CHEMAREA MUNTELUI

CHEMAREA MUNTELUI

Dinu și Marlene MITITEANU
Relatări, amintiri, gânduri, sfaturi, opinii

04. Viata Muntelui

Câinii ciobanilor

Enumerarea unor metode experimentate, neagresive, de a te apăra de căinii ciobanilor. Am adăugat la final şi o intervenţie pe Alpinet a fiului meu Radu şi a unui subofiţer specialist în câini.

Mă refer la câinii ciobăneşti „clasici”, nu la cei „de import” apăruţi în unii munţi mai recent: caucazieni s.a. Şi la ciobanii adevăraţi, care nu asmut câinii asupra turiştilor „ca să se distreze!”. Căci, din păcate, tot mai multe turme nu mai sunt ale obştilor de la poalele muntelui, păzite de ciobani „de meserie”, ci ale unor proprietari-afacerişti care angajează „ciobani” reciclaţi din şomeri, dotaţi cu javre/ maidanezi: Și care – şi „ciobanii” şi câinii – au alt comportament. Deşi eu cred totuşi că mulţi turişti au doar impresia că ciobanii asmut câinii. Eu nu-mi amintesc aşa ceva, deşi am la activ mii de zile de munte…

Căutaţi şi alte surse. Una – elaborată de un un biolog şi etolog elveţian – ne-o oferă Florin Bîscu din Lausanne: https://www.youtube.com/watch?v=_gn8HVEcYyc, film care care este preluat şi dat ca exemplu, atât de francezi cât şi de elveţieni şi poate fi găsit pe site-urile multor parcuri naţionale din Franţa şi din Elveţia. Eu, din vasta mea experienţă în domeniu, nu-s de acord cu tot ce este prezentat în film, mai ales că se referă la câini din zone fără urşi şi fără lupi.

Alegeţi din mai multe surse şi experimentaţi ce credeţi că vi se potriveşte şi veţi constata care au eficienţă. Dar un fapt e clar: trebuie să vă păstraţi calmul, să nu intraţi în panică, să nu daţi impresia că vă e frică!

Problema, are multe aspecte. Va redau câteva idei şi practici folosite de mine în cam şase decenii de mers pe munte:

– nu te apropii de turmă; dacă e în potecă, ori aştepţi să se depărteze ea, ori ocoleşti turma;

– îndepărtează orice ar putea să-i împiedice să recunoască o figură şi o faţă umană: pelerină de ploaie, glugă, şapcă, ochelari…

– când te apropii de turmă, strigă să-ţi anunţi apariţia şi câinilor (să nu-i surprindeţi de aproape), şi ciobanilor;

– nu te opri din mers, e semn de slăbiciune, continuă să mergi normal fără să eziţi, deci mergi;

– nu fugi nici per pedes şi mai ales cu bicicleta: nu iniţia un concurs „cine fuge mai repede”!

– depistează-l pe şeful haitei şi fii foarte, foarte atent la el! Ceilalţi vor face ce va face el: continuă să atace sau doar se prefac…

– încearcă sa eviţi gesturile bruşte,

– a le da alimente, poate avea două urmări: ori îi îmbunaţi, ori devin mai „obraznici”, vă blochează să le daţi toată mâncarea;

– să meargă în faţa şi în spatele grupului cei care nu sunt fricoşi, s-a dovedit ştiinţific ca animalele îi simt (prin miros) pe cei fricoşi,

– de câinii foarte agresivi un grup de 3-5 turiști se poate apară din mers prin metoda „arici/broască ţestoasă”, ca soldaţii romani, să mergeţi în șir indian sau V, şi cu câte 2 beţe pe care să le mişcaţi fără a le îndrepta spre ei. Dar am folosit cu succes metoda şi când eram doar grup de doi. Și pentru asta sunt bune beţele de trekking; odată, când nu le aveam, am montat bete de cort, să avem ceva în mâini când ne apropiam de o turma aflata în poteca ce urca de la Comisul spre Luțele;

– să mergeţi înainte, oarecum cu indiferenţă, fără ezitări şi fără să vă opriţi, fără să daţi înapoi sau să fugiţi. Când fugi per pedes sau cu bicicleta, devin şi mai agresivi, adică prind curaj. Căci, dai semne clare ca ţi-e frică de ei, ca eşti mai slab! Pentru asta am folosit diverse metode pentru a-i cointeresa pe ciobanii din zona Maratonului Apuseni, ca în ziua concursului să-şi țină turmele la distanță de traseu! Maratoniştii, cicliştii le stimulează agresivitatea!

