Exemple de pericole produse prin dislocarea unor pietre/ bolovani din traseele de căţărare. Prietenul braşovean Florin Ularu, acum în München, a scris: „Priza cu pricina era o placă aparent ok de care se ţinuseră zeci de căţărători înainte, dar în ziua aceea îi venise „sorocul”. Am decolat cu bolovan cu tot şi m-am trezit atârnând alături de prietenul meu, în regrupare. M-am uitat imediat în jos şi am văzut cu groază o „Dacie” care gâfâia pe pantă, în sus, spre întâlnirea cu bolovanul. Am mai apucat să spun „Doamne!” şi în momentul următor „piatra” de cam 70x50x20 cm, a percutat la doi metri în şosea, în spatele maşinii. Socul trebuie să fi fost foarte puternic fiindcă şoferul a oprit, s-a dat jos din maşina si s-a uitat la bucata rămasă, înfiptă în asfalt, după care s-a urcat la volan şi a demarat „în trombă”. Este o amintire din genul celor care nu se uită niciodată şi care te marchează pentru tot restul vieţii; nu cred că m-am mai apucat de atunci de vreo placă fără să o încerc.”

Ca în multe situaţii şi ca într-un banc pe care nu-l reproduc, toţi au dreptate; şi Dan Vasilescu, şi Cătălin Borcea, şi Florin. Căci, alpinistul îşi riscă viaţa sa, a coechipierului şi uneori şi pe a celor de sub traseu. Dar, legat de ce scrie Florin, relatez şi eu trei întâmplări:

1. În vara lui ’77, eram în Santinela din Bicaz vreo 3-4 echipe. Ca de obicei, pe sosea treceau maşini dar şi „pietoni”, gură-cască. Și se opreau fix sub noi „să ne admire”. Dar mai erau pe acolo şi 2-3 de-ai noştri care le spuneau „să plimbe ursu‘”, să nu le vină vreun bolovan în căpăţână. Unul dintre ei era Mircea Noaghiu, care nu mai avea mult până la plecarea, alături de cei de la Armata (el era la „U” Braşov) într-o mult dorită tură în… Pamir! Redau ce scrie Mircea în cartea sa „PAMIR ’77” la pag. 86: „…iscodeam împrejurimile, cautând unghiuri de filmat mai deosebite. Prin dreptul Santinelei m-am oprit şi i-am urmărit cu privirea pe cei din perete. Deodată, un bolovan a spintecat aerul cu o şuierătură stranie de obuz sfârtecat, mi-a sfâşiat partea din spate a hainei, apoi s-a zdrobit în mii de pietricele pe asfaltul şoselei. Vreo câţiva colegi s-au repezit la mine şi au început să ma pipăie îngrijoraţi însa eu nu aveam absolut nimic…”

Ceea ce nu ştie (?!) sau nu relatează Mircea, este că acel bolovan nu a căzut din traseu ci… a fost aruncat din traseu! La un moment dat, prin a 3-a sau a 4-a lungime, Roli, secundul meu, m-a întrebat: „Ce fac cu pietroiul asta, l-aş arunca, să nu-l disloce cineva şi să cadă în capul cuiva…” I-am răspuns: „Dacă îl arunci, fă în aşa fel ca să ajungă dincolo de şosea!”. Desigur ca aşa a dorit şi el, dar… Dacă i s-ar fi spus în ziua aceea adevărul lui Mircea, cred că a doua zi nu mai aveam secund…

2. Tot la una dintre alpiniade, în Piatra Craiului, Alpiniade cu unele supărări justificate, dar cu câtă nerăbdare le aşteptam să ne revedem confraţii intru pasiune, chiar dacă erau adversari! Câte amintiri frumoase avem de atunci! Da, Florine? Da, Dane? Da, Cătăline? Da, Găbescule?, Da Cezarica? Eram 3-4 echipe în Lespezile Lirei. La un moment dat, unul rămâne cu „o minge de rugbi” în braţe şi vrea să o arunce. I se spune: „Eşti nebun? Nu vezi câţi sunt sub noi? Poţi să ştii ce traiectorie va lua „proiectilul”? Așa că băiatul, care se căţăra şi cu capul, nu doar cu muşchii, a găsit soluţia: l-a băgat în rucsac şi l-a dus până pe brâna ce uneşte bratele Lirei…

3. Duminică de aprilie, 2000, la Memorialul „Andrei Moldovan” în Cheile Turzii. După „antrenamentul” de verificare în trasee mai uşoare din ziua precedentă, echipa noastră de 3: eu, Marlene şi Arnold, hotărâm să intrăm într-un cinciar din Peretele Uriaş: „Vigh Tibi”. La baza traseului, rapid echipat, stau cu mâinile pe perete şi simt cum mă încarc cu energie. Mă simt ca un mânz îndopat toată iarna cu ovăz, când i se dă drumul la iarbă verde. „Bat din copite” de nerăbdare, nechez în interior şi când Marlene e gata şi ea şi mă bagă prin „opt”, nu-l mai aştept pe Arnold care, la 2-3 m de noi, în stânga, cu spatele la perete, aşezat pe malul apei, îşi schimbă încălţările. Pornesc să-i dau, cu câteva minute mai devreme, cu tifla gravitaţiei. Prima lungime urca oblic spre stânga, lustruită de sute sau poate mii de mâinile şi picioarele care au mai trecut pe acolo. Dar, la 10-15 m m-am prins de o priza, care, cum spune Florin, „era aparent ok, de care se ţinuseră zeci de căţărători înainte, dar in ziua aceea ii venise „sorocul”. Mi-a plecat de sub stânga un „pepene”, care a vâjâit la 30-50 cm de capul lui Arnold şi a căzut cu o bufnitură surdă în apă! Norocul nostru a fost poate şi că, de data asta, n-am strigat „piatră!” N-am „zburat” ca Florin; am rămas agăţat în mana dreaptă. Ca şi coechipierii mei, desigur, „vedeam” coşmarul: Arnold n-ar mai fi ajuns niciodată pe Aconcagua, iar eu aș fi ajuns prin tribunale şi chiar în închisoare… Brrr!! De atunci, de câte ori trecem pe acolo, simţim valuri de adrenalină şi vedem secvente dintr-un film de groază… E adevărat că şi spre mine au trimis alţii ghiulele, care mă obligau să devin „timbru” pentru câteva zeci de secunde şi să regret că am doar casca, nu şi armura de cavaler medieval.

Și, apropo de tragedii alpine, nu pot să nu-mi amintesc de o altă secvenţă: tatăl celui care are o plăcuţă pe Peretele Scoruşului din Cheile Turzii, după ce a înţeles ce s-a întâmplat acolo, mi-a spus uluindu-mă: „Nu-i reproşez nimic celui rămas în viaţă, putea să fie invers. Doresc doar ca să vorbiţi şi să scrieţi despre ce au greşit ei, ca să fie de folos altora”. Și, desigur, am făcut asta şi atunci, în ’85. A fost prima mea „ieşire” în presa de munte.

Ştim că din multe trasee, din pereţi, dar şi pe vâlcele şi văi de abrupt, pietrele care pleacă pot accidenta pe cineva. Chiar dacă urci „ca pe ouă” şi nu dai tu pietre, de multe ori le dislocă şi coarda. Așa că fiecare, când îşi alege traseul, trebuie să ţină seama de aceste riscuri, de posibile tragedii, de consecinţele lor. Muntele ne iartă, dar nu de zeci de ori; suntem şi noi, ca ulciorul plecat după apă, făcuţi din pământ. Ne vom întoarce în pământ, dar să n-o facem înainte de termen!