Trei zile pe lânga Herculane

Chei. cascade, chei… 

…pe langa Herculane. Caci nu am mers acolo „in” Herculane sa ne tratam „reuma”! Din fericire nu avem asa ceva, in ciuda zilelor si noptilor de iarna -nu putine- pe creste carpatine. Am sosit la Herculane ca sa plecam de aici spre Godeanu- Retezatul Mic- Custura- Gruniu- Tulisa. Dar, dupa cum veti vedea ( vezi De la Herculane la Baleia), din Retezat n-am „tulit-o” spre casa peste Tulisa si prin Lupeni ci peste Papusa- pe la Baleia- Pui. L-am fi jignit pe Maria Sa Retezatul daca nu am fi intrat sa-i prezentam omagiile noastre.

Dar nu puteam doar trece prin Herculane; stiam ca avem atatea frumuseti de vazut in zona si le-am dedicat – unora- 3 zile. Caci atunci cand, prin ‘ 88 sau ‘ 89 , cu Radu am parcurs traseul in sens invers, venind de la Candetu- Straja, n-am trecut nici macar prin Herculane; am zarit de sus cladirile statiunii printre copaci, caci Radu era hotarat sa urmam „banda rosie” pana in gara Herculane, ceea ce am si facut… Mai asculta omul si de copilul sau, nu doar de nevasta… 

Sambata 16 aug.2003. Aici zi caniculara. Vom afla pe creasta Godeanului, peste cateva zile, de la alpinetzi intalniti ( ce bucurie ! ), de tragediile din Fagaras si Bucegi- ce tristetze ! D-zeu sa-i odihneasca. La ora 10, un maxi- taxi ne depunea langa statuia lui Hercule. Ne-am lasat ruscacii la pensiunea bisericii romano-catolice unde erau cazati doi tineri dragi noua, care ne asteptau. Mai mancam ceva, mai studiem hartile noastre si pe a lor si pornim inapoi, cu maxi- taxi pana la fabrica de var. Tinta: CHEILE PROLAZULUI- FEREGARI, marcaj BG. Ne luam apa de la izvor, unde era „coada'”: multi tineri cataratori si apartinatori urcau la trasee. Ne miram ca …de fapt nu gasim „chei” ci un valcel ce urca sustinut. In curand dam de peretii cu trasee, unele inscriptionate ( discret ) cu nume/grad de dif, altele nu. O zona minunata, cu stanca fierbinte, dar si cu multa verdeata/copaci/umbra pentru „spectatori”. Noi insa nu asteptam legarea cataratorilor in coarda, caci in „ghid” scrie ca avem de mers 10 ore peste DOMOGLED. Aprecieri „din burta”, caci am facut- mergand lejer- 6 ore. Urcam in bocanci, gandind ca tropaitul lor vor anunta viperele din vreme sa se retraga. Nu aveam nici jambiere, nici pantaloni lungi. Dar – spunea cineva in gluma- ca nici astia nu ne-ar fi aparat, caci viperele sar la gat!! 

Din pacate- liliacul pitic – despre care invatasem si pe la scoala- nu era acum inflorit. Dar zona, pinii, vegetatia, erau ceva nou pentru noi, aveau un „aer sudic”. Ne asteptam sa vedem in zare… Mediterana. Glumesc ! Dar am vazutde pe Domogledul Mic Dunarea si statiunea. Si mi-am amintit versurile lui Heinrich Heine: 

” Eu va las saloane lucii,

scumpe doamne, domni. M-am dus.

Eu ma urc in varf de munte

sa ma uit la voi de sus..” 

Hotaram sa nu coboram pe marcajul BG ce ne-a condus pana aici, ci sa facem un ocol pe TR, apoi pe CA, pentru a vedea mai jos si CHEILE JELERAU. O albie uscata a unei foste vai, frumoasa, ciudata, greu de descris, greu de uitat. Dam si de un izvor binevenit, amenajat. Apoi parasim „cheile” si curand, poteca ne scoate la Crucea Alba. E un fel de Amvon , de unde ai statiunea „la picioare” . Totul ar fi minunat daca locul nu ar fi pangarit cu zeci de pet-uri si alte ambalaje si cu zeci de nume vopsite pe stanca. 

