Schimbări în munţi

Motto: „E puţin probabil ca stâncile enorme care sunt agăţate de o veşnicie deasupra capetelor noastre, vor cădea în clipa asta, dar rămâne o portiţă prin care ni se strecoară în suflet un fior de frică, din care se naşte de fapt măreţia cu care ne copleşesc munţii! Scurta viață omenească e o unitate de măsură prea mică pentru a măsura veşnicia. Nu ne temem de stânci ci de eternitatea lor.”

Mihai C. Vornicu trecând prin Prăpastiile Zărneștilor

Ştim cu toţii că munţii nu sunt veşnici, ca şi ei s-au născut, au crescut, îmbătrânesc… Aşadar, „au viață”, așa cum scrie CUXI în emoţionanta lui carte „Singurătatea verticalelor”. Acel fragment, l-a citat într-o relatare a sa DAN BELDEA – cel care nu putem crede ca nu mai e printre noi – după ce trecuse pe lângă crucea lui Cuxi. Il redau şi aici: „Muntele are viaţă, el trăieşte nu numai prin flora şi fauna ci şi prin stâncă şi piatră – VIAȚA MINERALĂ. Iar dacă eşti mai aproape de stâncă şi o pipăi cu degetele, şi o mângâi cu palmele, şi o îmbrăţişezi cu bratele, şi o săruţi cu buzele, atunci Muntele trăieşte şi prin tine”.

„Rănile” stâncilor (pete de alta culoare), grohotişurile, aluviunile etc sunt dovezi ale „vieţii muntelui mineral” şi pentru ne-geologi! Veşnicia, clipa! De câte ori, în câte un traseu de căţărare, mai ales aşteptând în regrupări, nu ne gândeam: „dacă ar fi acum un cutremur?”. Sau de câte ori, urcând, mai ales cap de coardă, spre „acolo unde nu ne aşteaptă nici măcar o bancnotă de 100 de franci” (va amintiţi cine a spus asta?), nu am gândit: „dacă se rupe buza acestei bavareze?”. „Dacă se dărâmă un perete al hornului pe care îl ramonez? Dacă pică tavanul sub care tocmai atârn ca un păianjen?”. Când suntem acolo ne gândim uneori la pericolul dislocării unei placi, unui tavan, ne temem de viata noastră. Dar ne gândim uneori într-o astfel de zona a unui traseu – de exemplu în „marea despicătura” din Fisura Artei sau în cea asemănătoare din Santinela Cheilor Mânăstirii Rimeți, pe Turnul de Fildeş sau pe Pintenul lui Cătălin din Cheile Bicazului sau pe Pintenul Văii Albe din Bucegi, ne gândim acolo, nu la viaţa noastră, ci la „viaţa” traseului: „oare nu ar fi rănit grav sau chiar mortal acest superb şi interesant, original traseu, în timpul unui cutremur?” Căci şi traseele au viaţă, când le dăm noi viaţă, când ne căţăram în ele, le mângâiem, le îngrijim ca pe flori, le udăm cu transpiraţia noastră, nu le lăsăm să se ofilească, să moara…

Și astfel de „ipoteze” au devenit uneori realitate în timpul unei generaţii. Voi enumera câteva. Adevărat ca eu nu ştiu ca astfel de „demolări” să se fi produs sub forţa musculară sau greutatea unui căţărător (deşi e posibil, prize mai mici, mai mari am „scos” fiecare!) ci la cutremure, furtuni-traznete, îngheţ-dezgheţ, uneori fără motiv aparent, „din senin” sau „de magan”, cum spune ardeleanul!

