Tour du Mont Blanc, part 2.

7.VINERI 18 IULIE. Ajunsesem aseară în Col de Balme, la 2.191 m, pe graniţa dintre Franţa şi Elveţia. GPS-ul ne arată că am parcurs 102 km, cu cca 7000 m urcaţi. De aici mai departe sunt două variante:

-una care să evite, mai ales pe vreme rea Fenetre d'Arpette, "fereastră" aflată la 2.665 m, cu urcare şi coborâre abrupte, poteci bolovănoase şi uneori cu zăpadă recentă ( în şi lângă trecătoare desigur).
-alta ce presupune coborârea spre stânga, pe valea Nant Noir (dintr-un izvor ei am luat apă aseară !), până în satul Trient 1.279 m şi apoi, din Col de Forclaz, spre dreapta, peste munte, pe la Alp Bovine aflat la altitudine mai mică-1.987 m şi coborâre la Champex.

Noi vom merge pe varianta mai înaltă, aşa cum decisesem de acasă să facem pe tot TMB-ul. În câteva minute de la locul de cort, ajungem la Refuge du Balme, o cabană bătrână, urâtă la exterior, cum e şi cabaniera, o babă care o interoghează pe Marlene ( o rugase să-i aplice ştampila cabanei în "jurnalul de bord"). La cele trei intrebări: "Ati dormit la noi ? Doriti o cafea ? Doriţi un ceai ? ", Marlene răspunde " Nu". -"În cazul ăsta nu am ştampilă" , declară Baba Cloanţa Scufiţei ce avea rucsac în loc de coş cu ciuperci... Am aflat mai apoi că şi moşul e cam la fel de "acru", în plus e şi cam surd...

Dar pornim la deal mai mult amuzaţi decât supăraţi. Peisajul şi vremea sunt faine. Urcăm un timp, apoi poteca urmează curba de nivel printre zade prietenoase şi coboară puţin spre Chalet des Grands, cochetă cabănuţă aflată la 2.113 m, despre care Alexandra scrie frumoase cuvinte în relatarea ei. Au dormit aici în 26 iulie 2012, cum e scris în registrul cabanei (am fotografiat pagina !). Însă amabilul cabanier Pierre ne spune că el şi soţia sa nu se aflau atunci aici, cabanierii se schimbă aici des, ca la Genţiana din Retezat. După ce ne aplică ştampila în carnet, se amuză şi ei când le relatăm refuzul cu care am fost trataţi de franţuzoaica acră din Col de Balme. Coborâm apoi mult, pâna în tumultuoasa vale Trient, pe care o traversăm pe un podeţ lângă care se află căbănuţa "Bufette du Glacier- 1.583 m" cum scrie pe ştampila aplicată în carnetul Marlenei, fără a fi servit vreo cafea ! Contrar celor ce credeam până acum, începem să credem că elveţienii sunt mai amabili decât francezii ! Deşi Alexandra a avut experiente neplăcute la Champex. Deci cam peste tot oameni şi neoameni...

Urmează un lung urcuş prin pădure rară de zade, traversăm multe torente, partea finală e o mare de bolovani. Atingem a doua oară cea mai înaltă cotă a TMB: Fenetre d' Arpette se află la 2.665 m, la fel cu Col de Fours traversat de noi în a 2-a dimineaţă pe TMB. Da, asta e "fereastră", o strungă îngustă, cam ca Strunga Gălbinele din Bucegi. Scurtă pauză, apoi urmează o abruptă coborâre, pe o potecă "sălbatică", unde trebuie să dăm mare atenţie gleznelor ! Mai jos, în dreapta, "după colţ", vedem micul Glacier d'Arpette, pe unde coboară cei care primăvara parcurg pe schiuri celebra Haute Route Chamonix - Zermatt. Ştim că plecând de la Refuge du Trient, se coboară pe acel mic şi abrupt gheţar mai întâi cu schiurile pe rucsaci şi asiguraţi de corzile fixe, apoi pe schiuri, pe valea pe care noi acum vom mărşălui. Din păcate, noi, în 2009, la început de lună mai, a trebuit "să sărim" peste etapele 1şi 2, să începem Haute Route doar din Bourg Saint Pierre şi să parcurgem numai etapele 3-6, până în Zermatt.