Duminica 17 aug.

Pornim, nu prea devreme (amicii erau „la odihna”), per pedes spre „Sapte Izvoare Calde”, sa vedem „atmosfera”. Inghesuiala, claxoane, masini pe ambele parti, corturi inghesuite intre balustrada soselei si rapa dinspre Cerna, oameni pe malul apei, pe bolovani, pe cearsafuri, printre gunoaie . La „Sapte Izvoare”, multe tarabe si inghesuiala si mai mare, in bazinele cu apa calda, oameni de diverse „gabarite” se bucurau ca au prins un loc. 

Noi parasim „spectacolul’ si urcam pe Ogasul lui Roset spre CASCADA COCIU, pe marcajul PR. In nici 2 ore suntem langa ea. Cam „anemica”, dar totusi frumoasa, inalta, in trepte.. O admiram, dar…inca n-o putem poza/filma, caci o familie se instapanise acolo, chiar unde „ateriza” apa. L-au rugat pe Stefan sa le faca poze, inclusiv cu catelul lor in brate. Apoi, tacticosi , si-au desfacut „de-ale gurii” . Si mancau, mancau. Si nu erau nici fotogenici. Am asteptat politicosi, dar .. si-au inceput siesta. Atunci, eu, care intre timp urcasem pe langa cascada, mai sus, pana unde incepea pericolul de alunecare, am aruncat o creanga. Au inteles „mesajul” : ca ar putea urma si pietre asa ca, in fine, si-au mutat pretioasele si durduliile popouri. Nu le-am zis nimic de ambalajele ramase, nu stiam sigur daca e vreunul si de la ei, dar le-am adunat spunand cu voce tare: ” Am venit sa pozam/filmam cascada, nu gunoaie ! ” si apoi am plecat nepoliticosi, fara ” la revedere”, caci nu doream sa-i revedem.

Mai parcurgem apoi, pe jos, pe o caldura infernala vreo 4 km spre amonte; apoi ne ia un tanar amabil in masina si ne duce pana la „Km. 12” ( in ghidurile vechi scrie „Km. 14”) , la Motel Dumbrava. Nu vrea bani, caci si el cu amicii sai facuse ce urma sa facem noi si ne da si sfaturi. 

Pornim prin padure spre CHEILE TASNEI. Marcaj bun, CA. Dupa circa 30 min, ajungem la un Amvon, o strunga. Superba priveliste!. Poze, poze! Merita urcat si doar pana aici, dar e pacat sa nu continuati. Se coboara in „Chei” , poteca e stancoasa si ne miram ca sunt si urme (baligi) de animale. Dam de o zona mai blanda, mai la orizontala , dar tot faina, unde gasim si apa. Firul ei e tot mai bogat pe masura ce urcam. Apoi, il parasim, urcand spre stanga. Pozam Canionul ce-l banuim pe firul apei, mai sus, de care stiam si din revista Muntii Carpati. Ajungem dupa nici 2 ore de la plecare la… Moara Dracilor. Ce surpriza! Ce loc de vis! Ne spalam/racorim, apoi coboram sa vedem moara. Miroase a faina ! E functionala!. Nu ii trimitem apa pe „canalul de fuga” , dar invartim instalatia cu mana. Vazusem asa mori- cu ax vertical si cu cupe orizontale, doar la Muzeul Tehnicii Populare din Dumbrava Sibiului. Vom afla apoi de la un localnic: urca pe aici cu caii cu sacii cu porumb, cei care „fac agricultura” pe acest versant, departe de valea Cernei, undeva mai lateral de poteca.. Cei din vale, aveau mori acolo, inainte de a se construi barajul actual din amonte de Sapte Izvoare Calde ( lacul a acoperit cele Sapte Izvoare Reci de pe harta mea veche) . Filmam moara, instalatia. O admiram si imi amintesc de japonezii care le admirau pe cele din Dumbrava… Ce bine ca in Ro au mai pozat si „de bine” ! Si ne gandim la acele munte mori functionale din Cheile Rudariei ( langa satul Eftimie Murgu ) pe care le vom vedea in vara viitoare.