– să vorbeşti cu ei. De obicei e suficient un ton normal, blând, prietenos, alteori e nevoie de unul autoritar, dar fără a zbiera! Nişte străini au întrebat-o pe Marlene ce le spunea câinilor: „Le făceam morală, nu vă e ruşine să vă purtaţi aşa cu nişte străini care au aflat ce locuri faine sunt prin munţii noştri?”

– să fiţi atenţi mereu la şeful haitei şi la cei din spate. Mai periculoşi şi mai parşivi nu sunt cei care latră mai violent, ci cei care mârâie arătându-şi colţii! De obicei te muşcă hoţeşte, laş, pe la spate! Aşa, când n-am fost atent, am fost „capsat” de două ori, cu efect mai mult asupra pantalonilor (lungi!);

– o lovitură cu băţul dată în botul „şefului” are mare efect asupra tuturor;

– când eşti singur: să foloseşti „metoda Lucian Blaga”. Așa îi spun eu în glumă, căci am aflat-o prima data din cartea lui autobiografica „Hronicul şi cântecul vârstelor”. Învăţase metoda când era copil, în Munţii Sebeşului, de la un unchi al lui. Se târăşte un băţ sau o creangă după tine, nu în faţa ta. Uneori, când nu aveam băţ, ţineam pur şi simplu o mână la spate. Băţul ţinut in faţă, spre ei, mai mult îi provoacă/întărâtă.

– o alta tactică e …ATACUL PREVENTIV („Cea mai bună apărare e..atacul!” Klausewitz dixit!): la o comanda, toţi din grup să pornească în fugă… spre câini! Da, am făcut deseori asta, Radu al meu va poate confirma. Rămân perplecși, se opresc din atac, iar voi vă retrageţi încet la potecă doar cu fața la ei! Se aşteptau să vă apăraţi sau să o luaţi la fugă, nu să atacaţi. Vor continua să vă însoţească lătrând, dar „mai potolit”. Şi-au dat seama că „ăştia nu sunt din ăia care se sperie de noi”!

– ULTIMA METODA (vă trebuie curaj să o puneţi în practică!): să vă aşezaţi! Am aplicat-o de câteva ori, ultima dată în Munţii Cernei, unde greşisem traseul şi am dat de o stână pe unde nu treceau turişti. Erau atât de hotăraţi să ne sfâşie, ca erau surzi la strigatele disperate al stăpânului. Când ne-am aşezat (întrebaţi-l pe Radu, care a rămas uluit de eficienta metodei!), s-au oprit la 5-8 m distanţă, continuând să latre mai rar şi mai potolit. Când m-am ridicat să scot ceva din rucsac, au devenit iar foarte agresivi. M-am aşezat, iar s-au potolit. Ei vor să te blocheze până vine stăpânul să hotărască soarta „intruşilor”. A venit ciobanul. De obicei, după ce stai de povesti cu acesta, la plecare, câinii normali te lasă în pace, sau latră doar de forma. Dar ăştia nu erau normali: ciobanul (de fapt o bătrână) l-a prins de zgardă pe „şeful” haitei, dar când am pornit, acesta se smucea ca turbat să scape şi să ne atace iar. Așa ceva nu mai văzusem! Cred ca atunci mi se revărsase şi mie adrenalina şi miroseam a fricos, adică a posibila victima…

Am afirmat în urmă cu vreo 15 ani pe fostul grup de munte Alpinet că eu cu Marlene le putem demonstra că nu ne e teamă, nu ne opreşte din drum nici cea mai fioroasă haită. „Anunţaţi-ne unde aţi întâlnit-o, stabilim o dată convenabilă, plătiţi-ne drumul şi vă demonstrăm”! Colegului de club Mircea Coman şi Laurei le-am demonstrat asta în munţii Suhard. Şi altor mulţi colegi de club în alţi munţi! La cerere, vă pot da adresele unora care mă pot confirma!