Ideea acestui subiect mi-a venit privind într-o revista franceza două poze făcute din acelaşi punct, ale celebrului Petit Dru, înainte şi după ce natura a „demolat” o parte serioasa a traseului inaugurat în 1955 de celebrul Walter Bonatti. Vezi articolul „Schimbări în Alpi”. Acum inventariez câteva schimbări din Carpaţi:

„GEANA LUI TRAIAN” era o uriaşă surplombă din peretele Văii Albe, aflata în stânga Fisurii Albastre, deasupra Circului II. Ea s-a prăbuşit în 1936 sau 1937 cu un zgomot infernal care, în miez de noapte, a speriat locuitorii din Buşteni. Relatarea lui Toma Boerescu despre acest eveniment geologic, transcrisă de pe una dintre cele 6 casete audio „Amintirile unui montaniard”, pe care le posed, a apărut în revista ALPIN-info nr.2/2002. Redau parţial: „Pe o distanţă de 15-20 m, acea enormă surplombă era desprinsă de perete. Noi cautam zona mai îngustă a despicăturii, săream peste ea şi întinzându-ne pe burtă, priveam în abisul de sub noi spre fundul Văii Albe. Eram suspendaţi în gol; ne plăcea, dar ne şi îngrozea. De câte ori treceam pe aproape, ne abăteam şi pe la Geana lui Traian”. Mi se pare ca şi Nea Baticu mi-a vorbit despre asta.

S-a scris pe lista Coștila ca s-au deteriorat : ARIPA din „Memorialul Emilian Cristea”, AMVONUL din Traseul Speranţei si despre cei care au reparat „defectele”!

S-a scris ceva de TAVANUL DIN POLICANDRU. E vorba de el sau de placa de gresie aflată mai jos de el şi de care toţi trăgeam cu emoţii?

În Bucegi s-a prăbuşit o uriaşă lespede din partea dinspre Hornul Coamei a Peretelui Galbinele. Se deteriorase traseul Furca Dreaptă al lui Bulinel. Mugur Gavrila din Buşteni mi-a scris că l-a reparat şi se poate parcurge.

În urmă cu vreo 2 ani ieşise zvonul ca traseul Turnul Ascuţit din Cheile Turzii (pitonat de Eme Doctor, cel care are o plăcuţă pe una din Pietrele Doamnei din Rarău), nu mai poate fi urcat, căci a căzut un perete al unui horn. Ştiam bine zona; nu credeam ca e ceva grav. Și nici nu era! Am putut trece fără probleme, doar regruparea se face cu ceva mai sus. „E una din cele mai frumoase regrupări” pe care le cunosc până acum”, îmi spunea acolo secundul meu, Marlene. În Cheile Aiudului, în traseul „Trandafirul Sălbatic, pitonat de Dome Hargytai, era o traversare orizontala pe o brână foarte îngustă. Apoi, asta a dispărut, iar trecerea, mai ales cap de coardă, se făcea/se face acum şi mai lipit de perete, cu şi mai mari emoţii.

Și câte din astea mai mici au fost sau vor fi. Câte zone mai sunt „în pericol”? E o placă/lamă ascuţită, tăioasă în traseul SCORPION! (am regretat că nu aveam mănuşi la mine!). Cuxi a avut acolo emoţii mai mari, căci era cap.

Ce emoţii aveau/au cei care au făcut/fac şi hornul final – HORNUL NEGRU – al Fisurii Roşii din Bucegi! Eu am ieşit de fiecare dată, ca mai toate echipele, prin Eftimie!

Dar nu numai „coștilarii” găsesc schimbări în trasee, ci şi „alpineții” în ale lor. Tronsoane de trasee turistice, au fost distruse de avalanşe de zăpadă sau de pietre şi pământ şi s-au trasat variante de ocolire a zonei. Un cabanier de la Dochia, mărturiseşte într-o revistă mai veche, că nu putea spune turiştilor că Stânca Dochia nu mai există: a cautat el una pe care să le-o ofere ca fiind Dochia… Toţi turiştii şi ghidurile turistice vorbesc de ACUL CLEOPATREI de pe poteca spre Vf. Negoiu. Dar putini ştiu că „Acul” actual e doar un rest, e doar soclul de care se sprijinea „Măreţul Ac al Cleopatrei”, până prin 1965. Sibienii ar putea afla anul exact. Eu l-am văzut încă pe cel adevărat, l-am admirat şi pozat, am ilustrate cu el, se află şi în albume foto. În Alpi e unul similar şi celebru – Aiguille du Roc – cu alpinistul Gaston Rébuffat „prelungind” acul spre cer. NASA a introdus acea imagine printre alte dovezi ale vieţii pe planeta Pământ, trimise în Cosmos cu nava spaţială Voyager.

