Adversitatea Baticu-Cristea

Opinii personale despre adversitatea dintre doi fosti mari alpiniști: Niculae Baticu și Emilian Cristea. Despre fiecare am scris și câte un In Memoriam în cap. 14.

Motto: „Chiar dacă evoluează aproape de cer, în puritatea infinită a unei lumi de lumină și frumusețe, alpiniștii nu sunt îngeri. Ei sunt mereu oameni, iar inima lor rămâne pătată de negriciunea lumii de unde vin sș unde, mai devreme sau mai târziu se întorc. Rari sunt acei care rămân insensibili la ademenirea gloriei, atunci când îi atinge întâmplător cu aripa ei. Un oarecare spirit de competiție a domnit mereu printre cei mai buni alpiniști, cucerirea anumitor vârfuri sau pereți, chiar prima sau a doua repetare a lor, fiind uneori obiectul unor rivalități atât de aprinse, atât de violente și chiar meschine, la fel ca și cele mai rele lupte din arenă. Nu au fost văzuți alpiniști insultându-se ori chiar luându-se de guler la piciorul peretilor?”

                                Lionel Terray

                Am fost rugat de mai multe persoane să vorbesc sau sa scriu despre adversitatea BATICU- CRISTEA. Eu i-am cunoscut bine pe cei doi. Am corespondat cu ambii, am scrisorile lor si le mai citesc uneori. Am stat zeci de ore de vorba cu fiecare dintre ei, pe munte, deoarece mi-a plăcut întotdeauna să cunosc personalități, sa aflu cat mai multe de la ei, să învăț din vasta lor experiență, să studiez caractere, deși nu sunt psiholog. Pe Cristea l-am vizitat acasă. Baticu m-a vizitat dânsul pe mine de mai multe ori, nu special desigur, ci cu ocazia deplasarilor sale la Filiala din Cluj a Bibliotecii Academiei si a Arhivelor Statului, pentru documentare, pentru cartea „Pe Crestele Carpatilor”, apărută în 1984. Doamne, cât l-am admirat pentru munca la care s-a înhămat în ciuda piedicilor ce i se puneau! Cât de bucuros am fost și sunt că și-a finalizat cartea, cât de utilă e! A insistat mult să preiau conducerea Secției Cluj a CAR, dar n-am acceptat, din motive personale. 

         Mi-au vorbit și multi alți alpiniști despre cei doi, despre rivalitatea dintre ei, unii mai vârstnici, alții dintre cei atunci încă activi, din cluburi diferite. Mi-au vorbit și cei doi, unul despre celălalt, mai mult, repetat și vehement Baticu. Nu pot afirma că dețin adevărul, că sunt 100% obiectiv. Dar, toata viața am încercat să fiu astfel. Eram și sunt considerat ca om corect, imparțial, de către cei care mă cunosc. Scuzați-mi aici lipsa de modestie (am fost de fapt de multe ori certat ca-s prea modest și altruist!). Am și avut necazuri: în dispute între doi, mai ales la promovarea în grad a unor cadre didactice universitare, îmi făceam doi dușmani în loc de unul, prin obiectivitatea mea. 

            Consider ca in cazul la care ne referim, ar trebui procedat ca la un proces: ascultate părerile celor două părtț sau DESPRE AMBELE PĂRȚI și apoi să judeci, să-ți formezi o părere personală. Nu era corect ca alpiniștii anilor 50-60 să nu știe cine a fost Baticu cu adevărat. (mulți au aflat mai târziu, inclusiv eu!). Dar nu e corect nici ca mulți tineri alpiniști de azi, să stie cine a fost Cristea, doar din cărțile lui Baticu, sau din cele auzite de la cei care și-au făcut o părere despre Cristea de la cei care au citit aceste carți, așa cum am constatat de mai multe ori. Îmi amintesc un fapt minor, dar care spune ceva: o colegă de serviciu, care n-avea nimic comun cu muntele, plictisită într-o stațiune balneară, a văzut pe o taraba cartea: „Amintirile unui alpinist” a lui Baticu. S-a gândit să-mi facă o bucurie, dacă n-am văzut-o încă. A cumpărat-o și …a citit-o! Problemele tehnice nu le-a prea înțeles, dar mi-a spus cam așa: „am crezut ca oamenii care urca pe munti sunt deosebiți, cu suflet ca cristalul, dar din cartea asta reies atâtea resentimente, ranchiună, chiar ură”.

