Fascinaţia verticalelor

O incercare de a explica ce-i indeamna pe unii montaniarzi sa urce si pe „poteci verticale” si totodata un In Memoriam Petrica Stanciu. 

Motto: Dorinţa de a urca Everestul s-a dezvoltat din imboldul primar de a urca dealul învecinat.

Sir Francis Younghusband

Intelegem aceasta afirmatie a presedintelui Clubului Alpin Englez, caci se incadreaza in acea trasatura a fiintei umane – curiozitatea – motorul tuturor descoperirilor. Toti copiii, in fatza unui copac, simt chemarea irezistibila de a-l urca. Mai tarziu, in fata unei stanci, se întreaba: „Oare se poate ajunge sus?” Apoi, dupa ce ajung sus, pe traseul cel mai usor, urmeaza intrebarea: „Pe partea cealalta, pe unde e mai greu, oare s-ar putea?”. Asa s-a progresat în alpinism: ascensiuni în echipa, in munti apropiati, pe creste, apoi pe pereti tot mai verticali si mai inalti, apoi solitar, apoi iarna, apoi in Himalaya-la inceput in expeditii „mamut”, cu oxigen suplimentar, apoi fara oxigen, apoi „in stil alpin” si chiar acensiuni solitare si asa mai departe.

Fiecare om care urca pe munte, pe langa multe alte bucurii si satisfactii, o cauta si pe aceea de a depasi dificultati din ce în ce mai mari, ca un atlet care isi ridică stacheta tot mai sus. În acest fel au ajuns multi dintre acesti iubitori de munte la portile alpinismului, ale catararii pe verticale de stanca. 

Dar sunt cazuri cand cineva a simtit dorinta de a deveni alpinist citind o carte. Cunosc cativa tineri care au început sa se catere dupa ce au citit „Singuratatea verticalelor”, cartea lui Alexandru Bradut Serban (Cuxi). Altora, imboldul de a urca verticale le-a fost indus de prieteni alpinisti sau de ascultarea unor discutii intre alpinisti. Fritz Kasparek e unul dintre cei patru alpinisti care – „ilegal”! – au realizat în 1938 rasunatoarea prima ascensiune a celebrului Perete Nordic al Eigerului, care pana atunci facuse opt victime si determinase autoritatile cantonale elvetiene sa interzica noi tentative. Dar nu se prea stie ca acest vienez blond si suplu avea ca pasiune initiala… dansul! Spre o sala de dans mergea intr-o sambata, cand, o scurta discutie cu cativa prieteni intalniti n tramvai („poate si doi ochi albastri”- ni se spune) care plecau la catarare, i-au schimbat viata.

In toamna anului 1971, cand flacara alpinismului abia mai palpaia in Cluj, entuziastul Vali Craciun a hotarat „sa-i dam oxigen” de acolo de unde exista din belsug, din mediul studentesc. Cei cativa clujeni care ne mai cataram, am adresat Clubului Sportiv „U” Cluj un memoriu, in care, „diplomatic” aminteam de traditia universitara clujeana in domeniul turismului montan, de Asociatia Turistica Fratia Munteana, initiata în 1921 de profesorii universitari Emil Racovita, Ion Agarbiceanu, Iuliu Hatieganu, Lucian Blaga si multi altii.

Inainte de a-i duce pe „boboci” in Cheile Turzii, la lectii practice pe stanca, s-au tinut cateva lectii teoretice, aproape toate insotite de diapozitive. Inca de la prima lectie remarcasem in sala arhiplina, un student mai varstnic. Avea in priviri un amestec ciudat de lumini de bucurie si umbre de tristete. A 3-a sau a 4-a lectie teoretica mi-a revenit mie: „Istoria alpinismului”. Printre alpinistii straini si romani citati, era desigur si Niculae Baticu. Dupa lectie, acel student mai in varsta, s-a apropiat timid de mine: „Dvs. il cunoasteti pe Domnul Baticu?” „Da!”, si am început sa-i spun cand si unde, dar m-am oprit si l-am întrebat: -Tu l-ai cunoscut ” undeva”? -„Da, am fost un timp în aceeasi celulă…”. 

Atunci mai putin, dar apoi mai mult, mi-a povestit de primul lui „curs teoretic” de cățărare. „Colocatarii” sai „evadau” mereu! Se legau in coarda, faceau ramonaje, spraituri, bavareze, treceau surplombe, se contraziceau la cate un pasaj: cum e mai usor, mai elegant de depasit. Si asta zile, nopti, saptamani, luni…

Va imaginati ce simtise Petrica atunci cand în acea ultima a lui primavara de student la Cluj (din nou student!) a vazut afise cu titlul „Curs de initiere în alpinism”. Era acum mai imbatranit la trup, dar sufletul lui intinerise. Ce fericit era în 2 aprilie 1972, când a urcat prima lungime de coarda si a facut primul rapel! Si a mai urcat si în duminicile urmatoare. Iar în mini-vacanta de 1 mai, a fost prezent în tabara din Cheile Rametilor. Cat l-a entuziasmat acel peisaj! Cat era de neobosit! Nu lipsea de la nici un „atelier”. A exersat si caderea in coarda, in surplomba. Se putea intampla atunci o nenorocire, caci, in timpul detentiei contractase un TBC osos al coloanei vertebrale, fusese si operat. Am aflat asta mai tarziu. Implorase pe un coleg de camin sa se dea drept „Stanciu Petre” la Dispensarul pentru sportivi, pentru a obtine viza „apt pentru alpinism”! Aflase ca medicii de acolo nu te legitimeaza.