Ne instalăm în campingul din Champex (aflat la 1.446 m), unde, după cca o oră apar şi dragii Florin şi Dia, "elveţieni" din Lausanne. Ne-au adus tot felul de bunătăţi şi alternăm vorbitul cu mâncatul. Principalul subiect este prognoza meteo, care ne promite vreme bună doar mâine, sâmbătă.
Aşa că decidem "să ciolim", să nu mai parcurgem per pedes etapa de 18 km Champex- La Fouly, care e de-a lungul văii. Nu avem remuşcări sau regrete, este o etapă "pe plat", cea mai puţin alpină, cum ar fi mersul per-pedes din Zărneşti la Plaiul Foii, minus praful de la maşini ! Adevarat că nu e pe asfalt, ci pe potecă cvasi-paralelă cu şoseaua, prin pădure sau prin păşuni. E faină Val Ferret elveţiană, cum sunt toate din Elveţia , dar fără a concura cu etapele prin munţi. Ne vom linişti însă conştiinţa acestui gest non fair play, când, la două zile după ce vom incheia TMB, "în compensaţie" vom repeta pe vreme bună şi mai pe sus (pe Mont de la Saxe) o parte din ultima etapă ce ştim de pe acum că o vom face mâine pe varianta de vreme rea. Ne rezervăm prin telefon locuri de dormit mâine seară în Rifugio Bonatti din Italia, căci ni se spune că nu avem voie să montăm cortul acolo.

8.SÂMBĂTĂ 19 IULIE. La ora 7, cu rucsacii pregătiţi pentru etapa La Fouly- Rifugio Bonatti, urcăm în maşina lui Florin şi admirăm pe geamuri peisajul natural şi sătucele prin care trecem până în Ferret- 1.705 m, aşadar mai amonte de Fouly cu vreo doi km, unde se termină asfaltul. Am parcurs nu 18, ci 22 km şi datorită curbeleor strânse de după ieşirea din Champex,.
Urcuş "fără istorie". De notat doar că trecem pe lângă stânele La Peule (2.071 m), unde, una din clădiri e amenajată pentru a caza TMB-işti, cum este la Ref. des Mottets din Valee de Glaciers, Franţa. Aici lucrează o pereche de tineri români. În Grand Col Ferret , spre care ne grăbisem să mai prindem vârfurile fără nori, facem desigur o pauză. Suntem pe graniţă şi acum putem admira versanţii dinspre Val Ferret italiană. Marile vârfuri se luptă cu căciulile de nori care unora li s-au aşezat deja pe creştet. Dar, de dragul nostru se mai descoperă din când în când (de la dreapta la stânga): Mont Dolent de pe tripla graniţă, Aiguille de Triolet, Aig.de Talefre, Aig. de Leschaux le bănuim, fără a fi siguri de ele. Dar ştiu sigur că în stânga de Col de Hirondelles (3.491 m) se ridică brusc Les Grandes Jorasses, prin al său cel mai înalt "point": Walker -.4.208 m. Ce păcat că vremea rea n-a mai aşteptat măcar o zi, dar bine că încă n-a venit cea şi mai rea anunţată pentru mâine. Mai facem o pauză la Rifugio Elena, de unde, la fel ca mai apoi de pe terasa cabanei Bonatti, vom admira "baletul" ceţurilor, iar cei trei fotografi vor încerca să-şi demonstreze măiestria, să facă poze bune pe vreme rea.

Atmosferă faină, tipică în cabanele de munte din Alpi. Ştiam de pe internet că:

" Il rifugio è situato a 2025 m di quota, all’imbocco del Vallone di Malatrà e si affaccia su un panorama che abbraccia la catena del Monte Bianco, dal Col de la Seigne al Col Ferret.
È stato inaugurato il 2 Agosto 1998 ed è stato intitolato all’alpinista di fama mondiale ed esploratore Walter Bonatti."