E adevărat că multe dintre fete nu prea pot face ce am scris mai sus! Dar câinii respectă şi fetele curajoase! Cele mai fricoase trebui să fie protejate de bărbaţi, ei ar trebui să se comporte cu curaj, curaj de care câinii îşi dau seama şi îl respectă. Motiv în plus ca fetele ne-curajoase să evite a merge pe munte fără însoţitori bărbaţi-curajoşi! Însă, Christine Thürmer a parcurs SINGURĂ tot traseul Via Transilvanica de la Putna la Drobeta Turnu Severin, iar bucureşteanca Anca Iosif, tot singură Putna-Micăsasa, cam 750 km. Și au trecut şi prin multe haite de câini, dovadă elocventă că se poate! Aceste stâne, cele de pe lângă sate – cu excepţia celor de la mai mare altitudine (sub vf. Jorești din Obcina Feredeului) – există şi iarna, le-am întâlnit (multe) în tura noastră de Crăciun 2021 – An Nou prin Terra Saxonum! Dacă veţi vedea pozele din https://foto.dinumititeanu.ro/2021/11/30/via-transilvanica/, (albumul Odorheiul Secuiesc – Archita) în unele cu câini, veţi observa că nu-s în poziţie de „atac”, ci de joacă sau sunt relaxaţi. Sunt câini, porniţi spre noi „voinicește” şi aparent agresivi şi care se potoleau când se apropiau, fără a interveni stăpânul lor. Stăpân faţă de care ei se prefac o vreme că-şi fac datoria, stăpân pe care nu ne bazăm „să-i potolească/ să vină în fugă să ne salveze”. El are treburile lui. Iar dacă unii sunt „mai conştiincioşi”, noi îi înţelegem şi ne vedem de drum, ei renunţând când le-am ieşit din zonă! Nu credem ca ciobanii ar trebui să se adapteze nouă, drumeţilor (să-şi „educe” câinii, să-i lege). Ei sunt pe munte de secole, ei sunt acolo „acasă”, noi suntem doar mai de curând şi doar oaspeţi! Noi trebuie să înţelegem că fiecare îşi vede de ale sale: ciobanii să urmeze turma, să mulgă oile, câinii să le apere de sălbăticiuni şi să-i latre pe necunoscuţi, noi să ne vedem impasibili de drum.

Mulţi drumeţi străini au fost terifiaţi de câinii din Carpaţi. Pe lângă faptul că habar nu au cum să reacţioneze, mai e o problemă: mulţi emană mirosuri mai altfel! Deci, câinii îi percep ca intruşi mai periculoşi. Citisem undeva că nişte francezi veniţi în România să vâneze cerbi, n-au reuşit decât după ce au ascultat de „şeful de protocol”: s-au spălat cu săpun „Cheia” şi în locul hainelor lor parfumate au îmbrăcat haine de pădurari şi de vânători din zonă!

Iar de „antipatia” reciprocă montaniarzi – ciobani, cred că în mare parte noi suntem vinovaţi. Cei mai mulţi drumeţi trec în grabă pe lângă ciobani, fie salutându-i de departe, fie ignorându-i! Sau certându-i, chiar înjurându-i „că nu-şi cheamă câinii” cum mi s-a plâns unul. O dată, eram cu nişte tineri care mergeau în faţă şi ciobanul a strigat le ei: „Unde vă grăbiţi aşa măi băieţi, nu vă opriţi o ţâră de vorbă cu noi că suntem şi noi oameni?”. Și apoi, tot ei, tinerii (basarabeni, studenţi ai mei) se mirau de cât de interesante erau cele povestite de cioban! Nouă ne place să ne oprim la poveşti cu ei, îi întrebăm de unde sunt, îi compătimim pentru câte necazuri au cu vreme rea şi cu urşii, se bucură că ştim câte ceva despre greutăţile meseriei lor. Uneori, cu unii ne-am găsit cunoştinţe comune, unii ne-au invitat în stână şi ne-au „omenit”! Vedeţi imagini din august, 2019, de la Stâna Târnovu Mare: https://foto.dinumititeanu.ro/2019/08/29/tarnovu/ Multora le-am făcut şi le-am trimis poze, ne-au sunat mai apoi să ne mulţumească, ne-au invitat „mai treceți pe la noi”! Ar trebui ca noi toţi să avem o altfel de atitudine faţă de ei, dacă dorim să aibă şi ei o atitudine mai „prietenoasă” faţă de noi. Atunci nu ar mai deteriora marcaje şi refugii şi nu s-ar mai bucura când ne văd stresaţi de câinii lor! Nu vi se pare logic?

