Urşii şi lupii un pericol în munţi ?

Când în urmă cu vreo 25 de ani am scris acest articol, afirmam că urșii şi lupii nu sunt un pericol pentru cei care merg pe munte. Și ursii, şi lupii ştiau că oamenii sunt un pericol pentru ei. Citiţi de ce: http://www.anidescoala.ro/articol/revolta-dobitoacelor-de-vasile-voicule…

Dar atunci nu apăruseră încă urşii-gunoieri şi urşii cerşetori! Însă şi aceştia şi lupii atacă omul doar în situaţii excepţionale. Ce scriu mai jos se bazează pe ce-mi spunea Bunicu’ pe vremea când mă educa la „Şcoala muntelui”. Deci, despre „urşii clasici”. El a umblat o viaţă întreagă pe munte (nu chiar până la 90 de ani, când a plecat spre o lume mai bună). Am aflat şi învăţat multe şi de la unchi, de la vecini şi consăteni. Am umblat şi eu mult cu Bunicu’ în copilărie prin pădurile de la poalele Făgărașilor. Apoi, am bătut munţii din pasiune timp de şase decenii şi mai fac asta şi acum, în deceniul 9 al vieţii! În toate anotimpurile, inclusiv iarna. Și pe creste şi prin păduri. Și de cele mai multe ori doar eu cu soţia. Fără frica de câini, de urşi, de lupi! Și fără „spray de urși”! Și am citit mult prin cărţi despre urşi.

URSUL: atacă oameni doar când i se pare că noi vrem să-l atacăm. Caută mâncare în locuri de camping sau chiar în corturi, dar nu caută oameni!

Exista riscul ca să fim atacaţi de urs:

1. când ursoaica e însoţită de ursuleţi;

2. când este lângă pradă;

3. când este rănit;

4.când e furios: alungat de curând de la o stână;

5.când dai „nas în nas” cu el pe poteca sau ai ajuns lângă bârlogul său. Chiar dacă nu e furios, te poate ataca „preventiv”, crezând că tu vrei să-l ataci;

6. Când e provocat.

Un om care, împreună cu câţiva fârtaţi a trăit şapte ani prin păduri ca urşii şi cu urşii, confirmă şi exemplifică cele de mai sus. Ma refer la Ion Gavrilă Ogoranu, întâmplător consătean al meu, care a fost şeful unui grup înarmat de partizani anticomunişti pe versantul nordic al munţilor Făgăraşului. Jumătate din cartea sa (una din cele multe) „Întâmplări din lumea lui Dumnezeu”, editura M.C. Bucureşti 1998, e dedicată urşilor. Citez de la pag 92: „Poate-i de folos să mai spun pentru cei ce duc în pădure groaza ursului, că pot umbla fără grijă pe oriunde, că orice urs fuge de om: că te vede, că te aude, ori că te miroase. Dacă mergi vorbind şi tropăind, n-ai să-l vezi niciodată, nici n-o să-l auzi…”. Aminteşte de ciobani răniţi, căci îşi apărau oile, nu că ursul i-a atacat fără motiv. Au fost mulţi răniţi, dar adaugă: „Ursul nu consumă carne de om. N-aş putea spune dacă din consideraţie sau din dispreţ”!

În vara anului 1956, pentru admiterea la Facultatea de Medicină, împreună cu o colegă făceam seara ore de consultaţie şi seminarii cu amabilul medic al comunei. Într-o seară, călare pe un măgar, a apărut un cioban cu coapsa sfâşiată rău de urs! Acesta luase o oaie şi ciobanul începuse să-l ciomăgească. Ursul s-a aşezat cu fundul pe oaia rănită, să nu-i scape şi „s-a ocupat de cioban”! Pe care l-au salvat câinii! La întrebarea medicului cum de a avut aşa curaj, ciobanul a replicat: „Că doar nu era să stau şi să mă uit cum îmi fură oaia! Dumneata n-ai fi făcut la fel?”.