Mă bucur să văd că în dulapul-bibliotecă, pe lângă reviste de munte sunt şi cărti de munte, desigur câteva ale lui Walter Bonatti, cărţi despre care ştiam, dar pe care încă nu le avusesem în mână, nu le mângâiasem cu privirea. Şi remarcăm cu bucurie că toate fotografiile de pe pereţii din cabană sunt realizate de Bonatti. Omul care, în 1965, în plină glorie, imediat după o senzaţională ascensiune solitară de iarnă, în 5 zile, a peretelui nordic al Matterhornului, a renunţat la alpinism, aşa cum declarase că va face înainte de ascensiune. Devenise apoi fotoreporter şi colinda prin locuri mai sălbatice şi exotice ale Terrei ( în multe locuri cu colţari şi piolet !) , pentru Epoca, o prestigiosă revistă a vremii. Cei doi simpatici tineri români care ne servesc cina, George şi Ela, ne spun că Bonatti, în primii ani după inaugurarea cabanei, mai urca aici din când în când. ( a decedat în 13 sept.2011).

În primul episod, când descriam locul unde montasem a 3-a oară cortul, am scris: "Nici acest loc de cort, similar cu cele anterioare pe TMB, nu se poate uita. Pentru noi e clar că dacă am fi optat pentru varianta din cabană în cabană, TMB-ul n-ar fi avut atâta farmec". Acum, aici, adăugăm că fără această seară, la această cabană ce poarta acest nume şi ne aminteşte şi "vorbeşte" de un fost alpinist "di fama mondiale" şi împreună cu prieteni foarte dragi nouă, TMB-ul nostru n-ar fi avut atâta farmec.

Ne-am bucurat mult să petrecem o seară, seară de neuitat, la o astfel de cabană, cu Dia şi Florin, doi prieteni deosebiţi. Care încă de când au aflat că avem TMB în plan, şi-au exprimat de repetate ori dorinţa să ne însoţească măcar o etapă. Şi ne bucurăm că asta s-a nimerit să fie într-un week-end, să nu fie nevoie a-şi da programele "peste cap" pentru a ne întâlni şi însoţi. Le suntem recunoscători că de dragul de a petrece încă o seară (de cabană, şi ce cabană !) cu noi, nu s-au întors din Grand Col Ferret sau de la cabana Elena. Se vor întoarce mâine, prin ploaie. Vă îmbrăţisăm şi acum dragilor ! Şi apropo de colegi şi prieteni dragi, îmi amintisem şi că în anul trecut, de la Rifugio Bonatti am primit un SMS de la colegii de club Cristina şi Vlad care începuseră TMB-ul din Chamonix, tot în sens orar. Le mulţumim şi lor încă o dată. Şi tuturor acelor colegi şi prieteni care prin mesaje sau telepatic au fost şi sunt lângă noi. Î

9. DUMINICĂ 20 IULIE. Zi mohorâtă, cum a fost anunţată. Ne despărţim cu greu de Dia şi Florin. Încă nu plouă, dar vremea rea ne îndeamnă să nu urmăm ca de obicei varianta mai pe sus, prin pasurile Entre deux Sauts şi Sapin, mai frumoasă (când e vreme bună !), ci varianta prin pădure. Înainte de Rifugio Bertone începe ploaia, însoţită de prietena ei ceaţa, pentru noi duşmancă mai mare ca ploaia. Ne oprim şi stăm o vreme pe băncuţa de sub streaşina primei construcţii ce pare a fi cabana, cum au crezut şi cei din grupul apărut după noi. Căci aşa plouaţi nu îndrăznim să deschidem vreo uşă. Este de fapt doar o anexă (dormitoare), cabana faină, cu recepţie şi "il timbro" de aplicat în carnet e cu cca 50 m mai jos (pozele 91 şi 92, făcute peste trei zile !). Vom dezbrăca pelerinele doar la primele case din cartierul Villair.

