Chemarea crestelor făgărăşene

Motto :Alpinismul s-a născut din imboldul primar de a urca dealul învecinat.
Sir Francis Younghusband

Pentru mine, “dealul învecinat” a fost creasta fagarasană care in neuitatii ani ai copilăriei, de pe prispa casei parintesti, îmi fascina zilnic privirile. Si ma miram nu atat de mult de ce acele „dealuri” sunt asa de mari, ci mai ales de ce si cum, acolo sus, mantia alba a zapezii soseste atat de devreme si pleacă atât de târziu.
Întâmplarea (oare numai ea ? ) a făcut ca în anii adolescentei si mai târziu, să nu urc precum multi alti consăteni doar până la stânele satului sau pe transfăgărăsan până la Bâlea, ci să parcurg de zeci de ori creasta principala, apoi si mai toate muchiile ei nordice si sudice .

Joi, 22 martie: la ora 8.15, împreună cu draga mea Marlene si cu Alina Cîrja, Alex Prigoană si Alex Sava plecăm spre Măreata Creastă. Având în vedere calitatea „slabă” a ultimelor ierni, în calendarul de ture pe 2012 al CAR Universitar Cluj, prevăzusem tura la sfârsitul lunii februarie. Conditiile din această întârziată, dar adevărată iarnă, m-au determinat s-o amân cu trei săptămâni . Initial s-au anuntat mai multi doritori si ne organizasem în două echipe, cu intentia să plecăm unii de la Bâlea si altii de la Sâmbăta si să schimbam pe creastă cheile celor patru autoturisme , lăsate două la Bâlea Cascadă si două la Floarea Reginei (valea Sâmbetei). Dar stiam că dificultatea ca doritorii să-si poată obtine două zile libere, va face ca „planul de acasă” să nu se potrivească cu cel „din târg”. Rămânând în final doar „cinci negri mititei”, am căutat să rezolv cât mai eficient problema transportului auto. Bunul meu prieten sibian Doru Oros,( cu care alături de Roli Omer -atunci student al meu- am parcurs iarna creasta făgărăsană de la Suru la Sâmbăta în anii ’70 si nu doar o dată !) , s-a oferit să ne urce el din soseaua Sibiu-Făgăras până la Bâlea. Ba mai mult, ne-a propus să mergem cu ambele masini până la Floarea Reginei, s-o lăsăm pe a noastră acolo, să ne mutăm în a lui si să ne urce pană la telecabină !

Asa că la ora 15 suntem sus, trecem indiferenti pe lângă renumitele obiective turistice „ hotelul si biserica de gheată” si ne oprim să mâncăm ceva la cabana „de pe lac”. Surpriză: ghidul grupului de nemti de pe terasă e sibianul Robert Gutt, de curând coleg al nostru de club, fiind student la Cluj. Dacă as fi stiut că îl voi întâlni aici, aduceam si îi înmânam carnetul de membru CAR la Bâlea, acest loc atât de drag lui. Loc în care desigur l-a adus de mic al său tată Reinhold („Ruka” ) , îndrăgit , respectat si apoi regretat de orientaristii, de salvamontistii sibieni si de toti cei care l-am cunoscut. Noi îi reamintim lui Robert planul nostru, el ne povesteste ce ture faine a făcut si va mai face cu schiorii si alpinistii „săi”. La ora 16 luăm „startul” ! Ne însoteste si Robert(el pe schiuri) până în Saua Capra. Regret acum că nu am asistat la primele lui viraje pe acea „pârtie” pe care eu doar o singură dată ( o tempora !) am avut curajul s-o ”atac” chiar din sa. Chiar dacă am fi ajuns mai repede la Bâlea, tot la ora asta am fi pornit, să găsim zăpada de sub Arpăsel-Vârtopel mai răcorită de umbrele serii, de orele amurgului. Stiam din previziunile meteo ca din păcate, temperatura nu va scădea nici noaptea decât în jur de zero gr.C., asa că nu ne montăm coltarii pe bocanci. Dar ajunsi în Saua de sub Revolver, mai verficăm încă o dată că Pieps-urile sunt pe „emisie”. Sondele de avalansă sunt în rucsaci, lopetile pe rucsaci; sperăm să rămână nefolosite. Ne punem frontalele si căstile, ne luăm în mâini câte un piolet si câte un băt, mai amintesc coechipierilor câteva detalii. Stiam că trecuse mai bine de o săptamână de la ultima ninsoare, că temperatura de atunci încoace a favorizat stabilizarea straturilor zăpezii, dar stiam si că zona este iarna permanent dătătoare de emotii.

