Din istoria alpinismului românesc

Comentarii despre modul cum se realizau/ omologau premierele de alpinism înainte de 1989.

Ştiam de multă vreme că arhiva Comisiei Centrale de Alpinism a FRTA se află „confiscată” la domiciliul celui căruia i se trimiteau dosarele cu rapoartele de premiere. Nu eram atât de supărat că nu le da, eram supărat de ceea ce s-ar fi putut întâmpla cu ele după dispariţia acestui aprig cerber. Îl ştiam pe dl Dionisie Colan un om blând şi rezonabil, un „domn”. Apoi, am aflat că Cezar Manea a reuşit în fine să o recupereze.

„Vă place sau nu vă place, aceste lucruri s-au întâmplat şi nimeni nu poate face tabula rasa cu nişte lucruri care s-au întâmplat aievea. Este vorba de o istorie a Alpinismului Românesc pe care trebuie să ne-o asumăm în întregime, cu toate bunele si relele”, a scris cu această ocazie Dan Vasilescu.

Mi-a povestit Nea Baticu, desigur a spus-o şi altora, despre ce s-a întâmplat dupa moartea doctorului Steopoe, fost secretar al CAR: „Când, după o vreme s-a dus la cei din familie să întrebe de arhiva personală de munte a decedatului, (voia sa cumpere) aceasta era deja data la anticariat, cele mai de preţ fiind deja vândute. Așa că s-a gândit că e mai bine ca pe ale sale, o parte, să le doneze Bibliotecii Academiei, să rămână posibilitatea de a le consulta posteritatea, dacă … va avea curiozitatea.

Eu posed o parte, cam 75%, a revistelor „Buletinul CAR” din perioada interbelică. După multe căutări, Radu a găsit la Biblioteca Universitara din Cluj TOATA colecţia, virgină, revistele cu filele netăiate!! Acum ducem tratative ca sa ni le xerocopieze pe cele care ne lipsesc.

La refugiul Genţiana, la una dintre întâlnirile anuale ale montaniarzilor veterani din Valea Jiului (Doamne, ce atmosferă de neuitat!), după aprinderea candelei şi momentul de reculegere de la Bolovanul Sarcofag de lângă refugiu, am ascultat o poveste:

Unul dintre cei care au plăcuţa de inox pe acel Mormânt Simbolic, avusese o „mică comoara”: poze de munte, jurnal de excursii, reviste, tăieturi din ziare. Probabil ca nu a fost în relaţii prea bune cu ceilalţi din familie, că-i neglija, că iubea prea mult Muntele, căci la câteva săptămâni după moartea sa, când s-au dus amicii lui să întrebe ce planuri au cu arhiva, nu li s-a deschis uşa şi au aflat cu stupoare de la vecini, ca i s-a dat foc în curtea blocului…

Ma gândeam uneori cu teamă că şi acel „metru de dosare de istorie a alpinismului carpatin” ar putea avea aceeaşi soarta!

Se afla în acele dosare scrisul, semnăturile, sigur că unele în fals, ale celor care au pitonat, au descris traseul lungime cu lungime, i-au făcut schiţa cu simbolurile internaţionale, poza 13/18 cm pe care se desena linia lui, au „negociat”, cum scria Florin, gradul de dificultate. Am avut şi eu parte de aceste negocieri: „Cât ceri doctore? 4A? Îţi ajunge 3B!” Și îmi ajungea, căci nu doream decât să am la dosar piesele necesare pentru reconfirmarea categoriei I-a. Care vreţi, daţi cu piatra! Așa erau vremurile; am „jucat” şi eu o vreme pe acea „muzică”, mai ales de dragul atmosferei din clubul nostru studenţesc, de dragul luminiţelor din ochii tinerilor, mereu alţii, cu care ma legam în coardă, duminică de duminică în Cheile Turzii. Apoi, în ’85, la desfiinţarea majorităţii secţiilor de alpinism studenţeşti de către minister, „din raţiuni financiare”, am devenit „independent”. Nu dizident, nu-mi atribui merite pe care nu le am…

Nu tot ce e în acele dosare corespunde cu realitatea. Se cerea fiecărei echipe de seniori, trei plus două rezerve, să pitoneze măcar un traseu pe an. Nu întotdeauna puteau colegii tăi de echipă să te ajute la pitonare! Te ajutau alţii, uneori din echipa de tineret, dar pe hârtie îi treceai pe colegii de echipă! Alţii, multe cluburi, „adunau trasee”, adică raportau unul pe an, dar pitonau mai multe, oarecum în secret, şi apoi le „aruncau” pe toate într-un an în „luptă” pentru a obţine „Cupa FRTA”, acordată pentru cele mai multe trasee pitonate! Așa ca „excrocherii” am/ au făcut cam toţi – unii mai puţine, alţii mai multe – nu doar „Moşu’”, cum se afirma şi se mai afirmă cu vehemenţă.

Istoria este cum este, nu putem s-o negăm. S-au făcut şi la noi, în acei ani, premiere de genul celor care se făcuseră în Vest. Și Lionel Terray, şi Walter Bonatti, şi… s-au căţărat cu scăriţe. Au venit, – mai încet şi mai târziu – şi la noi, noile stiluri de căţărare. Despre asta exista un articol scris cred în ’88 de Taina, într-un Buletin al FRTA, FRAE de atunci. Numai un Om de curaj, ea, Emil şi alţi câţiva, care au rămas „înăuntrul” sistemului, să încerce să schimbe ceva din interior. „Dizidenţii” îi încrâncenau şi mai tare pe orgolioşii şefi oficiali. Numai cei de mare prestigiu în domeniu, „din interior”, puteau cere să se iasă din închistare.

Acum s-a ieşit! Sunt căţărători de excepţie, dar nu-s bani, nu e moda ca să fie sponsorizaţi şi ei, nu doar sporturile cu mingea. Și după ce că sunt puţini, se înţeleg între ei aşa cum ştim. Dar n-a dispărut speranţa ca să rupă şi românii gura Europei, aşa cum a făcut-o, poate prima data, Emil Coliban, în ’79. Redau – sper că deocamdată – un fragment din ce mi-a scris recent:

„6. A urmat un traseu vis-a-vis de Mont Blanc (Dru-ul era în continuare alb se jos pana sus) , într-un masiv calcaros (Fiz?), cu care ne-a păcalit Denise. Se chema „Le Marteau”, „coada” fiind un perete de 200 de metri iar „ciocanul” un tavan orizontal de 22 de metri exclusiv în pitoane de expansiune, „capac” la traseu. Nu fusese repetat de la premiera (recentă), dar asta Denise nu ne-a spus decât „după”, de fapt cred că voia să rupă gura târgului şi chiar a reuşit . Am fost în prima echipă, cu George. Viorel a făcut echipă cu Denise, după noi. Cred că respectivul traseu ne-a adus oarecare notorietate «dans la valée», în special mie – 12 minute în tavan, cronometraţi de Denise (m-am mişcat repede de frică;) – şi „popularizaţi” de Denise, care era o „instituţie publică” în Chamonix.

7. „Directa Americana” din Dru. Era, de fapt, obiectivul minimal „pus la cale” de acasă.”

Așa că s-a dovedit că se poate. Se poate şi mai mult. Da, Doamne, să auzim, să citim mai multe de acest gen, să-şi îndeplinească şi românii visurile de ascensiuni himalayene, chiar şi numai pe trasee clasice sau ascensiuni de senzaţie în Alpi…