Câteva dintre cazurile multe comentate şi mediatizate de urşi care au atacat, rănit, omorât oameni, s-a dovedit că oamenii, unii beţi, alţii inconştienţi, „şi-au căutat-o cu lumânarea”, fie cu tăciuni aprinşi, fie pozând ursul cu bliţuri, fie agresându-l fizic pe ursul aflat cu un picior prins în cursa pusă de duşmani ai urşilor… Dar mass-media nu explică niciodată cauzele „agresivităţii” ursului, îl scot pe el vinovat, nu pe omul inconştient. Oameni muşcaţi de urs au fost mulţi, dar de „mâncaţi” nu am auzit/ citit!

Nu cred că un urs atacă omul „de foame” sau fără motiv. În tura pe Via Transilvanica din vacanţa de Crăciun, 2021, la coborârea spre satul Cloașterf e o stână de oi cu mulţi câini, vreo 10. Tocmai trecuserăm cu nonşalanţă de ei în stilul nostru când a apărut ciobanul şi ne-a întrebat dacă nu ne e teamă de ursi, spunând că un urs l-a atacat fără motiv pe băiatul său care se afla la pârâul din apropiere. I-am explicat că ursul venea spre oi din acea direcţie (vine contra vântului să-l simtă câinii şi oile cât mai târziu) şi băiatul îi sta în cale. Pe o americancă a omorât-o ursul în Bucegi că-i făcea poze cu bliţul…

Și este mare diferenţă în comportament între urşii „clasici” şi urşii-gunoieri. Primii caută a evita omul când îl simt, ceilalţi au aflat că unde e om sunt şi gunoaie/posibil mâncare ! Fiului meu, ursul i-a spart cortul în Poiana Văii Cerbului în timp ce el cu prietena lui mâncau! A urlat la urs, l-a lovit în bot cu călcâiul, au început să urle şi cei din corturile vecine şi ursul au şters-o! Și erau doar câţiva oameni cu mâinile goale, nu ciobani cu bâte sau câini de care să-i fie teamă ursului!

Apropo de vânătorii care susţin că a crescut numărul de urşi în Carpaţi şi susţin necesitatea unor „cote” de vânătoare la urşi. De ce insistă mereu şi pentru creşterea cotelor de „recoltare” de capre negre? Pun şi acestea în pericol viaţa sătenilor şi a turiştilor?

Nu ştiu dacă s-au înmulţit urşii din Carpaţi, dar ştiu sigur că li s-a redus mult habitatul, mai ales prin despăduriri intempestive şi din cauză că li se „fură” din hrană: ciuperci, zmeură şi alte fructe de pădure. Din cauza asta par mai mulţi.

În zone cu poteca prin pădure, e bine să înaintăm semnalându-ne mereu prezența, cum li se recomandă şi celor care parcurg Via Transilvanica. Când îl vedem, ne oprim şi ne îndepărtam spre lateral sau înapoi, cu spatele şi nu în fugă! Mişcările bruşte pot fi apreciate de urs că vrem să-l atacăm! Am văzut de mai multe ori urşi în deceniile mele de mers pe munte; de fiecare dată ne văzuse de la distanţă şi ursul a părăsit poteca pe care ne întâlniserăm.

Odată pe Brâul Ciorânga din Piatra Craiului, altă dată pe Brâul de Mijloc și de la cam 50 m! Prin 1975, mergând cu un grup de vreo 12 colegi de club pe Brâul Mare al Coştilei de la baza Hornului Gelepeanu spre Valea Albă, mergea un urs în faţa noastră. Eu mergeam primul, la o anumită distanţă de urs, făcând gălăgie când el era „după colț”, nu cumva să vină înapoi. Pe o prispă din apropierea Blidului Uriaşilor am văzut un grup de vreo 4 oameni opriţi să mănânce. Am strigat: „ATENȚIE, vine ursul!” – care atunci era în unghi mort pentru ei. Când l-au văzut au devenit sprinteni căţărători pe un vâlcel din Peretele Brânei! Culmea a fost că ursul nu s-a oprit la „masa întinsă”, a trecut în salturi peste ea… Când am ajuns la ei erau palizi: „am crezut că faceţi o glumă…”!

