Fântâni în munţi

Motto: „Firişoarele de apă din omăturile topite primăvara, se strâng, se împletesc, se amestecă, cresc, se umflă, coboară, invadează şi puhoiesc malurile, spumegă şi urlă, iar trupul de piatră al muntelui e brăzdat, spintecat de pâraie sălbatice, zgomotând apoi în furioase râuri de munte înspumate, ca nişte bidivii şi impetuoase ca nişte gladiatori…”

Andrei Pandrea

Dar şi când căldura verii a topit toate „depozitele” de zăpadă, Muntele are posibilitatea şi generozitatea să ne astâmpere setea, să ne răcorească trupurile încălzite de arşiţă şi de efort. Pe lângă alte multe bucurii pe care ni le oferă Muntele, este şi APA: izvoarele, pâraiele, cascadele, lacurile. Lacurile – „ochi de mare” – cum li se mai spune. În Tatra, cel mai întins lac (e în zona poloneză), care are 34 ha, (Bucura are 8,9 ha) se numeşte chiar aşa: Morskie Oko – Ochi de Mare.

Când abordăm un nou traseu sau un nou munte, ne documentăm din cărţi sau de la generoşii colegi de listă Alpinet şi despre sursele de apa, mai ales despre izvoare. Pe ele le găsim limpezi, cristaline şi în perioadele ploioase, pe când pâraiele se tulbură. Izvoarele au nume comune diferite: izvor, fântână, fântâniţă, izbuc. Cele de la sol, de obicei sunt sau trebuie amenajate, săpat un bazinaş în pământ (şi decolmatat din când în când), ca să se poată lua apa cu cana sau paharul. Așa se proceda la „Izvorul lui Orlovski” din Călineț (Piatra Craiului), până când o „rupere de nori” (ploaie torenţială ieşită din comun) a modificat „geografia” locului.

Alte izvoare, aflate în pantă, se amenajează cu „ciurgău” (ardelenism), adică cu scurgere pe un scoc de lemn (dacă sub el e un trunchi de copac scobit, acesta e folosit la adăparea animalelor (numit „vălău” în Ardeal). Întâlnim deseori „cascade de vălaie”.

Scocul e uneori improvizat de turişti din scândurele (cum era la Izvorul lui Orlovski, acum pare-mi-se e cu ţeavă), din gat de sticle de plastic (cum e de câţiva ani la izvorul văii Vladuşca, de unde iau apa cei care urca pe „Anghelide”). Uneori, o piatră sau o frunză poate ajuta să improvizăm un „ciurgău”, aşa cum am făcut recent în Rodnei. Dar, mai ales în Crai, dar şi în abruptul Bucegilor, sau alţi munţi, e bine să avem cu noi un furtunaș cu care să sorbim sau să tragem în sticlă, apa din bazinaşele la care nu avem acces cu gura sau paharul. Atenţie, să ţineţi capătul furtunului tot timpul numai cu puţin sub suprafaţa apei, altfel… trageţi şi nisip!). Am învăţat „tehnica furtunului” de la Mircea Florian şi am arătat-o apoi şi „elevilor” mei la „Şcoala Muntelui”.

Întâlnim uneori, ca o surpriza plăcută, izvoare-minune, „amenajate” de Mama Natură. Cel mai reprezentativ care îmi vine acum în minte e…. tot în Piatra Craiului, „muntele fără apă”. E „Găvanul”!, acea uluitoare nişă în stâncă la nivelul pieptului, de pe poteca „Brâna Caprelor”, vizavi de Orga Mare. Acest izvor, cu foarte rare excepţii, astâmpără setea celor care nu şi-au luat suficientă apă de la baza Pietrei, din pădure. Multi oameni înnebuniţi de sete am întâlnit pe creasta Pietrei Craiului! Pentru unii, asta era o pedeapsa a Muntelui, pentru că, după ce-și băuseră apa, îşi aruncaseră sticlele, „să aibă ce aduna cei pe care asta îi deranjează”, cum mi-a răspuns unul cu obrăznicie, bazat pe faptul ca el avea un „iatagan” la sold, iar eu nu! Am găsit Găvanul complet secat doar de 3 ori din 1965 încoace. Am găsit acolo şi „cozi la apa”, asa, ca la carne, portocale şi alte rarităţi, de pe vremea pe care unii o regreta, oameni ce strigau: „numai câte un pahar, să ne ajungă la toţi!”.

