Şcoala iezilor

Motto: „Munţilor! Pentru ce este în voi atâta frumuseţe?”

George Byron

Muntele este frumos prin el însuşi. Peisajele atât de variate, atât de armonioase, sunt principala bucurie pe care ne-o oferă cu dărnicie Muntele. Uneori, însa, în generozitatea sa, el ne oferă şi „spectacole”, mai paşnice sau mai puţin paşnice, dar spectacole de neuitat. Cele mai cunoscute sunt răsăriturile, apusurile, furtunile. Despre unele dintre ele am scris şi în revista Munţii Carpaţi: Albul total, („white-out”) „Albinele”, „Marea de nori”, „Aureola”, „Spectrul din Brocken”, aflate şi alături. Alții au scris despre, „Alpenrosen” şi alte fenomene/ „spectacole” întâlnite mai des sau mai rar pe minunata scenă a Muntelui.

Sunt unul dintre fericiţii care au asistat la multe dintre acestea. Unul dintre ele, l-am revăzut recent şi de data asta l-am şi filmat. Despre el vă scriu în continuare, desigur pentru cei tineri, cu scuze celorlalţi, cunoscătorilor.

Am urcat în Piatra Craiului la un început de iunie. Am dorit să ne bucurăm de minunile ei în linişte, până nu începe „marea invazie”. Să ne încărcam doar cu „stres pozitiv”, mai ales de la minunile florale, să asistăm cum verdele împinge albul tot mai adânc, în cele mai ascunse cotloane.

Am sosit la Plaiul Foii doar la ora 21.30. Ne-am bucurat ca la „Cabana lui Roli” să-l gasim pe el însuşi, să-i amintesc de o primire de neuitat pe care ne-a făcut-o dintr-o iarna de prin anii ’80, la Cabana Curmătura şi de alte întâlniri. Am parcat-o pe „Matilda” în curtea lui Roli, ne-am luat repede rucsacii în spinare şi la 22.05 porneam în sus pe Padina lui Călineț. La ora 00.10 intram în Refugiul Ciorânga (Speranţelor).

Dimineaţa, în timp ce primusul sforăia, din uşa refugiului, aşteptam ca soarele să lumineze „ogorul” de brazde de calcar ale Muchiei dintre Ţimbale şi fascinanta Cetate Dărâmata aflata deasupra Brâului de Mijloc, între Degetul lui Călineț şi „firul” Călinețului (pe care l-am urcat apoi, cu deviere pe Călinețul Secundar şi apoi spre şi pe Creasta Frumoasa, până La Amvon si…, si…).

Pe vâlcelele/ hornurile care „cad” din Muchia dintre Ţimbale spre Călineț, mai erau câteva petice de zăpadă, pe care, din experienţă, ştiam că e posibil să asist din nou la „şcoala iezilor”. Și am avut noroc, eu, dar mai ales Marlene, care nu văzuse încă acest spectacol. Din păcate, nu am descoperit de la început „lecţia de zi”.

„Repede! Camera!”. Au fost clipe de vrajă, am reuşit să prindem cu zoom-ul finalul „lecţiei”. De curiozitate am şi vizionat pe loc secvenţa şi ne-am bucurat ca „am prins-o”, iar acasă am arătat-o „în premiera” dragilor noştri Gheo şi Cosmina; de fapt cu camera lor filmasem. Acolo, lângă Refugiul Ciorânga, privind de departe punctele negre, ce săreau/evoluau atât de ciudat pe zăpadă şi apoi privindu-le pe micul ecran al camerei, mi-am amintit de un astfel de „balet”, filmat de un mare cunoscător al animalelor pădurii şi mare artist: Alexandru Szatmari. Filmul făcut în Valea Gaura din Bucegi, a fost proiectat pe marile ecrane, având ca sonor muzica unui balet celebru, nu dau nume căci nu-mi amintesc. Era ceva cu totul deosebit! Îmi amintesc de rumoarea din sala. Ştiu ca m-am mai dus o data la acel cinema (filmuleţul era o completare la un film de lung metraj), să mai admir o data „baletul” acela care te lăsa fără respiraţie…

Au urmat trei zile de vis prin minunate cotloane ale Celui mai Fascinant Munte din Carpaţi. Nu am scris atunci o relatare a turei. Nu despre toate turele noastre scriem. Nu scriam nici astăzi, dacă, ce coincidenţă!, nu apărea ceva nou, un impuls.