Desigur pornesc eu primul, ceilalti mă urmează la distantă „respectuoasă”. Ne scufundăm pâna la jumătatea gambelor, dar în unele zone până mai sus de genunchi și chiar până la brau ! Nu pot înainta pe aici fără a-mi aminti de anterioare treceri în zile de iarnă, de obicei în zori, pe zăpadă „beton”. Îmi amintesc bine și de acele zile de iarnă când înaintam asigurati în coardă pe creasta din stânga si rapelam de pe Urechi si în final spre Portita Arpăselului. Dar desigur fără rucsacii mari ce-i avem acum în spinare și având atunci ca destinatie…tot căldura cabanei Bâlea de unde plecasem dis-de-dimineată. Pe la mijlocul traverseului, ne aprindem frontalele si unde începem urcusul, trec băietii în fată. Nu beneficiem de lumina lunii, dar cerul e plin de stele. De lângă Fereastra Zmeilor, pornim la vale spre refugiu, linistiti ca dacă nu va apărea în lumina frontalelor, ne va ghida GPS-ul Marlenei spre el. Dar dăm de vechi urme de bocanci si de schiuri si la 20.15 îi trecem „pragul”. Aprindem lumina dată de panourile solare ! Atârn termometrul de mânerul exterior al usii. Îndică zero gr.C. Îl implor să scadă macar 4-5 linii până dimineată , în speranta unei zăpezi „bune”, necesare măcar până la Monumentul Nerlinger. Pentru temperatura mai scazută a diminetii si pentru sanse mai mari de a ajunge mâine seară la refugiul din Portita Vistei, stabilim desteptarea la ora 04 !

Vineri 23 martie. Ziua cea mai lungă ! Termometrul mi-a ascultat doar partial rugămintea : arată minus 2 gr.C. La ora 05.10 pornim. Fereastra Zmeilor e astupată cu zăpadă, dar cablurile de la „Trei pasi de Moarte” sunt descoperite. Intrăm curând pe fata nord-estică a vârfului Arpasu Mic, dar nu continuăm pe traseul de vară, ci pe culoare de lângă stâncile si turnuletele din dreapta. Doar în apropierea vârfului ne angajăm în traversare pe sub el si atingem iarăsi creasta între vârf si Monumentul Nerlinger. Cerul e senin, aparatele foto tăcăne mereu. Facem o scurtă pauză, fericiti că am depăsit si zona asta. Lectie de geografie, care se va repeta mereu pe traseu. Aseară, în refugiu, unde nu aveam semnal- am scris un mesaj SMS: . „Am dormit în ref. Fereastra Zmeilor. Acum suntem pe…” Îl modific si completez „…la Monumentul Nerlinger” si îl expediez lui Mihnea, să îi linistească pe colegii de club care ne însotesc în gând si lui Doru. Faină si fotogenică creasta spre si după vârfuletul „La Paru de Fier”. Pe fetele sud-vestice ale marilor vârfuri Arpasu Mare si Mircii, se vede iarba pe petice întinse. Asa cum stiam din alti ani că se întâmplă pe mai toate pantele care urmează si au această orientare . Si care îi înseală pe cei tentati a ocoli vârfurile prin sud, pe traseul de vară. Noi le vom urca pe mai toate pâna sus, creasta fiind mult mai sigură decât fetele cu zăpada mare.