Spre norocul şi bucuria noastră, când ajungem în Courmayeur, ploaia se oprise. Nimerim chiar lângă sediul Companiei Ghizilor. Ceasul vechii biserici aflată vizavi, arată ora 12.15. Pozăm faţada sediului Companiei Ghizilor şi busturi, plăci comemorative ale unor foşti mari Oameni ai Muntelui. Unul e bustul lui Emile Rey (1846-1895) "il principe delle guide", decedat "în exerciţiul funcţiunii", când cobora cu un client de pe Dente del Gigante. Avem surpriza ... să fim întâmpinaţi cu "surle şi trâmbiţe" ! La 50 m de piaţeta în care ne aflăm, este amenajată o mică tribună, strada protejată cu panglici. Sub ochii spectatorilor şi ai nostri, apar primii concurenţi dintr-o cursă ciclistă. Eram şi noi la "sosirea" cursei numită aici şi "Il Giro del Monte Bianco" Aşa că ne imaginăm că muzica, ovaţiile, comentariile crainicului, aplauzele... sunt de fapt pentru noi ! ...

Ne îmbrăţişăm lung ! AM TERMINAT TMB-ul ÎN ŞASE ZILE JUMATE, 177 km (dintre care 18 km cu maşina lui Florin), 10.470 m în urcare si tot cam atâta în coborâre. Aceste cifre şi "primirea" ce ni s-a făcut, ne determină sa ne punem întrebarea "Oare să nu fim mândri de noi ??? ". Mai ales că nu ne simţim "terminaţi". N-a fost o plimbare (nu ne plac plimbările, ci efortul !), dar n-a fost nici greu. A fost mai greu în multe ture ale noastre din Carpaţi. De ex. în tura "Şapte munţi în şapte zile" am parcurs, cu rucsaci mult mai grei, 195 km, adevărat că nu cu urcări şi coborâri aşa de mari ca pe TMB. Şi unele ture de iarnă din Carpaţi au fost mai "dure". Deşi pe TMB n-am mers "din cabană în cabană", ci cu dormit în cort şi mâncat "din brişcă", rucsacii nu i-am simţit grei, nu erau grei ! Noi suntem de acord cu zicerea că "Rucsacul e parte anatomică a corpului unui montaniard". Şi mulţi ştiţi că n-am făcut asta pentru a economisi euro, ci pentru că aşa ne place ! Şi acasă, în Carpaţi, dormim în cabane sau pensiuni doar "din an în Paşte" şi nu din zgârcenie, ci din dorul de linişte, de libertate ! Eu mă bucur mai mult ca Marlene: am făcut câteva zile pe TMB, nu câteva partide de şah sau table la o masă de la umbra copacilor dintre blocurile din cartier, "sport" ce-l practică mulţi vecini de vârsta mea, când nu joacă fotbal... la televizor !

Ca de obicei, pe traseu nu ne făcusem poze "io-la "sau "noi la", numite mai nou "selfie". Căci ne place să pozăm peisajul, nu pe noi înşine. Doar în Col Ferret ne făcuse una Dia. Acum rugăm pe cineva să ne facă "poza de vârf" ! Căci aici e "vârful" muntelui pe care de aproape 7 zile îl tot urcăm ! Nenea ce ne face poza nici nu ştie asta, nu ne e scris pe frunte ! Apoi trecem cu atenţie strada şi facem o mică pauză la Centrul de Informaţii Turistice. Îi propun Marlenei să mă aştepte pe una din acele originale "bănci"- doi colţari uriaşi, să merg doar eu cei cca 500 m până în parcarea din Dolonne unde ne aşteaptă ALP. Refuză, aşa că încheiem circuitul împreună. Recunoaştem amândoi că revederea lui ALP, adevărata dovadă că am parcurs Il Giro del Monte Bianco, ne emoţionează.

Revenim în centru să ne oferim "premiu" ! Câte o pizza de la ea de-acasă, eu şi o bere şi o cafea, Marlene şi un suc. Tânăra şi frumoasa doamnă care ne ia comanda, toată numai zâmbet, ne vorbeşte în muzicala limbă italiană, dar mai apoi, cu ochii mari şi zâmbind mai cald, mai puţin protocolar, în ...limba maternă comună pentru toţi trei ! Se numeşte Angela, e din Dej, stabilită aici de 11 ani şi neavând acum mulţi clienţi, se bucură să povestim câte ceva. Îi spunem ce am făcut şi se miră; românii ce-i mai servise, erau doar turişti de asfalt ! Ea ne spune că ar vrea ca fiul ei, elev în clasa a XI-a, să devină student la Medicină Veterinară sau la Zootehnie, în Cluj...