Duminica, 1 iulie, am fost cu trenul la Vadul Crişului, fără coardă si celelalte „scule”, doar ca „simpli turişti”. Pentru cele peste 5 ore de călătorie cu personalul ne-am luat câte ceva de citit. Am ales o carte e lui Aristide Stavros: „Antilopa Carpaţilor”, pe care mi-am amintit ca n-o terminasem atunci când, cam cu greu, am procurat-o. Mai citisem doua cărţi ale sale, ca să mai aflu cate ceva despre fauna Carpaţilor şi despre vânători, inclusiv despre foste „persoane importante”, acum li se spune „VIP”-uri. Ştiu ca sunt şi vânători-ocrotitori; eu dau doar patru nume: Ionel Pop, Aristide Stavros, Alexandru Şerban (tatăl lui Cuxi), Alexandru Filipașcu. Dar pentru marea masa a vânătorilor, recunosc, nu am nici o simpatie, „nu mă dă stima afară din casă”, ca să dau un citat recent dintr-un mesaj al lui Mircea Ordean, dimpotrivă… Citesc, citesc şi la un moment dat rămân uimit de coincidenta! Va redau mai jos ce scrie ARISTIDE STAVROS, acest mare cunoscător, din cărţi, dar mai ales din experienţa sa de o viaţă în care a studiat „la faţa locului”, viața sălbăticiunilor pădurii:

„Jocul pe zăpadă al iezilor, de fapt nu e o „distracţie” ci un antrenament pentru ca ei să păşească cu dreptul, chiar din primele luni, în viata lor dură. Astfel, în luna iunie, caprele din ciopor iau iezii anului trecut împreună cu cei din acel an şi aleg din fundul căldărilor alpine o limbă de zăpadă înclinată şi lungă. Aici inaugurează „şcoala” de iniţiere şi antrenament privind opririle din alunecare, traversările pe pante înclinate acoperite de zăpadă, ieşirea din avalanşe şi altele. În nenumărate primăveri am urmărit aceasta activitate a caprelor negre, predata iezilor cu o perseverenta şi severitate ieşite din comun. Mi-am dat seama, că fără aceste deprinderi, viata acestei specii nu ar fi posibilă, nici măcar din toamna până în vara.

Astfel, caprele bătrâne stau sub stâncile unde începe limbă de zăpadă şi când iedul nu este atent, acesta primeşte o lovitura cu capul, care îl face să se rostogolească pe limba de zăpadă. Zbătându-se, cauta să se oprească. Spre mijlocul pantei, stau celelalte capre, care îl ajută să se oprească dacă nu a reuşit, blocându-i alunecarea. Apoi capra de sus face un zgomot ce aduce cu un măcăit, iar iedul auzindu-l, se chinuie să alerge în sus. Odată ajuns la capra-mama, aceasta, din nou, cu o lovitura de cap îl face să alunece pe panta în jos şi „jocul” se repeta până când iedul observa că se poate opri din alunecare dacă ţine capul spre deal, picioarele din spate sub el, iar cu cele din față frânează apropiind copitele în forma de „V”. (DM: Cândva spuneam „se dau iezii pe derdeluş!)

Exerciţiul începe când soarele a înmuiat bine zăpada şi continuă până când ajunge umbra peste limba de zăpadă şi o întăreşte progresiv, iar alunecarea este din ce în ce mai rapida şi oboseşte iezii până la epuizare. De-abia atunci caprele îşi iau iezii şi pleacă să-i odihnească.

În altă zi, când pe zăpada veche s-a aşternut un pospai nou de zăpadă proaspătă, urmează „lecţia” de traversare pe pante înclinate. Cioporul de capre negre, împreună cu iezii, este acum cam la jumătatea limbii de zăpadă, pe una dintre margini. Capra bătrână da un anumit şuierat şi traversează limba de zăpadă oblic în sus. Când a ajuns la margine, porneşte alta şi apoi una câte una, tot mai sus, oblic fiecare pe altă urmă. Dacă te uiţi bine, pe limba de zăpadă, după ce a trecut tot cioporul de 10-12 capre, vezi desenat un evantai. Lecţia aceasta nu se repeta, se „demonstrează” doar o data pe zi. Mi-am dat seama cât sunt de prevăzătoare caprele pentru a nu declanşa o avalanşa la traversarea pantelor prin faptul ca nu merg „în şir indian”.

Citind cele de mai sus, despre aceste „lecţii sub forma de joacă”, te întrebi dacă nu de aici s-au inspirat iniţiatorii mult apreciatelor „Scoli Waldorf”!!! Și analizând cauzele unor accidente mortale pe munte sau unele relatări din revista Munţii Carpaţi ale rubricii „Se poate şi așa”, te miri de „iezii” cu doua picioare, care nu vor să facă mai întâi o şcoală de iniţiere, care nu exersează „pe o limbă de zăpadă”, sub privirile unor „ţapi”, modul/modurile de utilizare a colţarilor, pioleților. Nu pe Gălășescu Mic se face asta, nu sub cupola Mont Blancului… Iar când cineva încearcă să le dea un sfat, unii din aceşti „iezi” afirma: „ne descurcam noi nenea” sau „nici aici nu scăpam de dădăceală?”…

Revin la „joaca iezilor”, căci atunci când am văzut-o prima data şi eu am crezut că-i doar o joacă. O joaca foarte nostimă, așa cum nostimă ştim că e joaca tuturor puilor de animale. De atunci am avut multe ocazii să admir şi să înţeleg aceasta „joacă-scoală”, în multe locuri din Carpaţi. E o delectare acum să încerc să mi le readuc mai la suprafaţă, mai „la vedere”, din colţuri ascunse de memorie. Unde? Cu cine eram? Pe unde sunt acum cei cu care atunci, acolo, priveam cu încântare la „Şcoala iezilor”?