La coborare, nu uitam sa facem o incursiune pe firul apei – pe care l-am parasit la urcare. E tot mai spectaculos, peretii tot mai apropiati si mai inalti, cascadele tot mai greu de trecut. La una dintre ele, ma descalt de bocanci, o iau pe Marlene pe umeri, inaintez incet prin apa pana la brau si o depun cu grija – de ea si de camera ! – deasupra cascadei. Apoi, in timp ce ea filmeaza, eu mai urc una prin suvoiul apei. Pacat ca nu pot lua si camera. Mai merg putin si…in fine vad si Marea Cascada, pe care o stiam tot din revista Muntii Carpati, cascada pe care autorii articolului si pozelor au coborat-o de sus, in rapel. Ce spectacol ! Ce racoare! 

Luni 18 aug. Ne despartim de Stefan si Oana, care mai sunt inca ” in scutece” cand, cu ruscacii mari in spate iesim pe usa. Ne mai cumparam paine pentru 6 zile si inca unele alimente. Ne urcam in maxi- taxi cei 6 Km pana la Sapte Izvoare Calde, apoi, pentru cei inca 6 Km. asteptam o ocazie. Ne ia dupa 10 min. o dubita, a celui de la gospodaria caruia ( aval cu putin de motel Dumbrava) cumparasem pere cu o zi inainte. Lasam la casa lui rucsacii, mergem cam 800 m. inapoi, trecem podul si pornim pe CR- marcaj bun si aici- 1 ora spre CASCADA VANTURATOAREA.

Familia de la baza ei -alta decat cei de ieri, dar tot cu catel, – asa e de „bon ton” mai nou pe multe poteci- a plecat insa la scurt timp dupa sosirea noastra. Asa ca profitam si…facem cate un dush sub cascada. Chiar dus, caci partea finala e „in surplomba”, departe de perete. Urc eu primul ( Marlene filmeaza ! ) cei cativa metri pana langa baza ei, dar nu pot intra sub dus caci nu mai am prize la picioare, risc sa alunec. Insa- cum spunea un titlu de film :” Cineva, acolo sus, ma iubeste” ! Vantul muta dusul cu 1-2 m spre mine. Se repeta si pentru Marlene; e si ea iubita ! Fiecare am remarcat si admirat „curcubeul”, vizibil doar de sub dus ! O mai filmam si din alte unghiuri, de sub surplomba, in „contre-jour”, apoi, la plecare si de mai departe, sa-i prindem si jumatatea superioara ce se scurge pe perete. Stim ca poteca duce mai departe pana in Creasta M. Cernei, pe Cicilovete, dar noi avem alte planuri. Ne intoarcem, ne luam rucsacii, mai parcurgem 1 km pana la Motel Dumbrava ( Km. 11,.9 ) . Mancam cate o ciorba. Spre surprinderea noastra, ospatarul ne da sfaturi utile despre planul urmator. Lasam rucsacii mari si pornim spre 

CHEILE PRISACINEI. Impresionante ! Fantastice! 

Urmam soseaua spre amonte fix 1 km ( pana la km 12,9 ) si trecem Cerna spre stanga pe un pod de lemn. Imediat drumul se bifurca: spre stanga- (PG, spre creasta- Vf. Arjana, vedem un izvor amenajat, primul cu apa rece. Il vom urma spre seara. Acum urmam BG spre dreapta, pe o poteca paralela cu Cerna, cam la 100-150 m de firul apei, prin padure. Trecem pe langa doua gospodarii ; multe prune si mere in pomi si f. multe pe jos. Dupa cam 25 min. trecem peste firul de apa ce vine prin micile CHEI ale DRASTANICULUI, apoi in inca 5 min. ajungem la Cheile Prisacinei. remarcam si aici o moara in buna stare. Poteca e destul de vizibila, dar dupa 10 min. marcajul paraseste valea, urcand pe versantul din stanga noastra. Pe acolo vom cobori…daca le vom putea parcurge pe fir pana la capatul de sus, unde pe harta figureaza o alta moara. 