Ca si în alte dăti, am emotii pentru ultima zonă dificilă ce ne asteaptă până la Fereastra Mare a Sâmbetei: coborârea spre lacul Podu Giurgiului. De sub vf.Arpasu Mare ne surâd niste lungi culoare înzăpezite. Dar probabil ar necesita a le coborî cu fatza la pantă , metodă cronofagă. Asa ca începem- tot asa, dar pe panta mai scurtă care debutează din saua dintre cele două vârfuri. Care în prima parte are zăpdă mai putină, coltarii si ciocurile pioletilor oferă siguranta necesară. Nu si Alinei, încă insuficient obisnuită cu asa ceva. Marlene e în fatza, se deplaseaza cu dezinvoltura data de experienta castigata in ture similare in Carpati si mai ales in cele din Alpi. Alege traseul, sapă urme, eu, îl mai modific pe ici pe colo,incercand sa evit "zonele de mixt", cele mai stresante pentru Alina. Mai adâncesc urmele unde sunt pe zapadă, mai ales la traversarea spre Turnurile Podrăgelului (unde Marlene ne asteapta de o vreme), căci desigur nu coborâm la „lac”. Băietii au grijă de Alina, îi dirijează pasii în zonele mai „delicate”. Alex Sava, care are doi pioleti tehnici, îi oferă unul Alinei, care îi este foarte util. Știam că Alina va merge încet în astfel de locuri, dar stiam că sunt putine zone dificile, știam ca acolo unde se înaintează normal va tine pasul cu noi, că are o bună conditie fizică. Am acceptat-o în echipă ca un premiu pentru marea ei pasiune pentru munte. Pentru a se simti mai în sigurantă, o leg mai apoi în semi-coardă între mine si Alex Prigoană.

Urmează o succesiune de sus-jos-uri peste Turnurile Podrăgelului. În „dolina” din dreapta, privirile caută în zadar refugiul Podu Giurgiului, pe care Alex Prigoană l-a văzut si l-a fotografiat în vara trecută. O fi acoperit complet de zăpadă ? Sau acoperisul e alb ca si zăpada care l-a toienit ? Mă gândesc la faptul că dacă o echipă pleca de la Sâmbăta, cum era in planul initial si ar fi dormit prima noapte în refugiul din Fereastra Mica, apoi ar fi ajuns aici in a doua seara, l-ar fi gasit ? Sau ar fi trebuit sa coboare pentru acea noapte la Podragu în anexa ? Urcăm până sus si Vf. Podragu. Între 14-14.30 facem o binemeritată pauză de masă în Fereastra Podragului. Băietii folosesc primusul, să mai obtină niste lichid din zăpadă. De acum stim că nu vom mai avea probleme deosebite. Le arăt că troianul de zăpadă de la usa dinspre noi a cabanei Podragu este până la streasina acesteia. Și le povestesc că asa era si în seara de 9 febr. 1972, când eu cu Misi Szalma (veneam pe creste de la …Predeal) am deblocat-o cu pioletii (nu aveam atunci lopată !), căci nu văzusem semne că ar fi locuită . Am aflat după terminarea actiunii de „efractie” că sotii Nea Mitică si tanti Mărioara (cabanierii care nu mai avuseseră musafiri de la revelion) circulau pe usa dinspre vale, către magazia de lemne !!!

Tărâta, Podu Giurgiului, Corabia, Ucea Mare (cu al său profil ce imită pe cel al Acoperisului României-Viștea Moldoveanu) le urcăm până sus. Doar Ucisoara o ocolim pe poteca de vară, pe panta sudică înierbată.
Se apropie seara. Decidem ca cei doi Alex să plece înainte. Ceilalti trei nu mai avem motive de grabă. Cerul este senin, asa cum a fost toată ziua. Apar stelele. În Orasul Victoria si în satele din Țara Făgărasului se aprind luminile . Se văd si focurile ce stim că le aprind unii săteni toamna si primăvara să ardă ierburile necosite si miristile. Putin mai sus de Șaua Orzănelei aprindem frontalele. M-as descurca si fără urmele băietilor, dar le urmez. Urcăm agale, cu pauze. Imi amintesc de astfel de trasee nocturne la lumina lunii. E ceva de vis ! Ceva ce nu se poate uita. Nu e ger, nu e vânt. Cu putin înainte de vârf (pe care banuim că ne va lua în primire un vânticel !), verific mobilul si constat că avem semnal „full”. Asa că ne asezam pe rucsaci sa vorbim cu cei dragi. Îl sun pe Mihnea, pe Doru, pe cei din familiile noastre. Desi n-am ajuns la cabana Sâmbăta, considerăm tura terminată cu bine.