Apropo de faptul că mulţi drumeţi nu-i salută pe ciobani, mai ales când nu sunt în potecă: foarte mulţi, mai ales tinerii, nu mă salută pe mine care am părul cărunt sau dacă am capul acoperit văd pe faţa mea că am de 2-4 ori mai mulţi ani ca ei Îi surprinde faptul că îi salut eu când ajung în dreptul meu, să le arăt că nu sunt o stâncă, ci om cu aceeaşi pasiune, deci oarecum prieteni, nu ca cei cu care se întâlnesc pe un trotuar din oraş.

CONCLUZIA este că ar trebui încercat să oprim adâncirea faliei dintre ciobani şi montaniarzi. Asta va fi greu, căci e nevoie de schimbarea reciprocă a atitudinii şi a sentimentelor. Și e greu mai ales prin faptul că unii „ciobani” sunt acum nişte şomeri care speră ca ciobănitul să fie ceva trecător. Dar şi pe unii din ăştia am reuşit să-i mai „îmblânzesc”! Dacă îi tratezi omeneşte, prieteneşte, devin şi ei mai omenoşi! Redau de pe Facebook un fragment de comentariu al făgărășanului George Moldovan: „Căutăm să ne împrietenim cu ciobanii. Nu pot influenţa pe nimeni să-şi schimbe comportamentul cât timp îl judec, ci doar după ce-i câştig respectul și prietenia.”

Din experienta voastră de până acum sau experimentând ideile de mai sus, poate mă confirmaţi sau infirmaţi. În orice caz, e bine să ştiţi mai multe metode paşnice. Otrăvirea câinilor ciobăneşti e o idee aberanta.

Iar petarde, emiţătoare de ultrasunete, sprayuri, nu sunt metode bărbăteşti, cavalereşti!

Ture faine, fără evenimente… canine!

Dinu Mititeanu

●●●

Dialogul lui Radu:

Ar fi o problema de detaliu aici – numărul de parteneri de excursie şi numărul de câini.

Desigur ca dacă sunt mult mai mulţi câini decât oamenii „atacaţi” sentimentul e mai nasol şi rezolvarea situaţiei e mai puţin rapida/ comoda, dar în esenţă e cam la fel. Eu, de regulă, am fost singur sau cu încă 1-2 persoane şi câinii rareori erau mai putini de 5-6, adesea peste 10. Nu mi-a fost cu adevărat frică şi nu am fost muşcat, şi doar de două ori în viaţă (din multele sute de întâlniri cu haite de câini) am fost „blocat” în sensul ca a trebuit să stau pe loc până a venit ciobanul că altfel mi se părea prea mare riscul de a fi muşcat. În schimb, nu mă pricep la câini „de oraş” pentru că nu se prea supun legilor celor „ciobăneşti”. Nu am câine nici alte animale de casă şi nu am crescut în medii cu câine de casă/ curte şi din cauza asta nu mă simt confortabil în preajma dulăilor „de casă” sau „de curte” şi uneori chiar simt frica. Am şi fost muşcat o data de asemenea dulău, probabil exact pentru faptul că nu ştiam cum să mă comport şi mi-a fost frică, iar stăpânul lui nu a intuit riscul având de a face de regula cu oameni obişnuiţi cu câini din ăştia. Așa, ca ştiu bine cum este. Dar nu am pretenţia să stea toţi câinii cu botniţă, pe motiv ca eu nu ştiu cum să mă comport cu ei, nu mă simt confortabil sau chiar uneori îmi este frica. Mai bine evit sau dacă nu vreau să evit o să încerc să învăţ/ să mă obişnuiesc, aşa cum am depăşit încet-încet şi alte reţineri şi frici instinctive, de exemplu, frica de apă adâncă.