Ne plăcuse mult campingul La Sorgente de pe Val Veni, unde dormisem în noaptea de dinainte de a porni pe TMB. ( o variantă începe de acolo, dar noi am început clasic, din Courmayeur-Dolonne). Dar decidem să ne ducem acum în direcţie opusă, pe Val Ferret italiană. Şi să vedem ceva nou, şi cu gândul că dacă va urma măcar o jumătate de zi de vreme bună, să urcăm pe "balconul " din stânga ei, să admirăm şi să pozăm versantul italian al uriaşilor dintre Dent du Geant şi Mont Dolent. Ne decidem la campingul Grandes Jorasses ( din Planpicieux) al cărui nume ne e de mult binecunoscut şi arată la poalele cui se află !

Ne instalăm, ne duşăm, mâncăm puţin, dar bem mult ! Lapte (eu) şi sucuri (Marlene ) ! Şi nu adormim înainte de a ne întreba în ce zi a vacanţei şi a lunii suntem. Cu greu stabilim că e a 9-a zi a vacanţei şi că azi e 20 iulie. Ahaa, e Sf.Ilie ! Asta îmi trezeşte mie alte amintiri : în 20 iulie 1973 am ajuns prima dată pe vf.Mont Blanc .Şi, ce coincidenţă !, tot în 20 iulie, dar în 2010 am ajuns iarăşi pe Mont Blanc, dar pe un traseu "mai altfel", dar amândoi şi împreună cu dragii prieteni Puiu Dimache şi Cezar Manea. Imaginile de atunci se amestecă cu cele recente. În aceste minute de rememorare trecem o altă graniţă, din lumea reală în "ţara viselor". Fără efort şi fără să simţim asta..

EPILOG la TMB.

Aşadar am parcurs renumitul Tour du Mont Blanc. N-am făcut asta doar cu muşchii şi ochii, ci şi cu sufletul. N-am vrut să vedem doar geomorfologia Mont Blanc-ului, "anatomia" lui, să admirăm frumuseţea locurilor, ci am parcurs TMB-ul şi cu sufletul. Denumirile de vârfuri, "ace", cabane, refugii, gheţari de pe hartă, nu erau pentru noi doar simple cuvinte, repere. Multe din ele erau pentru noi încărcate de semnificaţii, erau pagini de istorie alpină, ne vorbeau de mari alpinişti, de tenacitatea, de reuşitele lor, dar şi de tragedii. De versantul dinspre Val Veni al lui Monte Bianco admirat în prima zi: Creasta Peuterey, Pilierul Freney, de Bivacco Craveri/Dames Anglaises, de rifugio Gamba, de Col Inominatta ştiam multe. Şi acolo, în faţa lor, ne aminteam iarăşi de oameni, locuri, întâmplări ştiune din cărţi şi reviste citite. Am şi dat exemple.

De pe Brevent şi Les Aiguilles Rouges priveam celebrele "ace" şi toată acea arhitectură fantastică şi ne gândeam la numeroasele şi riscantele căutari ale lui Jacques Balmat şi Michel Paccard din urmă cu peste două secole de a găsi o cale care să-i ducă pâna sus ! Ne aminteam de Lionel Terray şi a sa fascinantă carte "Les Conquerants de l'Inutil", de Rene Desmaison şi a sa carte captivantă: "342 heures dans les Grandes Jorasses" şi de "La Montagne a mains nues", de Gaston Rebuffat şi a sa "Glace, Neige et Roc", de premiera solitara a lui Bonatti în Petit Dru, de moartea lui Louis Lachenal într-o crevasă din Valee Blanche. Ne aminteam de Armand Charlet, Pierre Allain, Robert Paragot, Jean Couzy, Gary Hemming, Royal Robbins, John Harlin şi mulţi alţii. Venisem să vizităm nu doar un muzeu al naturii, ci şi unul de istorie a alpinismului. Sau, am putea spune ca într-o vizită pe meleaguri îndrăgite de multă vreme şi la vechi şi dragi cunoştinţe, nu ca în locuri străine şi la nişte străini...