E adevărat că în ultima vreme există tot mai multe cazuri când ursii „atacă” corturile turiştilor. Unii cred că evitarea oricărui miros de mâncare sau sânge, poate rezolva problema urşilor ce vizitează corturile… Atenuează riscul, dar nu-l elimina! Nu în Bucegi, Postăvaru, Piatra Mare, Ciucaș…! Căci în aceşti munţi urşii au învăţat ca unde sunt corturi e şi mâncare! Așa că ei caută mâncare şi în corturi din care nu iese nici un fel de miros de mâncare! Și dacă nu găsesc mâncare într-un cort ci doar pe locatari… exista riscul să se răzbune pe ei. Ca în bancul cu acei tălhari care l-au snopit în bătaie pe cel pe care voiau să-l jefuiască, de ciudă că nu aveau ce jefui de la el… Dar eu nu am aflat de turişti răniţi de urşii care căutau mâncare! Căci ursul caută mâncare în cort, nu carne de om! Unii drumeţi mănâncă afară din cort (oare şi pe ploaie?) să vadă ursul care vine la mâncare, să se retragă şi ursul să mănânce în linişte şi fără a rupe cortul!

Dar în munţii în care urşii nu au fost pervertiţi, n-au devenit gunoieri, putem sta liniştiţi în cort. Ursii sunt „de moda veche”, evită omul când îi simt prezenţa. Eram cândva cu cortul nu departe de stâna din Plaiul Hoţului (Muntele Comisul). Ursul care a mers noaptea la oi, trecuse la 10-15 m de cortul nostru, cort în care eram noi şi… mâncarea!

În unele comentarii la postări din tura noastră de Crăciun 2021, An Nou prin Terra Saxonum a Viei Transilvanica, unii se mirau că urşii nu sunt în hibernare şi că există şi acum turme de oi cu câini agresivi. Urşii hibernează doar în ierni foarte grele, iar oile coboară la început de septembrie de la stânele din golul alpin şi iernează în apropierea satelor, am întâlnit multe pe Colinele Transilvane!

Sunt utile sfaturile despre cum să procedăm cu posibile întâlniri cu urşii. Le-am găsit şi în „cărticica” de pe internet despre Via Transilvanica. Dar credem că acele avertismente de la mai toate intrările în păduri: „Atenţie la urşi după apusul soarelui/ Beware of bears after sunset!” ar putea lipsi. Căci acele avertismente nu-i ajută (cele scrise în ghid, da!). Și fără acele „surse de adrenalină” cei mai mulţi au groază de urşi! Și de fapt aceştia, drumeţii, mai ales cei fricoşi, nu circulă noaptea prin păduri!

Faptul că există riscul să ne întâlnim cu ursi, nu e un argument ca să nu mai mergem pe munte. Riscul ăsta (unii spun foarte greşit „şansa” (a se citi la: https://dinumititeanu.ro/sansa-nesansa-risc/) e foarte mic din punct de vedere statistic. ( Nu pe Transfăgărășan!). Am întâlnit de câteva ori urși, cum am mai scris, de fiecare dată ursul a „şters putina” mai repede. N-am fost în pericol niciodată, deşi nu umblu pe munte nici de curând ( în luna mai 2024 am împlinit 85 de ani) şi nici arareori! Şi am dormit în cort pe munte sute de nopţi şi de obicei în zone izolate şi de obicei „în doi”. Și nu cu mâncare în „containere etanşe” sau atârnată în copaci. Și nu purtăm spray-uri anti-urs. Dar faceţi fiecare cum credeţi!

LUPII.