La ora 20.15 suntem la 2.527 m , pe Vistea ! Îi cerem scuze "d-lui Moldoveanu" că nu-l vizităm si de data asta. Scuza e ora la care ne-am trezit dimineata si cea înaintată de acum. E si „vina” lui că în calitate de „top” al vârfurilor din România, nu s-a postat pe creasta principală, ci pe o culme sudică ! Oare e „atractia Capitalei” ? Vedem luminile băietilor undeva, pe pantele finale ale coborârii. Apoi, o luminită rosie, intermitentă ce ne indică locul refugiului ! Oare e dotat acum si acesta (ridicat in anii ’80) cu panouri solare ? Nu ! E doar gestul amabil al colegilor ajunsi acolo !
Lopetile ne ajută să umplem niste pungi menajere cu „materie primă” pentru gătit. Fiecare îsi prepară meniul preferat. Mie , Marlene mi-a rezervat „hrană de bebelusi”- lăpticul ce-mi place atat de mult ! Am băut singur mai mult de un litru ! Zona priciului în care băietii isi pusesera izolirele si (ce greseală !) îsi despachetaseră déjà sacii de dormit, s-a dovedit că se află pe traseul „picăturilor chinezesti” ce cad din micile băltoace de pe PAL-ul priciului de sus . Abia la miez de noapte intrăm pe rând în saci. Acum e liniste. Se aude perfect acel „pic-pic”. Marlene le sugerează băietilor solutia. Alex P se sacrifică, iese din sacul déjà cam ud, aspiră băltoaca, dar se aude iarăsi că picură. E condensul din tavan… Asta e ! Bine că e ultima noapte în saci !

Sâmbată 24 martie. Glumisem aseară ca nu voi mai da trezirea la ora 4, ci mai târziu, la... 4.30 ! Dar la modul serios am stabilit-o mai „omeneste”, la 6.30, când fotografii (Alex Sava si Marlene) au iesit din refugiu, sa pândească cum Astrul Zilei sărută primul petic de pământ românesc: vârfurile Moldoveanu si Vistea. Apoi am mai zăbovit în saci până pe la 7. Când ne pregăteam rucsacii Soarele a intrat si el pe usa să ne spună : „Buna dimineata ! ”. Da, e o bună si frumoasă dimineată , la fel ca si cea de ieri ! O nouă zi superbă, ce-mi aminteste de o spusă veche a prietenului meu Miki Gyongyosi : „Dacă D-zeu m-ar fi întrebat ce fel de vreme îmi doresc pentru această tură, mi-ar fi fost jenă să-i spun “.

La ora 8.30 pornim. Traseu fără „istorie” : Hârtopu Ursului, Galbena, Gălăsescu Mare (cu ale sale două vârfuri care ajută să fie identificat de departe de către cei care nu doresc să meargă doar „cu capul în traistă”), Gălăsescu Mic. Facem pauze dese, eu si Marlene initiem „seminarii” cu cei trei "studenti": îi rugăm să enumere în ordine vârfurile crestei făgărăsene , seile, „ferestrele” si apoi muchiile si văile nordice, unele culmi , căldări, râuri sudice. Mai gresesc ei uneori, dar obtin „note bune”. Nu note foarte mari, cum stim că a obtinut în veri trecute Adi Pop, coleg de club, student medicinist în Cluj, dar făgărăsan ca si mine. Le mai vorbim de muchiile nordice pe care noi (eu si Marlene) le-am parcurs pe toate doar vara, dar pe care bucuresteanul Andrei Beleaua ( care a copilărit în satul Berivoi, vecin cu Recea al meu !) le-a parcurs iarna pe toate si le-a descris pentru cei care le doresc .