Ce simtea el oare pe stanca? Simtea desigur, ca orice catarator, bucuria catararii (vezi cap.11 sau Muntii Carpati 34, pagina 40). Dar el mai simtea acolo, pe stanca, mai deplin ca oriunde si bucuria libertatii (vezi cap.11 sau Muntii Carpati 18, pagina 84). Pe stanca, omul caută ceva mai sus: prize pe care sa urci; le cauti si le gasesti mai întai cu privirea, apoi le incerci si le apuci cu mainile. Privind in sus, gasesti si cerul albastru, acel cer care lui si camarazilor de suferinta din inchisoare le-a lipsit ani de zile. Acum era liber sa admire acel albastru, sa respire aerul „tare” al Carpatilor, sa urce de-adevaratelea din priza in priza, din regrupare in regrupare. Alpinismul devenise pentru el o preocupare majora. Un alt student din ultimul an la Drept, ne-a marturisit dupa tragedie, ca Petrica se hotarase sa ramana de bunavoie repetent de dragul alpinismului, de teamă că, acolo unde va fi repartizat, nu va avea cu ce si cu cine sa se catare!

Dar n-a mai apucat sa o faca, soarta a hotarat altfel. In duminica de 2 iulie ’72, cand noi, instructorii, nu i-am putut insoti In Cheile Turzii, „stadionul” nostru (corzile le tineam preventiv la noi!), cativa dintre „elevii” nostri s-au dus ca turisti, sa parcurga brane si valcele, sa caute si sa vada grote. O echipa de cataratori turdeni le-a zis: „Va oferim o coarda si carabiniere, haideti dupa noi, traseul nu e greu…” Da, Creasta Cocosului nu e un traseu dificil, dar era pitonat de curand si avea, ca mai toate crestele calcaroase, multe blocuri instabile, pe care si eu am urcat mai apoi „ca pe oua”. Ei erau entuziasti, dar înca nu aveau stiinta, arta, rutina de a deosebi dintr-o privire priza cea buna de cea rea. Un bloc instabil i-a fost fatal. In cimitirul din satul Calinesti, din Defileul Oltului, imi venea sa strig: „De ce? De ce acum, cand dupa atata nedreptate suferita îi venise vremea sa faca dreptate?” Printre lacrimi, vedeam acel peisaj superb, cu turnuri de stanca ce tasneau din coasta muntelui, din verdele padurii, turnuri despre care imi vorbise, imi spusese ca le va pitona si le va urca… 

Dupa vreun an l-am reintalnit pe Nea Baticu, bineînteles „acasa” la Domnia Sa, adica la refugiul Costila, unde il si cunoscusem cu cativa ani in urma. I-am cerut scuze ca-i amintesc de vremurile „acelea”, dar trebuia sa-i spun de Petrica Stanciu. „Da, imi amintesc de el. A fost om, caci erau infiltrati acolo, printre noi si neoameni…”

Petrica a fost Om, un om caruia parintii i-au murit de durere in timp ce el era „acolo” (caci, in discutii, evitam cuvintele ce defineau „locuinta” acordata de regimul comunist). Ajuns in fine în libertate, el a sorbit cu nesat din bucuria de a se simti si mai liber, urcand pe verticale. Acele clipe, acele zile, acolo sus pe stanca, unde se credea poate a fi un vultur, i-au fost cred daruite ca o compensatie, ca un duș, ca o cascadă de apa cristalina care sa încerce sa-i spele toate suferintele indurate in trecut. 

Lionel Terray a scris: „Eram niste copii mari, exaltati de jocul fantastic de a ajunge la cer cu forta mainilor…”. Acolo sus, Petrica traia desigur, asa cum scria tot Lionel Terray, „acea senzatie de a domina forta gravitatiei, de a dansa in vid, de a alerga pe verticala. Intocmai ca aviatorul în vazduh, ca schiorul pe zapada, omul se simte atunci descatusat si devine pentru scurt timp un semen al caprei negre, al veveritei si poate al pasarii.”

Pentru Petrica a fost intr-adevar pentru scurt timp. Soarele libertatii, la care visase intre ziduri dusmanoase, i-a topit aripile de Icar. „Omul poate fi nimicit, dar nu poate fi învins”, a scris Hemingway. Trupul lui Petrica a fost zdrobit de un bloc de stânca, dar ce era mai bun in el, sufletul lui, ca si fumul care indica vreme buna, a urcat la verticala spre cerul albastru.

Fascinatia verticalelor…