Urşii şi lupii un pericol în munţi ?

De la bun inceput fac afirmatia ca ursii si lupii nu sunt un pericol pentru cei care merg pe munte. Si ursii si lupii stiu ca oamenii sunt un pericol pentru ei.  Cititi de ce :

 http://www.anidescoala.ro/articol/revolta-dobitoacelor-de-vasile-voicule… 

Si ursii (”clasici”, nu urșii-gunoieri !) si lupii evita intalnirile cu omul. Ataca omul doar in situatii exceptionale. Ce scriu mai jos se bazeaza pe ce-mi spunea Bunicu’ pe vremea cand ma educa la „Scoala muntelui”. A umblat o viata intreaga pe munte (nu chiar pana la 90 de ani, cand a plecat spre o lume mai buna). Am aflat si invatat multe si de la unchi, de la vecini si consateni. Am umblat si eu mult cu Bunicu’ in copilarie prin padurile de la poalele Fagarasilor . Apoi am bătut  muntii din pasiune timp de șase decenii şi mai fac asta şi acum, îndecenoil 9 al vieții   ! In toate anoptimpurile, inclusiv iarna. Si pe creste si prin paduri. Si de cele mai multe ori doar eu cu sotia. Fara frica de caini, de ursi , de lupi !  Si am citit mult prin cărţi despre urşi.

URSUL : atacă oameni doar când i se pare că noi vrem să-l atacăm.  Caută mâncare în locuri de camping sau chiar în corturi, dar nu caută oameni !

Exista riscul ca sa fim atacati de urs :

1. când ursoaica e însoţită de ursuleţi,

2. când este lânga pradă,

3. când este rănit,

4.când e furios: alungat de curand de la o stână

5.când dai „nas in nas” cu el pe poteca sau ai ajuns lângă bârlogul său. Chiar daca nu e furios, te poate ataca „preventiv”, crezand ca tu vrei sa-l ataci.

6. Când e provocat. 

Un om care, impreuna cu câţiva fârtaţi  a trăit şapte ani prin păduri ca urşii şi cu urşii, confirmă şi exemplifică cele de mai sus. Ma refer la Ion Gavrilă Ogoranu, întâmplător consătean al meu, care  a fost şeful unui grup înarmat de partizani anticomunişti pe versantul nordic al munţilor Făgăraşului. Jumătate din cartea sa (una din cele multe) „Întâmplări din lumea lui Dumnezeu”-editura M.C. Bucureşti 1998, e dedicată urşilor.  Citez de la pag 92: ” Poate-i de folos să mai spun pentru cei ce duc în pădure groaza ursului, că pot umbla fără grijă pe oriunde, că orice urs fuge de om: că te vede, că te aude, ori că te miroase. Dacă mergi vorbind şi tropăind, n-ai sa-l vezi niciodată, nici n-o să-l auzi…”. Aminteşte de ciobani răniţi, căci îşi apărau oile, nu că ursul i-a atacat fără motiv. Au fost mulţi răniţi, dar adaugă: „Ursul nu consumă carne de om. N-aş putea spune dacă din consideraţie sau din dispreţ ”  !

În vara anului 1956, pentru admiterea la Fac de Medicină, împreună cu o colegă făceam seara ore de consultație și seminarii cu amabilul medic al comunei. Într-o seară, călare pe un măgar,  a apărut un cioban cu coapsa sfâșiată rău de urs ! Acesta luase o oaie și ciobanul  începuse să-l ciomăgească. Ursul s-a așezat cu fundul pe oaia rănită, să nu-i scape și ”s-a ocupat de cioban” ! Pe care l-au salvat câinii ! La întrebarea medicului cum de a avut așa curaj, ciobanul a replicat: ”Că doar nu era să stau și să mă uit cum îmi fură oaia ! D-ta n-ai fi făcut la fel ? ”

Cateva din cazurile multe comentate si mediatizate de urşi care au atacat, rănit, omorât oameni, s-a dovedit că oamenii, unii beţi, alţii inconştienţi, „şi-au căutat-o cu lumânarea”, fie cu tăciuni aprinşi, fie pozând ursul cu blițuri, fie agresându-l fizic pe ursul aflat  cu un picior prins in cursa pusă de duşmani ai urşilor…  Dar mijloacele mas media nu explică niciodată cauzele ”agresivității” ursului, îl scot pe el vinovat, nu pe omul inconștient. Oameni mușcați de urs au fost mulți, dar de ”mâncați” nu am auzit/citit !  