Pauză de masă în Fereastra Mică. Le povestesc coechipierilor că de aici am coborât o dată cu Doru si Roli. Și că Doru, folosind metoda de coborâre pe tălpile bocancilor si cu frână pe coada pioletului “a scăpat boii“, a prins viteză prea mare care nu i-a mai permis a se opri cu pioletul. L-a protejat rucsacul de ciocnirea nedorita si riscanta cu peretele vâlcelului. Asa ca a scăpat si el, am scăpat si noi doar cu spaima. Iar după ce s-a ridicat a strigat la noi : “Vă mai astept mult ? “ Refugiul e în stare acceptabilă, ca si cele de până aici. Dar ar putea fi toate perfect curate, fără pet-uri si chiar sticle de vin uitate, fără alte mici mizerii, fără alimente pe care le-ar mânca doar ursul (i-am întâlnit si fotografiat urmele pe creastă, coborase spre Podragu !), fără sacul cu „cărbuni pentru grătar” si lemne de foc . Cărbuni si lemne care se pare ca-s cărate aici de padurari pentru vânătorii care în lunile de toamnă vin „ să recolteze exemplarele bătrâne si bolnave” de capre negre, să ajute la „păstrarea vigorii antilopelor Carpatilor”. I-am întâlnit deseori si i-am supărat că le-am alungat „vânatul”, cum stim că numesc ei animalele salbatice. Auto-deconspirare a „grijii ”lor pentru acele vietăti.

La ora 15 suntem în Fereastra Mare a Sâmbetei. Eu si Marlene ne amintim de cele două nopti dormite aici în corturi în martie 2000, în asteptarea vremii favorabile pentru a pleca spre Bâlea, vreme bună care n-a mai venit. Era cu noi si fiul meu Radu si prietenul Arnold Kadar. Am muncit atunci serios să ne protejăm corturile cu parapeti din blocuri de zăpadă, căci vântul era turbat. Ne amintim si de tura pe schiuri Sâmbăta-Rudărita, la început de aprilie 2005, avându-i coechipieri pe bucurestenii Cezar Manea si Cătălin Olteanu si pe brasoveanul Cosmin Munteanu. Studiem cel mai adecvat traseu de coborâre. În orice caz nu pe acele urme în serpentine făcute de cineva care nu stie că iarna nu-i ca vara. Băietii merg primii; în prima parte, in zăpadă intră abia dintii coltarilor, dar mai apoi ei pot face scară de urme ca la carte. Urmează Marlene. Eu sunt ultimul si o asigur la piolet cu cordelina pe Alina, de data asta cu „regrupari”, nu mergând concomitent cum făcusem pe cea mai mare parte a crestei.
Gata cu emotiile ! Suntem la baza Coltului Bălăceni, acest mic Matterhorn al Făgărasilor ! Alex Prigoană ne povesteste de ascensiunea sa recentă cu Mihnea, când roca nu era curată ca acum, cand totul era alb si putinele pitoane din traseul ales erau ascunse sub zăpadă. S-au retras în rapeluri de la două lungimi de vârf…
"La Cruce", in "buza" terasei glaciare, le multumim coltarilor pentru serviciile lor pretioase. La vale, urmează „proba de înot” !