– În vară am fost doar trei persoane sub Popii Rarăului şi zece dulăi uriaşi au sărit pe noi. După cum ştiţi, acolo sunt doua stâne. Am stat pe loc 20 de minute. Cum făceam o mişcare, cum se repezeau la noi.

Pai normal, la mine se reped adesea continuu de când mă apropii de o stână şi până când rămâne destul de departe în urmă, mai ales dacă nu e pe aproape ciobanul să-i potolească. Și când nici cum nu renunţă şi tot hămăie după noi deşi turma am lăsat-o mult în urmă, uneori pun rucsacul jos şi mă reped la ei („contraatac”) să ii conving să termine cu lătratul după noi că într-adevăr devine supărător dacă durează multe minute in sir. Și dacă vi se pare ca sunt agresivi cu drumeţii, să-i vedeţi numai cu bicicliştii ce agresivi sunt. Asta nu mă împiedică să merg inclusiv singur cu MTB-ul prin zone unde la fiecare câteva minute dau de o haită de dulăi. La început a fost puţin greu până am prins cele mai bune tactici, căci cu bicicleta e diferit puţin fata de cazul când mergi pe jos.

– O dată am întâlnit pe puţin 15 câini. Acolo am fost cel mai aproape de a fi muşcat. O nemţoaică o păţise cu o zi înainte.

Ce înseamnă „cel mai aproape de a fi muşcat”? La majoritatea întâlnirilor cu haite de câini aș putea spune că sunt „aproape de a fi muşcat” pentru că îşi clefăie colţii de jur împrejurul meu uneori ajungând la numai câteva zeci de centimetri de mine. Mai ales, dacă trec din faza de lătrat (care înseamnă că nu prea e risc de muşcătură iminenta) în faza de rictus/ mârâit cu colţii dezgoliţi, sau dacă încep să muşte din băţul pe care eventual îl iau în mână dacă ei sunt foarte mulţi şi agresivi (băţul îl ţin în mână, eventual îl plimb stânga-dreapta sau îl ţin orientat oblic, jos spre spate, nu îl folosesc ca să-i lovesc, ci doar ca element de descurajare).

– În schimb, în Căpăţânii, asta-vara, fiind cinci, am scapăt mai uşor de un câine foarte rău sub Balota.

Păi, dacă el era unul şi voi cinci, ar fi fost uşor să-l puneţi pe fugă din prima clipa. În cazuri de astea, dacă e agresiv şi nu renunţă, las rucsacul jos, mă reped la el şi câinele fuge de mama focului. Câinii sunt ca lupii, respectă regulile de trai în haită, de vânat şi de supravieţuit în natură. În sensul că-l respectă pe cel mai mare/ tare, mai curajos ca ei şi îl atacă pe cel pe care îl simt potenţială victimă. Însa, sunt în stare să se lupte şi cu cel evident mai tare dacă au sentimentul că li se taie retragerea sau că le e atacată haita (în cazul lor turma de oi şi stâna). De aceea, cu adevărat periculoşi sunt pentru cei fricoşi (şi ei simt asta imediat) sau pentru cine intră/ se apropie mult de turmă/ stână.

– Recunoaşteţi şi dumneavoastră, când sunteţi singuri e mai greu. Anul trecut am urcat cu nişte nemţi în Făgăraş, de la Valea Mărului, iar la prima stână au scos „ultrasunetele”. Agresivitatea câinilor noştri a ajuns să fie cunoscuta şi dincolo. Este o realitate.

Agresivitatea da, nu şi pericolul real. Numai că străinii (şi mulţi dintre români) nu sunt obişnuiţi să se întâlnească haite de câini care se manifesta agresiv şi evident ca le este foarte frica şi că recurg la ultrasunete, sprayuri etc. Nu am folosit şi nu voi folosi, deşi am mers adesea singur şi la majoritatea stânelor sar şi clăfăie furios în jur câte 5-7-10-12 dulăi agresivi de numa, de care mi-ar fi probabil foarte groaza dacă nu aş fi obişnuit de mic cu aceste manifestări.

– Ce faceţi când sunteţi doar dumneavoastră şi Radu şi sar zece câini pe voi? Nu care doar latră,ci care vă atacă. Uneori nu merge doar să stai şi să te uiţi la ei, așa cum recomandă ciobanii. Chiar credeţi că ajunge curajul?