Nu cred că un urs atacă omul ”de foame” sau fără motiv. În tura pe Via Transilvanica din vacanța de Crăciun 2021, la coborârea spe satul Cloașterf e o stână de oi cu mulți câini, vreo 10. Tocmai trecuserăm cu nonșalanță de ei în stilul nostru când  a apărut ciobanul și ne-a întrebat dacă nu ne e teamă de ursi,  spunând că un urs l-a atacat    fără motiv pe băiatul  său care se afla la pârâul din apropiere.  I-am explicat că ursul venea spre oi din acea direcție (vine contra vântului să-l simtă căinii și oile cât mai târziu) și băiatul îi sta în cale. Pe o americancă a omorât-o ursul în Bucegi că-i făcea poze cu blițul…

 Și este mare diferență în comportament între urșii ”clasici” și urșii-gunoieri.  Primii caută a evita omul când îl simt, ceilalți au aflat că unde e om sunt și gunoaie/posibil mâncare !   Fiului meu, ursul  i-a spart cortul în Poiana Văii Cerbului în timp ce el cu prietena lui mâncau ! A urlat la urs, l-a lovit în bot cu călcâiul, au început să urle și cei din corturile vecine și ursul a șters-o !  Și erau doar câțiva oameni cu mâinile goale, nu ciobani cu bâte sau câini de care să-i fie teamă ursului !

Apropo de vânătorii care susțin că a crescut numărul de urși în Carpați și susțin necesitatea unor ”cote” de vânătoare la urși. De ce insistă mereu și pentru creșterea cotelor de ”recoltare” de capre negre ? Pun și acestea în pericol viața sătenilor și a turiștilor ?

Nu știu dacă s-au înmulțit ursii din Carpați, dar știu sigur că li s-a redus mult habitatul, mai ales prin despăduriri intempestive și din cauză că li se ”fură” din hrană: ciuperci, zmeură și alte fructe de pădure, !  Din cauza asta par mai mulți ! 

In zone cu poteca prin padure, e bine sa inaintam semnalandu-ne mereu prezenta, cum li se recomandă și celor care parcurg Via Transilvanica. Când il vedem, ne oprim si ne indepartam spre lateral sau inapoi, cu spatele și nu in fugă ! Miscarile bruste pot fi apreciate de urs ca vrem sa-l atacam ! Am văzut de mai multe ori  urși în deceniile mele de mers pe munte; de fiecare dată – ne văzuse de la distanță și ursul a părăsit poteca pe care ne întâlniserăm.

Odată pe Brâul Ciorânga din Piatra Craiului, altă dată pe Brâul de Mijloc și  de la cam 50 m !  Prin 1975, mergând cu un grup de vreo 12 colegi de club pe Brâul Mare al Coștilei de la baza Hornului Gelepeanu spre Valea Albă, mergea un urs în fața noastră.  Eu mergeam primul, la o anumită distanță de urs, făcând gălăgie când el era ”după colț”, nu cumva să vină înapoi. Pe o prispă din apropierea Blidului Uriașilor am văzut un grup de vreo 4 oameni opriți să mănânce. Am strigat : ”ATENȚIE, vine ursul !”- care atunci era în unghi mort pentru ei.  Când l-au văzut au devenit sprinteni cățărători pe un vâlcel din Peretele Brânei !  Culmea  a fost că ursul nu s-a oprit la ”masa întinsă”, a trecut în salturi peste ea… Când am ajuns la ei erau palizi: ”am crezut că faceți o glumă…” !

E adevarat ca in ultima vreme există tot mai multe cazuri când ursii „ataca” corturile turiştilor. Unii cred ca evitarea oricarui miros de mâncare sau sânge, poate rezolva problema ursilor ce viziteaza corturile… Atenueaza riscul, dar nu-l elimina ! Nu in Bucegi, Postavaru, Piatra Mare, Ciucas…! Căci în acești munți  urșii au invatat ca unde sunt corturi e si mancare ! Asa ca ei cauta mancare si in corturi din care nu iese nici un fel de miros de mancare ! Si daca nu gasesc mancare intr-un cort ci doar pe locatari… exista riscul sa se razbune pe ei. Ca in bancul cu acei talhari care l-au snopit in bataie pe cel ce voiau sa-l jefuiasca , de ciuda ca nu aveau ce jefui de la el …. Dar eu nu am aflat de turişti raniţi  de urşii care căutau mâncare ! Caci ursul cauta mancare in cort, nu carne de om !  Unii drumeți mănâncă afară din cort (oare și pe ploaie ?) să vadă ursul care vine la mâncare, să se retragă și ursul să mânânce în liniște și fără a rupe cortul ! 

Dar in muntii in care ursii nu au fost pervertiti, n-au devenit gunoieri, putem sta linistiti in cort. Ursii sunt „de moda veche”- evita omul cand ii simt prezenta. Eram cândva cu cortul nu departe se stâna din Plaiul Hoțului (Muntele Comisul). Ursul  care a mers noaptea la oi, trecuse la 10-15 m de cortul nostru , cort în care eram noi și… mâncarea !