          Cristea a avut multe pacate,(dar nu atât de multe și nu atât de grave cum se vorbește. Dar e nedrept să i se pună „în spinare” și altele. Culmea e că i se contabilizează la „defecte”, ceea ce la alții sunt considerate calităti! Voi da exemple mai jos. Pe de altă parte, au fost alpiniști, antrenori, oficiali, cu păcate similare, uneori mai mari, păcate care s-au uitat repede, despre care nimeni nu amintește azi. Aș putea da multe exemple pe care le-ar putea confirma si alții din generatța mea. Vezi si „Alpinismul competițional” în cap.11.

     Nici Baticu ( D-zeu sa-l ierte și să mă ierte), cu toata tăria lui uluitoare de caracter, n-a fost din păcate de caracter în toate privințele. L-a bârfit mereu pe Cristea, dar l-a laudat pe un altul, care era la fel sau chiar mai vinovat de stagnarea alpinismului românesc. Știa însă că acesta va avea un cuvant greu în a se da „verde” pentru apariția cărtii lui Baticu în care era atacat Cristea fără menajamente, căci nici acesta nu-l agrea pe Cristea. Unii tineri, poate și-ar mai putea schimba părerea eronată despre Cristea. Unii chiar mi-au spus: „e corect si bine c-am aflat si astea, nu le-am stiut”! Dar părerea unor alpiniști maturi, nu cred ca mai poate fi schimbată; nici nu cred că ar dori să încerce. Bine ar fi să mă înșel.

            Cristea a muncit mult, a scris cărți, a ținut conferințe despre munte în săli arhipline „în care se auzea musca”, datorita unui talent oratoric de excepție. Avea mulți prieteni cu mari titluri universitare și stiintifice, care, ei se lăudau că sunt prieteni cu Emilian Cristea! A pitonat, a învațat pe multi cum să se cațere. A iubit muntele ca întreg, a fost așadar și montaniard. A învățat pe mulți tineri, militari, copii, să iubeasca Muntele. Din Clubul „Floarea de Colț”, înființat de el, d-na Hedda Cristea, Gh. Epuran, mai ales pentru copii (i-am întâlnit pe munte!), s-au ridicat și alpiniști care au făcut ascensiuni pe mari munți ai lumii. Am auzit pe mulți alpiniști vorbindu-și de rău antrenorii sau foștii instructori/antrenori. Despre Nea Milica am auzit numai cuvinte de laudă de la elevii și foștii lui elevi. Foști elevi ai lui au pitonat un dificil și dorit traseu „Memorialul Emilian Cristea”! Si asta spune multe despre Cristea – OMUL.

           Da, unele trasee, mai exact unele lungimi de coardă din unele trasee, trecute în scripte ca fiind pitonate de el, de fapt le-au pitonat „baieți” ai lui. Dar pe ei nu i-a deranjat, unii au venit chiar ei cu oferta: „Nea Milică, trece-le ca fiind toate ale d-tale, ai nevoie la dosar, la salariu”. Nu ei au reclamat „furtul”! Nu ei au spus „mincinosul, excrocul”. I-am spus d-lui Baticu (vedeți, cât îl respect, deși despre morți nu se mai vorbește cu dl. sau d-na) că „mincinoși” sunt, au fost multi, inclusiv eu! Fiecare echipă din campionatul de seniori, trebuia să pitoneze măcar un traseu la doi ani. La unul din cele la care am pitonat, am fost ajutat de doi pusti de 16-18 ani. În scripte nu putea figura nici măcar alt senior din altă echipa a clubului nostru, decat cei cinci anunțatț la începutul campionatului, ca fiind membri ai echipei respective. Asa că pe hârtie, atunci, am trecut pe Vali Craciun si Miki Gyongyosi. Dar lui Dan Vasilescu si lui Nea Baticu pentru cartea sa, le-am dat numele reale: Ezi Urcan, Tavi Bortos. În alt an, a apărut numele meu la un traseu la care n-am muncit deloc. Am fost un excroc? I-am spus lui Baticu (scria cartea): „spuneți adevărul simplu. Vă faceți un deserviciu dacă îl restabiliți cu patimă, fitț demn”. Mi-a răspuns: „Nu! O să ard cu fierul roșu, o să tai în carne vie”. Așa a și făcut, dar l-a mai obligat redacția să mai atenueze, altfel… 