Nu „curaj” trebuie, ci calm şi experienţă. Să le vorbeşti pe ton ferm (dar nici agresiv), să le arăţi în diverse moduri (atitudine, ţinută, ritm şi stil de mers) că nu ai nimic cu ei dar că nici nu iţi este frică, că tu îi domini şi ca eşti mult mai tare ca ei. Atitudinea diferă mult în funcţie de comportamentul lor, de câţi sunt ei şi cât de mari şi de furioşi, de faptul că te apropii sau te îndepărtezi de stână sau turmă, dacă ai sau nu băţ sau altceva în mână etc. Uneori eu continui să merg şi mă prefac că nu îmi pasă că ei sar în jur şi clăfăie din colţi la mică distanţă mai-mai să mă muşte, alteori ţin în mână un băţ sau ceva ce poate să le pară armă şi mai dau cu el în jur sau îl târăsc după mine, în extremis mă opresc puţin (odată chiar m-am aşezat jos, pe iarbă), o data le-am dat ceva de mâncare (dar cred ca am greşit şi nu am mai repetat manevra) iar în unele cazuri am contraatacat. Când i-am văzut venind, vreo 10, lătrând și gonind direct spre noi şi când unul din grup a zis „până aici ne-a fost”, am lăsat jos rucsacul şi m-am repezit direct spre ei, urlând şi învârtind agresiv deasupra capului un băţ. Atunci, domnii dulăi au făcut stânga-mprejur şi au rupt-o la fuga în direcţie opusă urmăriţi de mine. Dar e o manevra riscantă, şi, în orice caz, nu faceţi asta dacă e aproape stâna sau turma! Alteori, atitudinea de contraatac poate fi luată şi prin mimarea gestului de a lua de jos o piatră şi eventual a gestului de a arunca ceva spre ei. Dar repet, atitudinea ofensiva are unele riscuri, pe unii îi alungă dar pe alţii îi poate face chiar mai agresivi.

E greu de dat reţete pentru că există cazuri atât de diferite care depind de multi factori. Abordarea adecvată a haitelor de câini ciobăneşti e mai mult o artă decât o ştiinţă, îţi trebuie experiență mai ales şi poate şi ceva instinct/ fler/ talent, nu o prea poţi învăţa după manual. Dacă nu o ai „în sânge” ideal e să mergi cu cineva căruia nu îi e frica de căini. Astfel, după un timp prinzi şi tu tehnica şi depăşeşti frica. Cât timp îţi este frică există riscul mare sa fii într-adevăr muşcat şi asta e un cerc vicios care nu e uşor de rupt.

– Eu vad doar o soluţie şi pentru problema câinilor şi pentru cea a mediului alpin şi subalpin – reducerea densităţii stanelor. Lucru care să se facă treptat.

Soluţia de bază este să înveţe oamenii să se comporte, ceea ce nu e uşor din moment ce în viața de zi cu zi nu se întâlnesc cu asa ceva. Atitudinea dumneavoastră seamănă cu a celor ce propun exterminarea lupilor sau urşilor „pentru că pot fi periculoşi” şi a turiştilor străini care se tem de eventuala întâlnire cu ursul pentru ca la ei neexistând aşa ceva în mod normal li se pare horror ideea.

E perfect adevărat ca exista supra păşunat şi că ciobanii ţin un număr de câini peste limita legală (creând probleme reale mai ales animalelor sălbatice), dar soluţia nu este împuţinarea stânelor. După cum soluţia pentru reducerea furturilor nu este să reduci populaţia (ca să se reducă proporţional numărul de hoţi), iar soluţia pentru reducerea abuzurilor făcute de funcţionari nu este sa reduci numărul de funcţionari şi așa mai departe. […]

Radu Mititeanu
CCN

●●●

Va redau mai jos opinia lui Nicu Aldea un subofiţer, instructor canin la Comandamentul Judeţean de Jandarmi Buzău. Dar el se referă la haitele de câini din oraşe, deci posibil că există diferenţe faţă de câinii de la stâne:

Câinele devine agresiv ori când îşi simte viaţa în pericol, ori când viaţa stăpânului său este pusă în pericol. Atunci intervine instinctul lui de a-şi apăra partenerul. Cel de companie are un ataşament faţă de stăpânul lui şi de membrii familiei, relaţie care se leagă de când e pui. Ştie cine îi dă să mănânce, ştie cine vine în casă, ce mirosuri corporale au. Asta dacă vorbim despre câinii cu stăpân. Câinii de curte reacţionează atunci când cineva intră în teritoriul lor, aşa cum este ograda. Atunci el ştie că este străin şi are tendinţa de a reacţiona, îl latră sau îl atacă. De obicei, câinii îşi ştiu teritoriul lor“ şi e datoria lor sa-l apere.