10. LUNI 21 IULIE. Nu plouă fără oprire, dar plouă ! Dacă ar fi vreme bună, n-am avea astâmpăr, ne-am duce să facem ce vom face miercuri. Dar plouă, motiv mai important decât oboseala (am minţi dacă am nega-o !) care ne îndeamnă la odihnă. Stăm în cort şi repetăm în gând sau chiar cu voce tare tot traseul. "Ce segment al potecii ţi-a plăcut mai mult ? Dar loc de cort ? ..." Şi e aşa de greu să răspunzi. . Mai discutăm desigur fiecare cu el însuşi. Eu sunt fericit că "Cineva, acolo sus, mă iubeşte !". Sunt fericit că cineva, acum, aici lângă mine mă iubeşte ! Că ambii iubim Muntele cu aceeaşi intensitate. Că avem planuri de munte pe ani înainte...

Doar foamea ne mai trezeşte din visare. Ne ocupăm apoi şi de alte probleme banale. Ex. folosim maşina de spălat din camping, dar umezeala din aer nu ajută la uscarea obiectelor ce le-am întins pe cordelina noastră într-un cort mare folosit şi de alţii ca uscătorie. Se vor usca însă miercuri, împrăştiate prin maşină, unde soarele va crea "efectul de seră", în timp ce noi vom fi pe acolo pe unde ne e acum gândul...

11. MARTI 22 IULIE. Ne simţim refăcuţi, deşi la primele mişcări părem roboţi. Eu nu simt mai nimic în coloană, în genunchi, în glezne, în coapse şi gambe. Dar simt în braţe şi în antebraţe ! Dovada clară că am folosit beţele de trekking, nu doar le-am plimbat pe munte ca pe nişte pixuri sau căţei în lesă, cum fac mulţi ! Ambii simţim -e firesc- doar o oboseală generală, acea stare, de fapt plăcută, când, stând întins ai sezaţia "că te scufunzi" ! E similară cu starea de după un masaj profesionist şi un duş cald. De data asta, profesionistul care ne-a masat toţi muschii, a fost Muntele. Pe mine mă obosesc mai tare plimbările pe stradă şi mai ales prin magazine. Urăsc shoping-ul ! Mă oboseşte şi statul pe loc, urăsc verbul "a zăcea" ! E trist când cineva zace din cauza unei boli, dar e şi mai trist când zace "din plăcere" ! Nu mă refer la câteva ore sau zile de plajă sau ceva similar, ci la a zăcea mai tot timpul liber al vieţii, lene fizică şi mentală ce-mi aminteşte de cugetarea marelui Nicolae Iorga, pe care am pus-o motto la primul episod !

E adevărat că nu iubesc nici alergarea. Iubesc MERSUL, mersul pe munte ! Dacă azi ar fi vreme bună, am fi plecat de la primele ore de lumină. Dacă pentru unii sculatul devreme e un chin şi pe munte, pentru noi e o bucurie ! Peisajul şi răcoarea dimineţii ar fi avut efectul unei cafele tari, ştim bine asta ! Dar azi e tot zi urâtă. Între două reprize de ploaie (cam dese, ciudate, chiar şi la grupul sanitar ne ducem cu umbrela !), ne aşezăm la o masă de pe terasa de lângă Recepţie, unde Wi-Fi-ul gazdelor şi laptop-ul nostru ne ajută să căutăm vremea bună pe site-urile meteo şi să scriem unor prieteni, să mai aflăm de ture ale lor.