La 16.30 ajungem la cabana Valea Sâmbetei. O famile de sibieni mă recunosc si ne felicită. Îmi enumeră câteva trasee faine la limita turism-alpinism pe care le-au efectuat inspirati si ghidati de relatări ale mele. Mă bucur desigur si le urez si eu ture faine în anii care vin. În sala de mese se vorbeste o limba slavă. Câte o ciorbă, iar pentru bărbati si câte o bere. Și o ultimă poză de grup cu Ferestrele Sâmbetei în fundal. Între orele 17 si 19 a urmat o altă „probă de înot”, un mers enervant si epuizant, căci nu puteai anticipa când “tzine” zăpada si când si cât te scufunzi. Întâlnim câtiva oameni care urcă, unii per pedes, altii pe schiuri, unul cu rachete dar fără bete !
La ora 19 zărim “luminita de la capătul tunelului”- cabana Floarea Reginei. Ce plăcere să ai din nou haine si ciorapi uscati ! “Arhivăm” bagajele în masina Alinei (a noastră e încă „la spital” ). Mai dăm câteva telefoane în timp ce asteptăm mâncarea comandată de fiecare; bărbatii iarăsi câte o bere “Timisoreana”. Apoi demarăm si Alina conduce ca un sofer profesionist. Ajungem în Alma mater Napocensis la ora 24, nu la 01 cum estimasem eu. Ne bucurăm la gândul dushului mult dorit și că urmează o duminică, o adevărată zi de odihna ! Ne vom trezi ca niste „snitele” pregătite pentru prăjit. Ne dor „tăte cele”, dar mai ales gambele si antebratele. Dar stim că oboseata trece, plăcutele amintiri rămân ! De fapt, cu toate măsurile de protectie si fetzele noastre sunt cam prăjite.

Ce pot sa mai adaug la final: ca tura n-a fost grea, n-a avut dificultati deosebite. Ca nu le putem avea pe toate. Din pozele noastre a remarcat si prietenul meu Andrei Beleaua ce putina zapada era pe creasta, mai ales pe fetzele sud-vestice. A remarcat ce mici erau cornisele fatza de cele din tineretea noastra. Nu poti face creasta (oricare creasta) si pe zapezi impresionante si in acelasi timp in cat mai mare siguranta ! Mai ales cand esti si cu altii si deci nu risti doar pentru tine, ai asadar responsabilitate mai mare. Am vrut doar sa revad locuri dragi, sa merg pe unde nu risc a ma intalni cu "alpinisti motorizati" ca in zona pasului Rotunda si in multe altele, sa respir aer curat si sa ascult melodia numita "liniste". Sa merg pe munte sub un cer plin de stele. Sa cunoasca traseul si poate sa mai invete cate ceva unii tineri care vor fi ei ghizi de grup pe acolo in anii urmatori. Sa vada si ei ca gradul de risc poate fi zero in multe locuri, dar mare in altele. Ca trebuie bine cantarite argumentele pentru una din variantele ce-ti apar in fatza. Am vrut s-o determin cat de cat pe Alina sa abandoneze emotiile, sa castige incredere in piolet, in coltari, in EA.

Multumiri si felicitări Alina si pentru cum ai condus noaptea spre Cjuj, dar mai ales pentru dragostea ta pentru Măria Sa Muntele, pentru strădaniile depuse acolo sus ! Multumiri Alex & Alex pentru plăcuta si eficienta companie, pentru cum ati avut grijă de Alina si de voi. Multumesc dragei mele Marlene pentru pasiunea, calmul si optimismul cu care abordează fiecare traseu.
Multumesc Cerului că mi-a acordat sansa ca acum , în deceniul opt al vietii, să mai trăiesc încă o dată emotii si bucurii pe creasta ce mă fascinează încă din fragedă pruncie. Și sper ca Cronos si Asklepios să-mi permită ca iarna viitoare să mai parcurg o dată si tronsonul Bâlea-Suru. Și chiar acea mult dorită „Berner Oberland Haute Route” din Alpii elvetieni pe care ar fi trebuit s-o parcurgem în vacanta de Paste cu dragii prieteni si vechi camarazi de ture în Alpi - Puiu Dimache din Roma si Cezar Manea din Bucuresti , tură din păcate amânată pentru a 3-a oara ! Spiritul meu doreste astea si stiu si din experientă proprie că spiritul e cel care e stăpânul trupului. Iar trupul care nu este scos din priza Spiritului se supune si oferă marea bucurie a vietii, bucuria că nu doar vegetezi, ci că trăiesti cu adevărat !
Foto la : Chemarea crestelor făgărăşene

Meniu: 
08. ture de iarna
glqxz9283 sfy39587stf02 mnesdcuix8