Dar, în Munte găsim deseori şi izvoare amenajate special, cu bazine din beton, cu ţeavă de scurgere a supraplinului (ciurgău) uneori şi acoperite. În acest caz, se face sau ar trebui să se facă mai jos şi un bazin din care să poată bea animalele, domestice sau sălbatice, să nu li se confişte sursa de apă. Așa ar fi trebuit să procedeze şi familia lui Eugen Bălan,(un tânăr din Slobozia, decedat în 17 septembrie ’82), care a amenajat izvorul din Poiana Închisă. Acest izvor e o alta minune a Pietrei Craiului.

Este un vechi obicei la români (poate şi la alte popoare!?), ca atunci când moare un tânăr, familia lui sa amenajeze un izvor „In Memoriam”.

La binecunoscutul izvor „Fântâna lui Botorog”, aflat între Cabana Gura Râului şi Cheile Pisicii din Piatra Craiului, a fost ridicată şi o cruce. Pe ea e scris „S-a ridicat de Paraschiv Botorog în amintirea fiicei Lenuţa, eleva în clasa a 5-a”. Nu întotdeauna apare numele celui în memoria căruia e dedicat, sau numele celui care l-a amenajat (asa cum e şi în cazul crucilor de pe vârfuri, unii constructori îşi spun: „Dumnezeu vede, Dumnezeu ştie”). Am întâlnit de mai multe ori în Carpaţi astfel de izvoare „In Memoriam”. Din păcate, nu le-am notat, aşa cum notez de vreo 30 de ani încoace, numele celor care au căzut victime ale muntelui, mai corect spus: de cele mai multe ori, „victime ale imprudentei”.

Dar v-am dat un exemplu şi vă mai dau două, rugându-vă sa ma completaţi: Izvorul de pe Muntele Arcanu din Munţii Vâlcan şi cel din poteca ce trece din Cerna-Sat, peste culme, în Valea Motru-Sec, spre Cloșani. Si „văd” multe altele, cu detalii (bancă, acoperiş…), dar nu-mi amintesc unde.

Sunt în munţi, pe trasee turistice, şi izvoare care poartă nume proprii, care poate sunt numai numele „constructorului”, izvoare amenajate pentru noi, drumeţii, nu în memoria unui tânăr din familia respectivă. Dar ele au devenit „In memoriam” celor care le-au amenajat: Izvorul Nicolae Ioan din Ciucaş, Fântâna Macarescului de lângă Cabana Fântânele din Ceahlău, izvorul lui Orlovski din Călineț.

Poate că izvorul din poteca spre refugiul Coștila merita acum să fie numit: „Izvorul lui Pupeza”. Eu așa o să-i spun izvorului, iar mie, de câte ori voi lua apă din el, îmi voi spune: „să-ţi fie ruşine Mititeanule, ca nu ţi-ai putut face timp să te duci să-l ajuţi şi tu pe Mihai, venit din Italia să repare acest izvor!”.

Cele mai mari… izvoare din care putem să ne astâmpăram setea pe munte, sunt… lacurile. Dacă unii dintre „turiştii-bivoli” nu le considera „bălti de scaldă”. Lacurile sunt şi izvoare, dar sunt sunt şi „Ochi de Mare” . Eu însa le-as spune „Ochii Muntelui”. Și muntele vrea să aducă stelele cerului mai aproape. A reţinut şi el ce a scris LUCIAN BLAGA:

– „DACA AM VEDEA CU LACURILE, STELELE S-AR APROPIA, ÎNTÂMPINÂNDU-NE LA JUMĂTATEA DRUMULUI”.

Dar şi dacă vedem doar cu ochii noştri, nu cu lacurile alpine cum ar dori Poetul, sau dacă e ceaţă sau nor şi nu le vedem cu ochii-ochi, ci doar cu ochii sufletului, în Munte stelele sunt mai aproape de noi decât de cei de jos, de cei care poate nici nu le vad de smogul din atmosferă şi de smogul din ei! De fapt, mai corect spus, acolo sus, în munţii pe care-i iubim, NOI SUNTEM MAI APROAPE DE STELE.

Și le simţim şi pe ele ca pe nişte izvoare, ne adăpam din ele, ne astâmpăram „setea morala”. Căci, GASTON RÉBUFFAT, un mare alpinist francez, a spus:

ÎN MUNȚI RĂBDĂM DESEORI SETE FIZICĂ, DAR NE ASTÂMPĂRĂM SETEA MORALĂ”.

Și, ca să ne întoarcem la LUCIAN BLAGA, reamintim îndemnul său de a face fântâni:

„SAPĂ FRATE, SAPĂ, SAPĂ, DACĂ VREI SĂ DAI DE APĂ”.

Și, într-adevăr, săpând ÎN NOI, dăm de izvoare neştiute. De acord?