Escalada

Este una dintre ramurile alpinismului şi se refera la căţărarea pe stâncă (franceză: escalade, germană: Klettern, engleză: climbing).

Aşadar, e ceva diferit de ascensiune (franceză: ascension, germană: Bergsteigen, engleză: ascent), deşi uneori se mai fac afirmaţii de genul: „prima/ o noua ascensiune a traseului „X” a fost efectuată de…„În general, escaladă = căţărare. Dar exista şi aici nuanţe. Unii afirmă că escalada e doar un aspect particular al căţărării, escalada fiind doar căţărarea liberă, sportivă („free climbing”). Căci, şi în domeniul căţărării lucrurile au evoluat. Primele căţărări se efectuau pe muchii şi pereţi cu înclinare mică, apoi din ce în ce mai spre verticală, ajungându-se la depăşiri de surplombe şi tavane. Căţărarea se efectua utilizând asperităţile stâncii numite „prize”. Acolo unde ele lipseau ori erau prea mici pentru a putea fi folosite cu echipamentul (încălţămintea) de atunci, se utilizau pitoanele nu doar pentru asigurarea în ele cu coarda, ci şi ca prize artificiale, alpiniştii tracționându-se de ele prin intermediul carabinierelor şi agăţând de ele scăriţele pe care le foloseau ca prize de picior. Până în anii ’80 şi marii aşi ai alpinismului mondial se căţărau aşa. Se numea „căţărare artificială”, numită uneori şi „mecanică”.

Dar, câţiva tineri ambiţioşi au avut ideea de a „elibera” şi traseele dificile, adică de a le parcurge în ”free-climbing” = căţărare liberă, numită şi căţărare sportivă, adică neutilizând pitoanele pentru inaintare/ urcare ci doar pentru asigurare. Termenul „free-liber” s-a încetăţenit, deşi mai potrivit ar fi „căţărare naturală”, pe care o oferă natura, căci e opusul „căţărării artificiale”.

Cei care reuşeau să urce un anumit traseu „la liber”, îl marcau la bază cu un punct rosu = rotpunkt în germană. „Inventatorul” rotpunktului este Kurt Albert. El şi „gaşca” lui desenau în anii ’70 câte un punct rosu la baza traseelor „liberate” din Jura Franconiană. Căţărarea „free” a impus asigurări mai sigure. Așa că pe de o parte au apărut noi trasee de escalada de dificultate mare şi cu pitoane clasice dar mai ales cu „ancore”, spit-uri = pitoane speciale fixate mecanic sau chimic în găuri forate special în stâncă. Pe de altă parte a început şi reamenajarea pentru căţărare liberă şi a unor trasee clasice, stabilindu-se nişte norme de etică – acordul autorului premierei, nemodificarea caracterului traseului şi de siguranţa celor ce-l abordează „liber” – când căderile sunt mai frecvente. Pentru alte probleme de etică montană, a se vedea Declaraţia Tiroleză.

În România, primele acţiuni de acest gen au avut loc în anii ’86-’87, concomitent în două zone:

1. Cheile Turzii, prin clujeanul Ghiţă Pop care mai apoi s-a remarcat la Dinamo Brașov şi în străinătate şi turdeanul Dan Moldovan („Pitonero”) inspiraţi şi incitaţi de căţărători cehi şi maghiari care vizitau zona.

2. Coștila, alpinişti bucureşteni şi braşoveni cu contacte „pe afară”.

Spiritul sportiv a dus la realizarea de noi trasee în zone/ faleze nefolosite până atunci. Pereţi de înălţime mai mică, dar în care au fost realizate trasee tot mai dificile. Au apărut şi controverse. Se admite sau nu montarea de prize artificiale în perete de stâncă, săparea de prize, pitonarea din rapel etc. Apoi, competiţiile de pe stâncă au trecut în săli în care s-au realizat panouri speciale pentru căţărare. Pe „faleze” (germană: Klettergarten) s-au făcut progrese incredibile, datorită unui antrenament sistematic pe panouri în săli sau la domiciliu, datorită papucilor speciali şi pungii cu magneziu. Apoi, unii dintre aceşti virtuoşi au început să abordeze mari pereţi (big wall) în acest stil, dar unde se mai admit şi abateri. „Artificialul modern”!