      Ce m-a mirat și m-a deranjat și mai tare a fost faptul că a continuat în același stil și după moartea lui Cristea. Mai bine zis cu epitete și expresii  pe care mă jenez acum să le reproduc. O făcusem cândva, reproducând ce mi-a scris mie (și ce a scris/spus probabil și altora) când a aflat că urna cu cenușa lui Cristea  a fost fixata de „băietii” care l-au iubit ca pe un părinte, în grota „Bivuacul 2″ din Fisura Albastră.  De atunci nu i-am mai răspuns la scrisori, deși mi-a scris încă trei. Ne-am întâlnit apoi pe munte. Am vrut să evit subiectul, dar el a încercat să se explice. Am replicat că nu mai e nimic de explicat, că toate au o limită. Da, Emilian Cristea n-a fost un talentat  alpinist, a fost cam fricos, cum spunea și el deseori, mai în glumă, mai în serios. A bătut cam multe pitoane, s-a „câcâit” cam mulți ani cu Albastra. Dar n-a avut nici un accident. Iar „scări de pitoane” sunt și în multe alte trasee, pitonate de alți alpiniști, nu de Cristea. Pe acelea nu le bârfește nimeni! Nici „sistemul sovietic” în alpinismul nostru, nu l-a introdus Cristea, cum se spune uneori, fără dovezi.

            Niculae Baticu a fost un mare talent, un cățărător excepțional, o felină pe stâncă. Un om dedicat trup și suflet alpinismului. A fost curajos, căci își știa valoarea, talentul. E fantastic să intri în 1935 în Peretele Gălbinele cu doar 7 (șapte!) pitoane și să ieși pe sus, să devii autorul primului traseu de perete din Romania: FURCILE! Alpinismul a fost viața lui. Asa cum am scris in revista „Muntii Carpați” nr.18, cred că gândul la pereții Bucegilor, l-a tinut în viață în închisori, așa cum pe alții (Țuțea, Paleologu), i-a ținut religia.  

           După primul infarct, putea fi văzut deseori, mai ales în week-end-uri, stând pe o buturugă, mai sus de Caminul Alpin, pentru a se ține la curent cu „viața alpină”. Pe acolo, mi-a povestit că a donat Bibliotecii Academiei, cele mai valoroase cărți de alpinism sș colecția revistei „Buletinul CAR”, pentu a nu se risipi dupa moartea sa. Mi-a spus că, la 2-3 săptămâni  de la moartea dr.-lui Steopoe, fost redactor-șef al Buletinului CAR, s-a dus la urmași sa cumpere colecția acestei valoroase reviste, ca să rămână în arhiva CAR. Era deja vândută prin Anticariat. A făcut muncă de detectiv și nu s-a lăsat până n-a aflat cumparatorul: o valoroasă alpinistă a anilor 75-85. A vrut să le recumpere, dar ea n-a acceptat să renunțe la ele. Era trist că generațiile viitoare nu vor avea de unde să cunoasca istoria alpinismului românesc din perioada interbelică. Poate atunci i-a venit ideea cărții: „Pe Crestele Carpatțlor”. Da. A fost un generos, s-a gândit la viitoarele generații de alpiniști. A reanimat în ’90, Clubul Alpin Român, care, din pacate nu a devenit iarăși ce a fost în perioada interbelică. A luptat ca un leu pentru retrocedarea Căminului Alpin către CAR, proprietarul de drept.

            Nu mi-am dat seama cât iubea munții, căci Baticu vorbea doar de de Bucegi, de pereţi, fisuri, surplombe. Cam asta era subiectul principal și în închisoare, cu Sorin Tulea si cu pare-mi-se frații Conteș, sau doar unul dintre ei. Asta o știu de la un fost camarad de celulă cu ei, mai târziu elev al meu în Cheile Turzii: Petre Stanciu ( vezi in cap.14- la „„In Memoriam” și „Fascinația verticalelor” în cap. 11). Daca n-ar fi făcut atâta pușcărie, ar fi avut realizări exceptionale. Dar nu din cauza lui Cristea a făcut pușcarie, cum afirma; a fost legionar, se mândrea cu asta, se știa asta. 

