Gânduri despre „Lacrima de Piatră”

Gânduri şi sentimente induse de citirea acestei superbe cărţi a „tânărului veteran”, alpinistul braşovean Mircea Noaghiu.

Într-o zi din anul 2003 scriam pentru forumuri de munte: Am terminat de o oră cartea lui Mircea Noaghiu – „Lacrima de Piatră”. Nu ştiu ce veţi gândi/scrie voi după ultima pagină. Eu am simţit tot timpul că-s lângă el şi alpiniştii lui, că le ascult discuţiile, că râd cu ei (acum o citeşte Marlene şi râde mereu în hohote!), că mă bucur ca ei, că-s obosit ca ei, că mă revolt ca Mircea.

Desigur ca eu – la 4 zile distanţă, ca vârstă, de Mircea – şi „actor” ca şi el în anii despre care scrie, înţeleg mai bine cele relatate cu năduf/ revoltă despre întâmplări din culisele alpinismului românesc. Despre lipsuri materiale, dificultăţi birocratice, invidii, răutate, lovituri pe la spate. Despre faptul că tu, obişnuit în „lupta” dreapta, cinstită cu Muntele, să fii obligat a face tot felul de compromisuri, de plecăciuni şi „atenţii” pentru ca tu şi tinerii pe care i-ai făcut alpinişti să poţi ieşi undeva, în alţi munţi, măcar din ţările „frăţeşti”, desigur. Despre cele „capitaliste” nu putea fi vorba!

Cum să nu te enervezi odată cu Mircea, când, cu diferite ocazii, vizite în străinătate sau în momente importante ale escaladei, unii dintre tineri dovedeau superficialitate şi inconştienţă. Și cum să nu râzi de modul cum Mircea rezolva prin glume şi expresii savuroase situaţii neplăcute în care îl puneau deseori „mânjii” săi.

Cum să nu te bucuri că la confruntări în străinătate, băieţii şi mai ales fetele „lui” au lăsat asistenţa cu gura căscată? Și cum să nu te întristezi odată cu Mircea, când, întors cu multe locuri fruntaşe de la o competiţie internaţională, obţinute după multă, multă muncă şi transpiraţie şi nu numai, să vezi că articolul pe care l-ai dat la ziarul local nu şi-a mai găsit locul, acesta fiind tixit de comentarii referitoare la fotbalul braşovean care se zbătea să se menţină în divizia A.

Și mai ales cum să nu rămâi uimit, că la 63 de ani, negăsind coechipier, s-a dus singur să mai pitoneze (!!!) doua lungimi de coarda din „Amurgul zeilor”, traseu început cu 20 de ani în urmă. A făcut-o după ce a aflat că traseul e trecut în cartea „Cheile Bicazului” a amicului său Wild Ferenc. E finalul în „crescendo” al cărţii. Citind acest final, mi-a venit în minte titlul unui articol din Almanahul turistic din 1966, despre o ascensiune solitară de 5 zile, în februarie 1965, pe un traseu în premieră în peretele nordic al Matterhornului, cu care marele alpinist italian WALTER BONATTI se hotărâse să se retragă din activitatea alpina. Articolul se numeşte „FINALUL MAGNIFIC AL UNUI MARE ALPINIST”. Eu spun ca se potriveşte perfect finalului cărţii şi a capitolului de deschizător de trasee alpine din viata lui Mircea Noaghiu.

Îmi amintesc, de asemenea, că în presa anilor ’60, marele Walter Bonatti era numit „Omul care se întoarce întotdeauna”. Căci, revenea ca să termine escaladele pe care vremea nefavorabilă îl obliga să le întrerupă. Și Mircea Noaghiu s-a întors întotdeauna să rezolve surplombele care îl respinseseră. Dar, în lumea fascinantă a muntelui nu s-a reîntors, căci din ea nu plecase niciodată! A rămas mereu credincios Măriei Sale Muntele, pe care l-a iubit, respectat şi ocrotit o viaţă, cu o pasiune şi energie debordante. Conducător de o viaţă al clubului de alpinism studenţesc din Braşov, ca şi profesorul Eugen Seracin la Timişoara, Miki Bucholtzer la Iaşi, Ioșca Gheție şi apoi Dan Vasilescu la Bucureşti, Vali Crăciun şi Miki Gyongyosi la Cluj – a învăţat sute de tineri, mereu alţii – şi să practice în siguranţă acest sport cu multe riscuri, dar şi să iubească şi ocrotească Muntele. Unii dintre foştii lui „elevi”, după absolvire au înfiinţat şi condus alte cluburi de alpinism. Și dacă unii dintre foştii lui elevi au suferit accidente regretabile, consider că vina nu e a lui Mircea, asa cum nici de accidentele rutiere nu sunt vinovaţi instructorii şcolilor de şoferi.

Ştiu, draga Mircea, că nu ai adresă de e-mail. Dar iţi mulţumesc şi acum, aici, pentru clipele de viaţă adevărată pe care le-am trăit/ retrăit azi alături de tine. Îţi mulţumesc încă o dată că ţi-ai deschis sufletul. Multe dintre cele citite le ştiam deja, dar m-am bucurat să le mai „ascult ” o dată. Dar am aflat atâtea dintre cele neştiute, mai ales despre dragii prieteni Genu si Nușa Enache. Și, ce e mai surprinzător, am aflat că sub aparenţa de „dur” – cum păreai multora – se ascunde un suflet sensibil, un poet al naturii, un om care ţinea la tinerii lui învăţăcei în ale muntelui ca la proprii copii. Am simţit şi eu uneori, lângă tine, şocuri pe arterele coronare, de exemplu când, în Dresda, nu mai apărea acea fata inconştientă sau când un tânăr secund al tău s-a dezlegat din coardă în plin perete şi „se plimba” nonşalant pe brâne înşelătoare. Cu această ocazie mi-am amintit şi eu de multe situaţii similare prin care am trecut cu astfel de tineri năbădăioşi…

Azi m-am simţit ca într-un bivuac din munte, unde te ascultam, unde rememoram vechi întâmplări, necazuri, poante hazlii, decepţii, bucurii. Ştiu că dacă ar fi să iei de la capăt viaţa, ai trăi-o la fel. Căci, din carte reiese clar că NU AI VEGETAT, CI AI TRĂIT!

Să trăieşti încă mulți ani, Prietene, şi să mai scrii măcar o carte, aşa cum reiese că ai de gând, dintr-o pagina din „Lacrima de Piatra” (notă din 2014: a scris-o: „Tributul Hazardului”. Despre ea tot în acest capitol)!