Am scris un material despre MOARA DRACULUI din Piatra Craiului, pe care natura a „mutat-o” de câteva ori, după cum reiese din literatura turistică. Acum „macină” lângă Muchia Roşie, acea muchie în care şi-a pierdut viata Nae Anghelide în 29 iunie 1975.

IZVORUL LUI ORLOVSKI din Călineț, era un bazinaş săpat în pământ, lângă rădăcinile unui copac. La început de vară, turiştii îl decolmatau de nisip şi frunze. Se lua apa din el cu cana sau chiar cu bidonul. Într-o vară, prin ’86-’88 (Radu are notat undeva) eu – care ma consideram un bun cunoscător al Pietrei Craiului – m-am făcut „de minune”, spunând dimineaţa la Plaiul Foii unui grup de 5 tineri simpatici: „Nu luaţi apă, luam de la Izvorul Orlovski”. Şeful acelui grup de liceeni sibieni, care tare doreau să ajungă la „Cabana Ascunsă” şi Călineț era… Radu Şerban, „părintele” Alpinetului nostru. În acea vară, din cauza unei ploi catastrofale pe Bucegi şi Piatra Craiului, a dispărut izvorul de sub Malul Galben sub un strat gros de aluviuni aduse de acel potop. Acesta făcuse atunci ravagii, şi prin Buşteni, şi împrejurimi, pare-mi-se şi victime pe la Gura Dihamului. Abia mai târziu, un fir de apă a străpuns stratul de pământ şi permite acum, dacă ai răbdare, să-ţi umpli bidonul cu apa. Culmea e că atunci şi speranţa că ne vom astâmpăra setea la Găvanul din Padina Închisa a fost în zadar! Găvanul era uscat! Eu l-am găsit aşa – fără apă sau cu „coadă” la apă: „Luaţi numai câte un pahar, să ne ajungă la toţi!” – doar de 3 ori din 1965 de când frecventez acest munte magnific…

În altă vară, tot în Crai, am ajutat un grup de 6 tineri care se rătăciseră cu rucsaci mari pe sub Grota la Ulcior, căci nu nimeriseră „Anghelidele”. Veneau de la vf. La Om, pe… marcajul „cruce roşie”, trecut iresponsabil pe o harta. Erau „morţi de sete” şi epuizaţi (trei dintre ei) fizic şi psihic. Am luat câte un rucsac de la fete. Ajunşi in POIANA COȚOFENII, acum împădurită, l-am trimis pe Radu al meu să aducă apa de la izvorul din partea de jos a poienii, până ce se mai odihneşte grupul. A venit mult mai târziu, căci… izvorul ce-l ştiam bine din alţi ani, era doar o mlaştină; Radu fugise după apă până La Gâlgoaie – acel izbuc din pădure al Văii Podurilor.

Dar câte alte schimbări în rău nu întâlnim? Cătune de munte, muribunde, stane, case de vară părăsite, abandonate, podeţe şi poduri distruse, cabane forestiere sau silvice devastate, semne de marcaj cioplite, săgeţi de pe stâlpi inversate… Și câte „semne bune”!: Drumuri noi, săpate de puternice buldozere pentru vile opulente, ale unora care numai „iubitori ai muntelui” nu pot fi numiţi. Dar, adevărul e că gunoaie, PET-uri pe Brâul de Mijloc, în Poiana Închisă, nu ăştia aruncă. Ei le aruncă peste gard, „să aibă ce strânge ecologiştii!” Începe si muntele să se asemene cu societatea în care trăim.

Ca îmbătrâneşte Muntele, cum am văzut la începutul acestor rânduri, că-i găsim răni sau cicatrici e una. Faptul ca omul murdăreşte, insultă, agresează Muntele e alta. Și e trist.