Lupii nu ataca decât omul rănit sau căzut la pământ! Îl însoţesc şi aşteaptă să cadă! Am văzut cândva un film ce se petrecea prin Canada, unde se întâmplă aăa ceva: vânătorul în cauză, care avea piciorul accidentat şi se chinuia sprijinit în armă (îşi terminase cartuşele!) să meargă spre cabana sa fără să cadă la pământ, în timp ce lupii în haită îl însoţeau prin pădure… Un unchi al meu a păţit așa ceva (nu era rănit): l-au însoţit lupii până la intrarea în sat. Și deşi erau multi, nu l-au atacat. Și nu avea ca arma decât o bâtă, pe care n-a fost nevoie s-o folosească şi care, de fapt, nu i-ar fi fost de ajutor dacă lupii din haita îl atacau.

O întâmplare similară din Țara Moţilor din viata sociologului Lucia Apolzan cunoscută ca „Doamna Carpaţilor” sau „Doamna Noastră” de locuitorii multor sate pe unde a locuit luni de zile să le cunoască şi să le „nemurească” viaţa: „O prinsese înserarea şi vremuiala unei ierni timpurii, trecând un munte, o vale şi-o pădure. Grăbea spre un sat pe potecă, să n-o potopească întunecimea, când a zărit umbrele alunecând printre copaci. Urmau acelaşi drum, erau paralel cu ea, se furişau grăbit şi ele, „umbrele”. Dar nu ea îi interesa, şi-a zis, ci satul spre care coborau împreuna, acum. A călcat mai apăsat, dar n-a alergat, şi-a pus mai puternic, ritmic, toiagul în pământ, a ajuns, în sfârşit, la prima casă cu ţugui moţesc de şiţă, fuior de fum, miros de oi şi mămăliga. Ivită pe prag, oamenii au privit-o uluiţi. Muti de uluire. Le-a spus c-au intrat lupii în sat. Se pare ca nu numai câinii, ci şi lupii percep tipul de energie degajat de om. Cel stăpân pe sine, fără anxietăţi, stresuri sau labilitate psihica, cel calm şi ferm impune, e simţit ca lider. Mentalitate de haita, de fapt.

Marele cunoscător al animalelor sălbatice Ionel Pop, în revista „Carpaţii” pe care o îndruma, a făcut o anchetă pe perioada 1933-1947 asupra cazurilor de oameni atacaţi de lupi relatate de presă sau de săteni. Nici măcar unul nu s-a dovedit a fi adevărat! Iar Sadoveanu scria: „Lupul, sălbăticiune inteligentă, cunoscând puterea omului şi a armelor sale, îl evită, dovedindu-şi şi în acest fel deşteptăciunea, pe care nu o dovedesc gazetarii ce scriu despre lupi la începutul fiecărei ierni”. Iar Lucian Blaga, aflat într-o vizită în satul Purcăreți, a aflat de la vărul său Romulus Bena că „pe la noi nu umblă teama de lupi!”.

Şi Gavrilă-Ogoranu povesteşte cazuri de oameni însoţiţi de haite de lupi. Ţăranii ştiu că nu trebuie să dai semne de oboseală-epuizare, să eviţi zonele în care, lupii să fie mai sus decât omul (drumuri adâncite). Să nu ai carne, vânat în traistă, desagă, rucsac, să nu fii rănit. Da, am auzit şi eu cazuri de oameni „mâncaţi de lupi”. Reale. Dar vânători ce studiaseră astfel de cazuri, au ajuns la concluzia că respectivii, probabil în fugă se împiedicaseră şi căzuseră. În alte cazuri, respectivul se urcase într-un copac din care căzuse, probabil după ce „îngheţase” (hipotermie). Multe dintre relatările stimulate de alcool sau chiar doar de jarul din sobă, sunt doar poveşti, presupuneri…

Părerile greşite despre lupi vi le-ar pune la îndoială sau vi le-ar modifica citirea cărţuliei „Să nu ne temem de lupi” a biologului canadian Farley Mowat, apărută în româneşte în 2006 la Editura „Karpatia” din Braşov.