O noua concepţie a fost înlocuirea pitoanelor şi ancorelor cu „asigurări mobile”. Două grupe de piese metalice de diferite forme şi mărimi: „nuts= nuci” şi „friend”-uri sunt blocate în fisuri de către capul de coardă care se asigură în bucla din cablu metalic a acestora şi sunt recuperate de către secund. Dacă se utilizează doar asigurări mobile, escalada se numeşte „clean-climbing”, căci nu lasă urme. E o invenţie a căţărătorilor britanici, pornita de la culegerea în drum spre perete a unor piuliţe de pe calea ferată şi utilizarea lor în căţărare!

Fără a intra în amănunte, punctam doar câteva aspecte ale căţărării moderne, aşa cum le-am primit de la Frank Schobel:

Rotpunkt – Parcurgerea fără căzătură a unui traseu în cap de coardă utilizând ca puncte de sprijin exclusiv asperităţile peretelui. Parcurgerea traseului poate fi făcută din prima încercare (on sight sau flash) sau după lucru (top rope sau în cap de coarda).

Rotkreis – Parcurgerea unui traseu în cap de coardă utilizând ca puncte de sprijin exclusiv asperităţile peretelui. Spre deosebire de rotpunkt este permisa lăsarea corzii în ultima asigurare dinaintea căzăturii şi reluarea după odihnă a căţărării începând cu acest punct!

On sight (la vedere) – Parcurgere în stil rotpunkt a unui traseu necunoscut şi din prima încercare. Traseul poate fi studiat de la baza lui. Nu este admisa studierea mişcărilor altui căţărător parcurgând acelaşi traseu. Nu sunt admise informaţii tehnice despre traseu venite din partea altor căţărători. Din punct de vedere sportiv, on sight este considerat ca fiind stilul cel mai valoros.

Flash – Parcurgere rotpunkt a unui traseu necunoscut din prima încercare. Spre deosebire de On sight sunt admise informaţii suplimentare despre traseu.

Top-rope – Parcurgerea unui traseu cu asigurare de sus sau ca secund. În jargonul de escaladă se considera un traseu ca fiind „făcut” numai dacă el a fost parcurs (cel puţin) în stil rotpunkt.

Pinkpoint – Parcurgerea unui traseu în stil rotpunkt cu buclele deja montate în perete.

Proiect – se numeşte când un căţărător lucrează la un traseu în vederea parcurgerii rotpunkt. Aceste trasee sunt în general deja bătute. Majoritatea căţărătorilor au proiecte, trasee în „lucru”. Dacă un traseu nu a fost încă urcat deloc în stil rotpunkt, atunci până la prima ascensiune rotpunkt se spune despre acest traseu ca este un proiect. Proiectele necăţărate nu au încă grad de dificultate. Cei care amenajează un traseu îşi rezervă de obicei şi dreptul de a-l lucra şi deci a-l căţăra ei mai întâi. Se vorbeşte despre proiectul lui cutare… Aceste proiecte pot fi închise, adică la aceste trasee bătute dar necăţărate nu au încă acces ceilalţi căţărători până când cel ce l-a amenajat îl caţără, renunţă la proiect sau dă proiectul mai departe. Proiectele închise se marchează de obicei cu o funda de cordelina sau ceva similar în primul cui (piton), ca să ştie lumea să nu intre în el. Proiecte deschise: trasee amenajate şi necăţărate încă, dar deschise oricărui doritor. Cel ce şi-a finalizat proiectul are dreptul să propună un grad, să confirme un grad deja acordat sau să-l recoteze, după caz. În acest sens, probabil multe trasee top din România sunt încă „proiecte”.

Solo – parcurgerea unui traseu de escaladă sportivă sau un traseu alpin fără coechipier. Un „solo” este posibil cu asigurare sau fără, în căţărare liberă sau folosind mijloace artificiale de progresie.

Solo integral – solo fără (auto)asigurare.

Free solo – Solo făcut exclusiv în căţărare liberă.

Bouldering = căţărare pe bolovani. Evoluând aproape de sol, căţărătorii nu sunt echipaţi cu ham, coarda, carabiniere. Căţărătorii din marile oraşe, în lipsa unor pereţi, au folosit „bolovani” ca antrenament. Parizienii, care se antrenau la Fontainebleau erau numiţi «bleusards» şi unii au ajuns alpinisti de mare renume. De la o oportunitate de antrenament, bouldering-ul a trecut la competiţie, mai întâi pe bolovani adevăraţi, mai apoi în săli de sport pe „blocuri”, unde pentru amortizarea „aterizărilor” se folosesc saltele.

Ar fi foarte multe de spus, dar nu este locul pentru amănunte.

Dinu Mititeanu