Planul de acasă prevedea că ajunşi în Alpi să începem cu patrumiarii, TMB să fie la final, tură de relaxare, "desert" ! Am inversat din cauza prognozelor, TMB să fie "aperitivul". Căci cortul ne permitea ca pe TMB să mergem la nevoie "în salturi", doar pe vreme bună. Nu se anunţă nici acum o perioada de 3-4 zile consecutive bune pentru vârfurile pe care urma să le urcăm cu doi amici români din Elveţia. Schimbăm mereu mesaje SMS si e-mail cu ei, au amânat de câteva ori sosirea noastră la cabanele Gnifetti şi Quintino Sella unde reţinuseră ei locuri şi chiar plătiseră (se ceruse !) un avans ! Aşa că deocamdată ne mulţumim că mâine vremea va fi mai prietenoasă. Apoi vom mai vedea !

12. MIERCURI 23 IULIE. Decisesem ieri să urcăm pe cel mai scurt traseu spre cabana Bonatti. La ora 7 pornim bucuroşi cu rucsaci mici în spinare şi aparatul foto. Vremea e faină, dar apar în curând semne că nu va fi aşa toată ziua. Deja regretăm că nu am plecat şi mai devreme. Urmăm vreo 3 km şoseaua de pe Val Ferret spre amonte; amatorii de golf se deplasau în ritm de melci spre superbele pajişti verzi destinate lor. Urcăm apoi rapid prin pădure pe poteca 23 ce ne scoate la stâna Armina de Jos, la intersecţia cu TMB . Nu urmăm indicaţia săgeţii către stânga "Rif Bonatti 30 min", pe poteca de jos pe care o folosisem duminică pe ploaie. Ci urcăm în ritm alert spre mai sus, pe o potecă nemarcată, dar clară, faină. Potecă ce însoţeşte valea Armina şi intersectează varianta "pe sus" a traseului de TMB, care coboară din pasul "Entre deux Sauts" -2.524 m, unde urcase de la Rifugio Bonatti.

Întoarcem mereu capetele spre vârfurile masivului Mont Blanc, vârfuri care se pregăteau să se ascundă în nori, mai repede decât prognozele. Prognoze care anunţau desigur cum va fi vremea în văi, nu pe vârfuri. Pe zidul unei foste stâne, remarcăm amuzaţi cuvintele "NELU, ROMANIA, 2006" ! Posibil că ciobănaşul nostru auzise pe unii "domni cu rucsaci" vorbind româneşte şi bănuia că vor mai trece pe aici şi alţii. Poteca TMB coteşte din această vale spre dreapta, urcă în Col Sapin la 2.436 m, de unde o variantă coboară în partea opusă pe Val Sapin către Villair-Courmayeur.

Noi mai urcăm spre dreapta, până pe Tete de la Tronche, 2.584 m. Suntem nu ca pe un balcon, ci ca într-o parapantă ! Priveliştea spre uriaşul Grandes Jorasses şi vecinii săi e uluitoare, mai ales că nu o ştiam din fotografii ca pe cea din partea opusă, din Brevent şi Les Aiguilles Rouges, care e privelişte "clasică". Nu ne mai grăbim. Din sens contrar nouă, apare un grup de japonezi care deseară au cazarea la stânele La Peule din Elveţia. Aflând că noi am parcurs TMB-ul, unii dând semne de oboseală, ne cer sfaturi şi îi îndemnăm să nu mai urce în pasul "Entre deux Sauts", nu oferă privelişti în plus, ci să coboare pe valea Armina şi apoi la dreapta pe varianta de jos a TMB, spre cabanele Bonatti, Elena şi spre Grand Col Ferret. Din fericire, cerul de deasupra vârfurilor e senin, doar "decorat" cu câţiva norişori (poza 83), dar se vor acoperi curând (poza 85). Pe uriaşul perete din faţă, harta ne ajută să ghicim pe culmea stâncoasă dintre gheţarii Planpincieux şi Grandes Jorasses şi chiar să vedem "cuibul" numit Rifugio Bocalatte, la care ştim că au ajuns prietenii Zolt Torok şi Jo Indianu', după temerara lor ascensiune a celebrului perete nordic Grandes Jorasses pe traseul L'Eperon Walker, spre baza căruia plecaseră de la Refuge Leschaux.

