu sete. Intră până la inel. În extaz, îmi vine să-l sărut. Introduc coarda, fac bucle, aruncare, rapel. Atenție, bătrâne, să nu-ți blochezi un bocanc în fisură! S-au mai văzut cazuri. Desigur, coarda vine ușor prin piton. Mă uit la valea însorită de jos. Confluența cu ea parcă se depărtează de mine. Îmi amintesc de Piatra Craiului, unde de obicei săritorile finale ale vâlcelelor, cele de lângă pădure, sunt cele mai lungi. Dacă urmează un rapel mai mare de 20 metri? Dacă ar fi la ultima săritoare, aș coborî pe un fir și aș abandona coarda acolo. Dar daca rapelul lung e mai sus? Ce bine era să am două corzi! Dacă rămân blocat aici? Am o vestă cu puf, am folie „Sirius” de supraviețuire dar e octombrie, frig, noaptea e lunga, canionul”meu” e un adevărat congelator. Am lăsat eu mesaj la refugiu, pentru orice eventualitate. Dar cum ar suna: „haideți să salvam un salvamontist veteran”? Dar dacă cineva a aprins focul cu mesajul meu fără să-l citească? Cândva exista la refugiu un registru pentru anunțarea traseului în care intrai. Era util la nevoie. În plus aflai „ce trasee mai face lumea”, nume vechi, nume noi. Noi recorduri. 

        Calm, Mititeanule! Vei ajunge teafăr și fericit jos, căci doar ești născut într-o zi de 13, într-un an multiplu al lui 13. Cu calm impus caut loc pentru alt piton al meu. Nu găsesc, dar, când să intru în disperare, jos, pe „podea”, în dreapta, lângă bocancul meu, găsesc un piton din fier-cornier, bătut vertical. Totuși „cineva acolo sus mă iubește!” Pitonul are bucle de cordelină. Le încerc. Par în stare bună. Nu-i nevoie (n-am nici timp) să îmi sacrific un Prusik al meu. Trec coarda prin bucle. Rapel. Apoi iar unul dupa un bolovan providențial, rotunjit, netezit brâncușian. Ce ușor revine de data asta la mine iubita-mi coardă! Ma uit cu disperare la ceas. La ora 15 ar trebui sa fiu în gara Bușteni, să-i aștept pe Marlene și Răzvan. Ei nu știu drumul spre refugiul Coștila. Sigur voi întârzia. Dar acum nu asta mă preocupă. Obiectivul meu imediat este să ajung jos în pădure. Să ies din strânsoarea pereților. În fine sunt jos. De mult n-am simțit așa o fericire! Îmi amintesc de Lionel Terray: „Ceea ce căutăm, este gustul acelei enorme bucurii care clocotește în inimi, care pătrunde până în ultima fibră, atunci când după o lungă oscilare la granița posibilităților umane, putem din nou să strângem viața cu ambele brațe”. Da. Muntele m-a certat, dar m-a iertat căci l-am respectat întotdeauna. M-a iertat căci sunt băiat bun, fac foarte rar prostii și niciodată mari.

         Aruncând o ultimă privire înapoi, în timp ce recuperez coarda-mi credincioasă, observ că, în stânga mea, sus pe stâncă, sclipește o plăcuţă. Până aici au zburat Remus și Dragos? . Sunt grăbit, dar tot mă cațăr până la placuță. E doar un singur nume :«Remus Constantin Vlădescu: 21.08.75 – 21.02.98. Rugați-l pe Dumnezeu să mă ierte>. Îl rog pe Dumnezeu să-l ierte și pe el și pe Dragoș Chițulescu, căci muntele nu i-a iertat. Să ma ierte Dumnezeu și pe mine. De fapt m-a iertat. Îi mulțumesc! Acum am alt obiectiv: să ajung cât mai repede în gara Bușteni. Grăbit, grăbit, dar tot trebuie să-mi înghesui coarda și „fiarele” în rucsac. Doar n-o să alerg prin pădure ca un călușar cu zurgălăi. Și să apar în gara Bușteni ca un pom de Crăciun! Apoi o iau la goană. Copaci răsturnați. Tufișuri. Alerg în slalom. Cursă cu obstacole. Zgârieturi sângerânde. N-am vreme să-mi scot mini-trusa medicală. Îmi ling rănile ca un animal. Bactericidele din salivă își vor face datoria ca și altă dată. Alerg. Haine sfâșiate. Nicio pagubă, sunt vechituri. N-am venit in Bucegi la parada modei alpine. Alerg. Apare poteca (ea ar spune: „a apărut unul hăituit din amonte”!). Ce bine! Mai repede decât speram. Marcaj bandă galbenă. Pe aici „au făcut rapel” mii de oameni dinspre Omu. Alerg. Poiana Văii Cerbului. Ramificație. Marcaj triunghi roșu spre dreapta. Pe el! Căci, poate, nepoții mei, sătui de așteptare în gară, au pornit singuri sau cu alți alpiniști spre refugiul Coștila unde… vor da alarma. Brrr! Jogging. Stâna cu câini răi din Poiana Coștilei e desigur pustie. Ursoaica ce mi-a sfâșiat în vara cortul în care Radu și Pișcoțel își pregăteau cina (revista Munții Carpați nr. 10 pag. 83) nu mai e pe aici, i-a secat „sursa” de auto- aprovizionare.

