Alpinism-căţărare-căţărătură

O părere personală despre termenii de mai sus. 

Alpinismul s-a născut în Alpi și s-a divesificat mai apoi tot mai mult.( a se vedea  „Evolutii în alpinism” și „Feţele alpinismului” în cap.11). Unii, mai ales tinerii, susțin  că ce fac în România cei care se leagă în coardă vara,  e cățărare nu alpinism, iarna e drumeție de iarnă, nu alpinism. Cam aa este de fapt, dar termenul generic, larg de alpinism este clasic, include toate metodele, modalitățile de a aborda/urca munții mai dificili, prin locuri mai dificile.

Dacă iarna în Făgărași sau Rodnei de ex. folosești piolet și colțari, faci alpinism. Nu cu dificultăţi ca în Alpi, dar alpinism. Iar pe stâncă, primii care au escaladat pereții din Dolomiți, care și ei fac parte din Alpi, își spuneau alpiniști. Dau doar câteva nume: italienii Angelo Dibona, Tita Piaz, Emilio Comici, Ricardo Cassin, Angelo Dimai, Cesare Maestri -„paianjenul Dolomiților”. Austriecii și germanii care, multi dintre ei treceau Pasul Brenner cu bicicletele („Bergzigeuner”): Fritz Kasparek,  Sepp Brunhuber, Emil Soleder, Willi Welzenbach, Toni Hiebeler și altii. Guido Rey, în cărțile sale se referea la cățărarea de mare dificultate (pentru acea vreme si cu echipamentele de atunci). Dar cărțile sale conțin cuvântul alpinism, nu căţărare: „Alpinismo acrobatico”, „Alpinismo a quattro mani”, „Famiglia alpinistica” . Și Baticu și-a numit cartea memorialistică „Amintirile unui alpinist”, desi ce a practicat el era căţărare pe stâncă. 

As dori să-mi spun părerea privind alt termen „în litigiu”: CĂŢĂRARE- CĂŢĂRĂTURĂ. Am discutat personal cu mai multi alpiniști/ cățărători aceasta problemă, pe care am discutat-o cândva, pe Plaiul Munticelului și cu Nea Baticu. Domnia Sa susținea cu vehemență că termenul corect este „căţărătură”.  Ca în orice problemă, „călit” în închisorile comuniste, era si aici intransigent, inflexibil. Susținea că a discutat problema cu un filolog de prestigiu și îmi dădea ca exemplu de formare a substantivului din verb „a învăta – învățătură”. Eu am replicat cu „a urca – urcare, a se plimba- plimbare”. Nu mă duc să fac o „urcătură” sau o „plimbătură”, traseul pe care mă plimb nu e „traseu de plimbătură”. Dar vorba bancului, „am rămas cum ne-am înțeles”, adică fiecare cu părerea lui. Mi-a spus ca asta a fost și una din obiecțiile pe care i le-a făcut lui Walter Kargel, care, după cum stiți din cărțile acestuia, s-a conformat atunci, probabil fără convingere și din respect pentru Marele Baticu. Cred asta, bazat pe faptul ca în cărţile  ulterioare  folosit şi „căţărătură” , dar şi  „căţărare, escaladare”. 

De fapt important este ce facem, adică faptul că urcăm munții și faptul că o facem cu o mare plăcere. Dar sunt importante și denumirile utilizate. Și mă mir că termeni de alpinism folosiți inițial ca glume: cui, sfoară, au înlocuit termnenii clasici: piton,  coardă…  Idem comenzile: „fil” și „slab”, care  erau scurte și clare, nu se puteau face confuzii: se auzea de la distanță „i”-ul și „a”-ul. Din „strânge” și ”las-o moale” ce se aude când bate vântul sau vuiește apa unui râu? These are the questions!