În unele comentarii la postări ale noastre din tura noastră de Crăciun 2021-An Nou prin Terra Saxonum a Viei Transilvanica, unii se mirau că urșii nu sunt în hiberbare și că există și acum turme de oi cu câini agresivi. Urșii hibernează doar în ierni foarte grele, iar  oile coboară la început de septembrie de la stânele din golul alpin și iernează în apropirrea satelor, am  întîlnit multe pe Colinele Transilvane !

Sunt utile sfaturile despre cum să procedăm cu posibile întâlniri cu urșii. Le-am găsit și în ”cărticica” de pe internet  despre Via Transilvanica. Dar credem că acele avertismente de la mai toate intrările în păduri : ” Atenție la urși după apusul soarelui /Beware of bears after sunset !” ar  putea lipsi.   Căci acele avertismente nu-i ajută (cele scrise în ghid, da !) . Și fără acele ”surse de adrenalină” cei mai mulți au groază de urși ! Și de fapt aceștia  -drumeții, mai ales cei fricoși- nu circulă noaptea prin păduri  !

Faptul ca exista riscul sa ne intalnim cu ursi, nu e un argument ca sa nu mai mergem pe munte. Riscul ăsta ( unii spun foarte greșit „şansa” – a se citi la: https://dinumititeanu.ro/sansa-nesansa-risc/    e foarte mic din punct de vedere statistic. Am intalnit de cateva ori ursi, cum am mai scris, de fiecare dată ursul a „şters putina” mai repede. N-am fost in pericol niciodată, deşi nu umblu pe munte nici de curand ( în luna mai 2023 am  împlinit 84 de ani) si nici arareori ! Şi am dormit in cort pe munte sute de nopti şi de obicei în zone izolate și de obicei ”în doi”. Și nu cu mâncare în ”containere etanșe” sau atârată în copaci. Și nu purtăm spray-uri anti-urs. Dar faceți fiecare cum credeți !

LUPII.

Lupii nu ataca decat omul ranit sau cazut la pamant ! Il insotesc si asteapta sa cada !  Am vazut candva un film ce se petrecea prin Canada, unde se intampla asa ceva: vanatorul in cauza, care avea piciorul accidentat si se chinuia sprijinit in arma  ( isi terminase cartusele !) sa mearga spre cabana sa fara sa cada la pamant, in timp ce lupii in haita il insoteau prin padure… Un unchi al meu a patit asa ceva (nu era ranit): l-au insotit lupii pana la intrarea in sat. Si desi erau multi, nu l-au atacat. Si nu avea ca arma decat o bâtă, pe care n-a fost nevoie s-o foloseasca si care de fapt nu i-ar fi fost de ajutor daca lupii din haita il atacau.  

O întâmplare similară din Țara Moților din viața sociologului Lucia Apolzan cunoscută ca ”Doamna Carpaților” sau ”Doamna Noastră” de locuitorii multor sate pe unde a locuit luni de zile  să le cunoască și să le ”nemurească” viața: ” O prinsese inserarea si vremuiala unei ierni timpurii, trecand un munte, o vale si-o padure. Grabea spre un sat pe poteca, sa n-o potopeasca intunecimea, cand a zarit umbrele alunecand printre copaci. Urmau acelasi drum, erau paralel cu ea, se furisau grabit si ele., ”umbrele”. Dar nu ea ii interesa – si-a zis – ci satul spre care coborau impreuna, acum. A calcat mai apasat, dar n-a alergat, si-a pus mai puternic, ritmic, toiagul in pamant, a ajuns, in sfarsit, la prima casa cu țugui motesc de șiță, fuior de fum, miros de oi si mamaliga. Ivita pe prag, oamenii au privit-o uluiti. Muti de uluire. Le-a spus c-au intrat lupii in sat. Se pare ca nu numai cainii, ci si lupii percep tipul de energie degajat de om. Cel stapan pe sine, fara anxietati, stresuri sau labilitate psihica, cel calm si ferm impune, e simtit ca lider. Mentalitate de haita, de fapt.

Marele cunoscător al animalelor sălbatice Ionel Pop, în revista ”Carpații” pe care o îndruma, a făcut o anchetă pe perioada 1933-1947 asupra  cazurilor de oameni atacați  de lupi relatate de presă sau de săteni. Nici măcar unul nu s-a dovedit a fi adevărat ! Iar Sadoveanu scria: ”Lupul, sălbăticiune inteligentă, cunoscând puterea omului și a armelor sale, îl evită, dovedindu-și și în acest fel deșteptăciunea, pe care nu o dovedesc gazetarii ce scriu despre lupi la începutul fiecărei ierni”. Iar Lucian Blaga, aflat într-o vizită în satul Pucăreți, a aflat de la vărul său Romulus Bena că ”pe la noi nu umblă teama de lupi !”.