          Alerg. Mlaștină. Pădure. Vale. Pădure. În fine, Căminul Alpin. Arăt, cred, ca un evadat! Stau o clipă pe gânduri. Pe care din variante s-o iau? Aleg dreapta. Nu mai fug, dar întind bine pasul. Pe strada Valea Alba urcă doi oameni trăgând un cărucior încărcat cu un sac de ciment. Dar asta e… Mitică Chivu! Nu ne-am văzut de mult! Ne îmbrățișăm. Îmi dau imediat seama că lângă el e fiul lui. îi seamănă leit. Îi strâng mâna, bâlbâi încă ceva și o iau iar la goană spre gară. Am întârziat o oră. Și ei, nepoții mei, veniseră cu rapidul de ora 15 nu cu personalul de la ora 17, tocmai ca să prindă două ore în plus pe munte! Pe peron nu-s, în gară nu-s! Îi găsesc fără grai lângă statuia caporalului Mușat, cel cu o grenadă în unica mână rămasă. Ei, dragii de ei, montaniarzi împătimiți, dar începători în ale alpinismului, erau cu îndoiala în suflete: „oare a pățit unchiul ceva? Poate el face greșeli? El care împarte atâtea sfaturi înțelepte altora?” Le-am cerut iertare.

            De bucurie că-s în fața lor, întreg, valid, să-i duc în următoarele două zile pe Brâna Aeriană și Brâna Coștilei, pe Valea Albă și Valea Gălbinele, că vom exersa rapeluri (eu am exersat azi destule, nici măcar nu le-am numărat!) – de bucurie ei m-au iertat. Ca să mă pedepsesc singur am făcut – după multe insistențe- schimb de rucsaci cu Marlene, nepoata mea de suflet*, deși știam că-și poate căra cu nonșalanță „turnul”. Și-am pornit-o spre Refugiu. Următoarele două zile au fost superbe: locurile, culorile toamnei, jocul norilor pe Valea Prahovei și culmile Gârbovei, compania alpiniștilor veniți „acasă”. Le-am promis -cum am promis apoi la Cluj și lui Radu care atunci făcea marcaje în Apuseni – că-i duc la anul pe „valea mea”, să repet cu ei rapelurile, să le savurăm pe îndelete, fără emoțiile necunoscutului, să le numărăm, să facem poze. Regret că nu mi-am putut ține promisiunea. Iar mie mi-am promis iarăși să am grija de „ulcior”. Să-mi amintesc mereu ca în alpinism prudența trebuie să fie mai mare decât curajul. Lionel Terray spunea „să riști la nevoie, dar cu măsură”.
Datoram adevărul, datoram sinceritate prietenilor montaniarzi, cititorilor de literatură alpină. Am fost sincer. Judecați-mă. Certați-mă. Iertați-mă. Eu am făcut asta. Atunci. Acolo. În Catedrala Muntelui. Singur.

      *Notă: pe fete mai ales, care nu știau cum să mi se adreseze, le declaram „nepoate” și ca atare îmi spuneau „unchiule”. Răzvan îmi era chiar un foarte drag nepot de văr (vărul Liviu din Brașov, mi-a fost de fapt ca un frate, în casa părinților lui am locuit în timpul liceului). Marlene era pe atunci una dintre cele vreo 5-6 nepoate. Apoi prietenă, apoi vorba poetului Vasile Voiculescu: „pe noi prietenia nu ne mai încăpu”…

 

 

 

 

Loading