Un coleg de pe forumul Alpinet comenta cele de mai sus: „…foarte adevărat ce scrieţi. Într-adevăr, uzual, lupii nu ataca omul decât atunci când acesta se găseşte căzut, însă de la bătrânii din sat ştiu şi cazuri în care au atacat direct… în special în iernile foarte grele şi lungi când erau foarte înfometaţi…” Și i-am dat şi lui dreptate:

– Da, „au atacat direct” dar nu oameni din curtea caselor, ci animale domestice! Lupii fac asta din disperare în iernile foarte grele şi lungi! Sătenii ştiu asta. La asta m-am referit când am scris: „urşii şi lupii ataca oameni doar în situaţii de excepţie”. Și tot ca excepţii, în ierni mai grele, mai ales. Lupii fură animale domestice mai ales din sate de lângă păduri şi cu casele răsfirate. În astfel de sate, cum era şi cel în care mi-am făcut timp de 3 ani stagiul de medic de ţară, lupii mai furau oi, câini, capre de prin curţile oamenilor. Astea nu le vad multi, dar sunt reale, „le auzi” povestite şi transmise din gura in gura. Mie, când eram într-o vacanţă în satul meu natal de la poalele Făgărașilor, ai mei mi-au povestit ca lupii ne mâncaseră câinele în grădina casei. Altor consăteni chiar din lanţ! Dar dacă un om ar fi umblat noaptea prin gradina casei, lupii nu l-ar fi atacat.

„Există zone în care lupii şi urşii sunt destul de agresivi”, afirma cineva. Am adăugat: „Agresivi, da! Adică îşi procură hrana cu tupeu, uneori chiar din curţi ale oamenilor! Și prin violenţă, căci nu cer consimţământul victimei. Căci sunt carnivori. Dar nu sunt agresivi cu omul!

E normal ca sătenii nu se bucură când le e luat un animal domestic de către lupi sau urşi. Dar îmi amintesc tot din copilărie ca şi bunicul şi bunica – cu inţelepciunea ce le-am admirat-o întotdeauna – spuneau uneori: „Sunt şi ele făpturi ale Domnului şi nu-s făcute să mănânce iarba şi fân…”. Considerau pierderea ca o „cotă” impusa de Cel de Sus – aşa cum aveau cote impuse de stăpânirea comunista (mult mai mari, mai ales pentru „chiaburi”!). As spune în termeni de azi că a avea animale domestice pe munte şi în bătătură implică şi un risc calculat, ca în orice afacere. Și ţăranii de la munte ştiau/ştiu că există acest risc… Și când paguba era doar o oaie se resemnau. Făceau plângeri la stăpânire şi cereau despăgubiri doar când pagubele erau repetate, numeroase. Sau cereau ca acel urs nărăvit ce venea seara de seara la aceeaşi stană să fie împuşcat. Sătenii din Telciu (Ţara Năsăudului) unde eram medic stagiar, îmi povesteau că în astfel de situaţii îl cautau şi îl plăteau pe Paşca (pe care îl căutau şi securiştii!), specializat în a ucide urşii cu un cuţit-baionetă. Îmi explicau şi cum proceda, cum dădea fulgerător lovitura când ursul se ridica în două picioare.

Să încercăm să fim mai puţin fricoşi şi panicarzi. Și mai puţin egoişti, să nu cerem stârpirea lupilor şi urşilor. Să fim mai înţelepţi şi în privinţa lupului şi ursului şi în privinţa câinilor ciobanilor. Tot Moşu’ meu drag mă învăţase să mă gândesc întotdeauna că eu as fi în situaţia celuilalt (om sau animal)…

Citiţi și opinia WWF România: https://wwf.ro/noutati/blog/cum-sa-evitam-conflictele-cu-ursul-in-timpul…