Din profil, pozăm acum şi creasta Peuterey- foto 82 ; se vede clar adânca şa dintre Aiguille Noire şi Aiguille Blanche, precum şi vârfurile albe Mont Blanc de Courmayeur ( de pe graniţa I-F) şi vf. Mont Blanc ce se află ...în Franţa ! Ne gândisem şi ca azi sau mâine dimineată, să urcăm din nou cu maşina pe Val Veny şi apoi "sa dăm o fugă" pâna la cabana Monte Bianco, aflată vizavi de pereţii şi vârfurile care erau în prima zi "cu capetele în nori", să le vedem şi pozăm şi din faţă, nu doar din profil ca acum, de aici. De fapt, de aici, crestele Freney şi Brouillard nu se văd, sunt ascunse de Peuterey.

Pornim apoi agale pe blânda şi frumoasă culme ce ne aminteşte de "Aiguillete des Posettes" din Franţa. Cea de aici se numeşte Mont de la Saxe, pe care în dimineaţa primei zile pe TMB, Marlene mi-o tot arăta spunând " pe acolo vom coborî" ! Ceea ce facem acum drept "completare sau erată", nu ştiu cum să-i spun.
Ajunşi la Rifugio Bertone, unde duminică ploua "de numa" cum ar spune Dia, moroşanca din Lausanne, ne bucurăm de vremea bună, deşi vârfurile de vizavi de Val Ferret au deja trase căciulile pe urechi ! Coborâm agale pe cel mai scurt traseu (poteca 31) spre parcarea de lângă campingul, folosit de către noi două nopţi ca "sanatoriu".Ne bucurăm că "uscătoria" improvizată în ALP a fost eficientă. Spre regretul nostru şi al amicilor Gabriel şi Iulian, nu vom pleca la Gressoney pentru patrumiari, ci spre MUNTELE SURPRIZĂ descoperit... ieri (!!!), munte ce nu ajunge la 4.000 m, dar care este deosebit de frumos şi frecventat de mulţi italieni şi nu numai ! Şi aflat... "la doi paşi" de Courmayeur ! Ştiam câte ceva despre mulţi astfel de de munţi fără zăpezi "veşnice" din Europa, pe unii: Triglav, Vanoise, Gran Paradiso, Wilder Kaizer i-am şi vizitat, dar recunoaştem cu umilinţă că de acesta nu auzisem şi nu citisem nimic !

Am descoperit Acest Munte ieri, în camping, când căutam o ţintă de rezervă mai pe aproape decât cele din planul de rezervă făcut acasă. L-am descoperit pe o hartă (hartă detaliată, nu schiţă !) găsită în 2009 în Aosta, pe raftul "free" al Centrului de Informatii Turistice. Ce bine că Marlene a fost inspirată s-o ia acum cu noi. Acest munte minunat, în care am avut vreme nesperat de bună, ne-a descreţit frunţile şi ne-a mângâiat sufletele timp de două zile ! O relatare şi trei (!) albume cu imagini ( Poteci, Cascade, Lacuri,), le găsiţi alături. La fel si relatarea despre ascensiunea (totuşi !) făcută doar de noi doi din echipa de şase din planul iniţial, pe singurul patrumiar din cei 7 aflaţi în planul făcut acasă ! Ceilalţi şase patrumiari şi alte trasee mult dorite din Alpi, ne aşteaptă în vara 2015 ! Le vom aloca din nou trei săptămâni. Vom posta şi un album "Popasuri valdostane", imagini din frumoasele orăşele din Valee d Aosta. Despre luna Iulie 2014, nepotul meu Razvan din Elveţia, mare iubitor de munte, ne scrisese recent : "a fost o vară absolut mizerabilă din punct de vedere al vremii. Aici, in iulie, din 31 de zile a plouat 24. Potop !" Aşa ca sperăm că luna iulie 2015 nu va putea fi decât mai "prietenoasă"!

Câte două albume foto puteţi răsfoi dând clic pe "copertele" lor, alături de textul fiecărui episod.
******

Meniu: 
17. ture externe
glqxz9283 sfy39587stf02 mnesdcuix8