Exista inca multa vegetatie, copaci, care cam ascund versantii, peretii ai caror inaltime ” ca a celor din Cheile Bicazului” cum scrie intr-un ghid, o vedem totusi. Nu avem echipament adecvat; din loc in loc, ca sa nu ne udam bocancii, ne descaltam si inaintam prin apa pana la brau. O cascada mai mare, o ocolim prin stanga. Peretii sunt tot mai inalti, devin mai apropiati, mai netezi, cheile devin canion. Tot mai multe zone de catarare. In unele locuri facem echilibristica pe trunchiuri de copaci aduse de ape si vadit folosite ca „amenajari’ de catre cineva; le multumim in gand ! Intr-un loc, pentru a depasi o cascada , pe un bloc de cam 5-6 m de langa ea, gasim montate „ajutoare” : un fel de scarite din cordelina, fixate cu spituri. Incerc sa trag cat mai putin de ele, sa ma ajut si de stanca, cu cheie de picior in fisura dintre bolovan si perete. Uf ! Sunt sus, ii dau o mana si Marlenei. O alta „chestie” similara o trecem cu ajutorul unui trunchi de copac pus vertical, care are o binevenita „furca” in care calc pentru a prinde priza salvatoare de sus. Undeva ( nu am notat succesiunea, dar locurile „la vad” clar !!) , un alt copac e fixat invers: intepenit cu radacinile intr-o fisura de sus si imi era teama sa nu aterizez cu el cu tot in lacul pe care il traversasem tot pe o barna balansanda, sprijinit cu palmele pe peretele alaturat. 

Canionul e tot mai intunecat, tot mai greu de filmat/pozat ( din pacate aveam film de 100 ASA, aici ar fi trebui de 400 sau trepied !). Dar ne preocupa faptul ca acest canion nu se mai termina; suntem de 2 ore in el. Si daca dam peste un obstacol de netrecut? Ne vom putea intoarce, dar va fi mai greu, nu ne surade o „infrangere”.

Dar iata si surpriza!: o constructie mica langa firul apei si doua scari de lemn ce duc afara, la soare. E o minihidrocentrala! Uite cablul ce nu stim unde duce din copac in copac, undeva la vreo casa/cateva case din satucul Prisacina probabil, in care accesul din Valea Cernei se face pe un drum ocolit. Ne imbratisam ca dupa un traseu de catarare. Suntem incantati de ce am vazut. Suntem fericiti.

La apa si racoarea din acest impresionant canion, ( nu ne astepam la atata frumusete si salbaticie ! ) ne vom aminti si peste ani, dar mai ales in zilele urmatoare, pe crestele cu iarba parjolita si cu izvoare secate. 

Am scris cele de mai sus pentru voi cei care nu ati tastat „delete”, cu speranta ca va voi starni dorinta de a vedea cu ochiii vostri daca nu cumva sentimentalul Mititeanu a exagerat. 

Imi pare rau ca nu am urcat si in Amfiteatru, ca nu am intalnit alpinisti cunoscuti sau membri in cluburile banatene cu care sa discut despre prieteni comuni. Am aflat insa de pe liste ca unii sunt/au fost prin munti mai departati si m-am bucurat

Imi pare si rau si bine ca au mai ramas frumuseti in zona pentru care sa revenim sa le vedem, sa revedem unele din cele vazute acum, comori greu de descris, dushuri binefacatoare pentru sufletele noastre flamande de natura, de frumos. 

Am scris aceasta relatare pentru cei care traiesc departe de aceasta zona mirifica si inca nu au vizitat-o. Timisorenlor si celorlalti banateni care sunt aici acasa le cer scuze daca am gresit ceva in descriere, le declar cu suntem invidiosi pe ei ca au atatea frumuseti „la indemana” si ii rugam sa aiba grija de ele.