          Dânsul mi-a spus ca are un manuscris „Amintirile unui alpinist” și a adăugat că are și unul „Amintirile unui aviator”. (*vezi nota de subsol).  Dar, poate că închisoarea l-a salvat de răzbunarea rușilor, spuneau unii. Să ne amintim că pe marele comic Constantin Tanase, l-a calcat o mașină, la câteva zile după ce generalul Susaikov a ascultat la teatru, celebrul cuplet: „Era rău cu der-die-das , da’i mai rău cu davai ceas. Davai ceas, davai moşie, haraşo tovărăşie”. Si generalul Avramescu, prea viteaz pe frontul de est, a dispărut de pe frontul de vest, chemat de ruși, unde, zic ei, n-a ajuns! 

               Cristea nu l-a vorbit de rău pe Baticu. Când i se mai relata ce a spus Baticu despre el, zicea „Omul a suferit mult; e convins că a facut pușcarie turnat de mine și nimeni nu-l poate convinge ca nu e așa”.Nu s-a apărat de acuze. După ce a murit, a fost atacat și mai vehement, nu se mai putea apăra. Nu Cristea. ci altul, dintre „șefii” alpinismului (stiu cine!) a spus că „puscariașul, legionarul Baticu n-are ce căuta ca instructor al tinerei generații”.

              Multi alpinisti, speologi, care aveau diapozitive frumoase, erau rugați să facă proiecții publice. În Cluj au fost Marcian Bleahu, Cristian Lascu, Ionel Coman, Ovidiu Bojor și mulți altii, uneori pe banii lor sau în „zi fără salariu”, cum am făcut și eu mai apoi, de multe ori. Totț erau lăudați pentru asta, apreciati pentru generozitate. Numai Cristea era denigrat de cei din „tabăra anti- Cristea” ca  „umbla cu proiectorul sș diapozitivele din oraș în oraș ca să-și facă reclamă”. 

         Dar și Baticu umbla la unele alpiniade, nu cu proiectorul, ci ne aducea filme de alpinism de la bibliotecile ambasadelor. Era, firesc, „steaua serii”. Îmi amintesc cu câtă pasiune ne-a vorbit despre cățărarea liberă și despre Paul Preuss, la o alpiniadă de la Vadul Crisului.  Asta nu era „campanie de vedetism”, ca la Cristea? Si nu pierdea nici un prilej de a-l denigra pe Cristea. Unii spuneau văzându-l: „a venit Baticu să mai dărâme câteva cărămizi din soclul statuii lui Cristea”..

                 Pacat! Fiecare a fost Mare în felul său. Amândoi au loc, și vor rămâne în istoria alpinismului românesc. Puteau fi și mai mari, dacă nu ar fi fost și… mici. Dar și alpiniștii sunt oameni și nici un om nu e perfect, cum spunea și Terray. Doar ca, despre defectele oamenilor obisnuitț nu se scrie, nu se vorbește, ci doar despre cei „care ies din front”. Eu le stimez opera, memoria, ceea ce au avut și dat bun din ei, amândoi. Corect ar fi ca totț cei care iubesc Muntele, să facă la fel, căci și Baticu și Cristea, fiecare puțin altfel, au iubit Muntele, Stânca, ne-au iubit pe noi cei care iubim muntele. Sigur îl iubim și datorită lor!

*Notă ulterioară: „Amintirile unui alpinist” a fost tiparită în 1981 la editura Sport-Turism.  „Amintirile unui aviator”, au apărut în 2012, când în „colecţia verde” a editurii „România pitorească” s-a retipărit cartea din 1981, după manuscris, având titlul modificat în: „Amintirile unui alpinist şi aviator”. Manuscris în care, deşi redactorii de carte se aşteptau,  nu au fost găsite pasaje ce nu le-ar fi acceptat cenzura în ediţia din 1981! Posibilă dovadă de autocenzură, de teama unor percheziţii…

PS. A se citi și: https://dinumititeanu.ro/alpinismul-competitional/