Dacă te înconjoară, e bine să nu fugi. Trebuie să stai pe loc, să nu te pierzi cu firea, iar dacă ai posibilitatea de a te apăra cu un băţ sau să te laşi rapid în jos şi să pui mâna pe o piatră, e bine să o faci. Dar nu dai până nu simţi că ai viaţa pusă în pericol pentru că e posibil ca în acel moment tu să arunci apoi el să te atace. O ţii pentru apărare, până în ultimul moment, când vezi că primul vine la tine, acela fiind şi şeful haitei. Îl ţinteşti, dar undeva unde să simtă, astfel încât să fugă după lovitură. El nu va păţi nimic, însă durerea aceea îl descurajează”, recomandă instructorul canin.

Este important să ne păstrăm calmul şi să ne comportăm cât mai indiferent „Nu e bine deloc să te uiţi în ochii animalului, să-i dai importanţă, pentru că este ca şi sfidatul unui om. Trebuie doar să-l urmăreşti cu coada ochiului, ca să poţi să-i observi mişcările. Dacă îl bagi în seamă cu privirea, el percepe gestul tău ca pe o provocare, ca o ripostă. Îl urmăreşti cu coada ochiului, îţi vezi mai departe de drum, pentru ca el să nu simtă că îi pui viaţa lui în pericol. Nu e recomandat să fugi, ci să stai pe loc pentru că dacă te întorci cu spatele şi alergi se ia toată haita după tine”, spune subofiţerul care se ocupă de pregătirea câinilor din unitatea de jandarmi. Stăpânirea de sine sporeşte şansele de a scăpa teafăr dintr-un atac al câinilor, chiar şi într-o confruntare cu mâinile goale, spune instructorul de la jandarmi. „În cazul în care eşti atacat şi sare la tine, e bine să-i duci o mână în faţă, să îl blochezi cumva, chiar cu riscul de a te apuca de ea, ca între timp, cu cealaltă mână să îl apuci tare de gât, să îl loveşti, să îl ciupeşti, astfel încât să simtă că reacţia ta e mai dureroasă decât muşcătura lui. Atunci îi este teamă şi fuge. E bine să loveşti tare, ca el să simtă lovitura.

Dacă animalul dominant fuge, atunci fug şi ceilalţi câini. Dacă nu te-ai apărat bine, te pot muşca. De aceea, o mână e bine să fie liberă, ca să te aperi cu ea”, ne-a spus instructorul canin. Nicu Aldea demontează şi câteva mituri conform cărora lăsatul în jos sau zbieratul la animale ar fi metode eficiente împotriva câinilor agresivi. „Strigatul la animal nu este recomandat. Dacă ridici vocea, ţipi la câine, acesta interpretează că vrei să îl ataci, iar el ripostează. E bine ca animalului să-i vorbeşti blând, pe un ton jos, pentru că altfel interpretează aceste sunete joase. Dacă ridici tonul, simte că ceva nu-i în regulă şi atacă. De asemenea, faptul că te laşi în jos ca să vii la nivelul lui naşte două posibile reacţii. Unii câini agresivi te pot ataca şi acolo însă alţi câini, mai ales când sunt solitari, te lasă în pace, pentru că simt că te-au dominat. Se zice că e bine ca atunci când eşti atacat să pui palmele pe faţă şi să te întinzi cu faţa la pământ, pentru că ştie că a dominat, în general. Dacă sunt în haită, însă, ar putea ataca şi aşa”, spune subofiţerul unităţii de jandarmi din Buzău.

Citeşte mai mult: adev.ro/nqgezy

36231 total views

Loading