Şi  Gavrilă-Ogoranu povesteşte cazuri de oameni însoţiti de haite de lupi. Ţăranii ştiu că nu trebuie să dai semne de oboseală-epuizare, să eviţi zonele  în care, lupii să fie mai sus decât omul (drumuri adâncite). Să nu ai carne, vânat în traistă, desagă, rucsac, să nu fii rănit. Da, am auzit si eu cazuri de oameni „mâncaţi de lupi”. Reale. Dar vânători ce studiaseră astfel de  cazuri, au ajuns la concluzia ca respectivii, probabil in fugă se impiedicaseră si cazuseră. In alte cazuri- respectivul se urcase intr-un copac din care cazuse- probabil dupa ce „inghetase” (hipotermie). Multe din relatarile stimulate de alcool sau chiar doar de jarul din sobă, sunt doar poveşti, presupuneri….

Părerile greşite despre lupi vi le-ar  pune la îndoială sau vi le-ar modifica citirea carţuliei „Să nu ne temem de lupi” a biologului canadian Farley Mowat, apărută în româneşte în 2006 la Editura „Karpatia” din Braşov.

Un coleg de pe forumul Alpinet comenta cele de mai sus : „..foarte adevarat ce scrieti . Intr-adevar, uzual, lupii nu ataca omul decat atunci cand acesta se gaseste cazut, insa de la batranii din sat stiu si cazuri in care au atacat direct…in special in iernile foarte grele si lungi cand erau foarte infometati…” Si i-am dat si lui dreptate:

-Da, ”au atacat direct” dar nu oameni din curtea caselor, ci animale domestice ! Lupii fac asta din disperare in iernile foarte grele si lungi ! Sătenii stiu asta. La asta m-am referit cand am scris : „ursii si lupii ataca oameni doar in situatii de exceptie”. Si tot ca exceptii- in ierni mai gele mai ales. Lupii fură animale domestice mai ales din sate de langa paduri si cu casele rasfirate. In astfel de sate -cum era si cel in care mi-am facut timp de 3 ani stagiul de medic de tara- lupii mai furau oi, caini, capre de prin curtile oamenilor. Astea nu le vad multi, dar sunt reale, „le auzi” povestite si transmise din gura in gura. Mie, cand eram intr-o vacanta in satul meu natal de la poalele Fagarasilor, ai mei mi-au povestit ca lupii ne mancasera cainele in gradina casei. Altor consateni chiar din lanţ ! Dar daca un om ar fi umblat noaptea prin gradina casei, lupii nu l-ar fi atacat.

” Exista zone in care lupii si ursii sunt destul de agresivi.”- afirma cineva. Am adaugat : ” Agresivi, da ! Adica isi procura hrana cu tupeu, uneori chiar din curti ale oamenilor! Si prin violenta, caci nu cer consimtamantul victimei. Caci sunt carnivori. Dar nu sunt agresivi cu omul ! 

E normal ca sătenii nu se bucura cand le e luat un animal domestic de catre lupi sau urs. Dar imi amintesc tot din copilarie ca si bunicul si bunica -cu intelepciunea ce le-am admirat-o intotdeauna- spuneau uneori: -„Sunt si ele făpturi ale Domnului si nu-s facute sa mănânce iarba si fân…”. Considerau pierderea ca o „cotă” impusa de Cel de Sus – asa cum aveau cote impuse de stapanirea comunista (mult mai mari, mai ales pentru „chiaburi” !). As spune in termeni de azi ca a avea animale domestice pe munte si in batatura implica si un risc calculat, ca in orice afacere. Si taranii de la munte stiau/stiu ca exista acest risc…. Si cand paguba era doar o oaie se resemnau. Faceau plangeri la stapanire si cereau despagubiri doar cand pagubele erau repetate, numeroase. Sau cereau ca acel urs naravit ce venea seara de seara la aceeasi stana sa fie impuscat. Sătenii din Telciu ( Ţara Năsăudului ) unde eram medic stagiar,  imi povesteau ca in astfel de situatii il cautau si il plăteau pe Paşca (pe care îl căutau şi securiştii !) , specializat in a ucide urşii cu un cuţit-baionetă. Imi explicau si cum proceda, cum dadea fulgerator lovitura cand ursul se ridica in doua picioare. 

Sa incercam sa fim mai putin fricosi si panicarzi. Si mai putin egoisti, sa nu cerem stârpirea lupilor si ursilor. Sa fim mai intelepti si in privinta lupului si ursului si in privinta cainilor ciobanilor. Tot Moşu’ meu drag ma invatase sa ma gandesc intotdeauna ca eu as fi in situatia celuilalt (om sau animal)…..

Citiți și opinia WWF Romania:   https://wwf.ro/noutati/blog/cum-sa-evitam-conflictele-cu-ursul-in-timpul…

*****