Vali Crăciun-Winter

Începând a scrie despre bunul prieten Vali, mă întreb de ce scriu despre el doar acum? Răspunsul l-am dat în articolul alăturat, dedicat lui Miki Gyöngyösi!

Când în primăvara anului 1968 am început căţărarea „în coardă” cu Rică Enăşel (articol la „In Memoriam”), acesta îmi vorbise de toţi cei vreo 8-10 amici ai lui care se mai căţărau în Cheile Turzii. Vali era unul dintre ei, dar aflasem că a avut un accident la schi (fractură) şi „o vreme nu se va mai putea căţăra”. Dar, spre mirarea lui Rică, Vali a reapărut mai repede în Chei, de dorul acestora şi al prietenilor. Vali venise cu sora sa, Ileana, şi o iniţia în căţărare în prima lungime din traseul Şcoala turdeană. Şi deoarece Rică urma să părăsească Clujul iar eu încă nu aveam o coarda a mea (carabiniere de oţel îmi făcuse la comandă un meşter), Vali mi-a împrumutat una. Avea doar 30 m şi îmi punea imaginaţia la lucru, căci nu mă lăsa să ajung în unele regrupări. Ulterior am aflat că era coardă „statică” (era coardă de speologie) şi că aş fi putut avea necazuri dacă aş fi căzut în ea, nu într-o coardă „dinamică”! Aveam încă multe de învăţat şi eu; mai aveau şi ei.

Paranteză: în acele vremuri se organizau rar „şcoli de căţărare” aşa că se practica metoda „de la om la om”. Clujeanul Eme Doctor* , student la Geologie, participase în vara anului 1959 în Cheile Bicazului la o „şcoală de căţărare”. În cartea Pe crestele Carpaţilor a lui Niculae Baticu, la pagina 289 găsim: „După părerea lui Paul Fozocoș, dintre cursanţi, cel mai bun era clujeanul Sabin (Eme) Doctor”. El l-a iniţiat apoi pe Vali, student şi el la Geologie, Vali pe Gyuri Szarka, tot student la Geologie, acesta pe Rică Enăşel, studentul meu, apoi acesta pe mine… Eu am iniţiat-o pe Elis, prima mea soţie (articol la „In Memoriam”) şi pe Liviu, vărul meu, student la Chimie şi apoi pe mulţi alţii…

În 1971, în Cluj, mai exista doar o singură secţie de alpinism cu vreo 7-10 membri, la Clubul Metalul-Unirea, unde mă legitimasem şi eu în toamna anului 1968. Ni s-a cerut să ne căutăm altă „gazdă”, deoarece doar unul dintre noi – Domi Kálmán – era angajat la uzina Unirea. Deoarece flacăra alpinismului abia mai pâlpâia în oraşul nostru, Vali a hotărât „să-i dăm oxigen” de acolo de unde exista din belşug, din mediul studenţesc. A adresat Clubului Sportiv „U” Cluj un memoriu, în care, „diplomatic” amintea de tradiţia universitară clujeană în domeniul sportului şi turismului montan, de Asociaţia Turistică Frăţia Munteană, iniţiată în 1921 de 23 de intelectuali, 16 erau profesori universitari printre care Emil Racoviţă, Valeriu Puşcariu, Ion Agârbiceanu, Iuliu Haţieganu, Lucian Blaga, Leon Daniello, Remus Doctor şi multi alţii. Aşa că ne-am transferat la „U” Cluj. Membri fondatori: Valentin Crăciun, Gyögyösi Miki, Dinu Mititeanu, Mircea Hostiuc (Ghighi), Dinu Bucur, Dobray Péter, Moravek Laci, Szalma Mişi. Despre evoluţia acelei trupe de căţărători, găsiţi mai multe la : http://www.dinumititeanu.ro/File-din-istoria-alpinismului-in-judetul-Cluj.

Vali a fost „sufletul” acestui nou club de alpinism. Am pus anunţuri la cămine şi cantine studenţeşti şi au venit lângă noi mulţi studenţi entuziaşti care au progresat apoi uimitor. Ne molipsisem şi noi „veteranii” de entuziasmul „învăţăceilor” noştri. Ne simţeam bine cu ei. Vali era cercetător la Institutul de Speologie „Emil Racoviţă” din Cluj, avea program mai „flexibil” şi se ocupa şi de scriptele clubului. Revenise (prin concurs) de la Mediaş, unde lucrase după absolvire şi unde avusese un salariu mult mai mare. Dar acolo era într-un mediu pe care nu-l agrea, mai ales „prietenia” şantieriştior cu zeul Bachus!

Era de aşteptat să apară şi necazuri. Nu exista echipament pentru căţărare suficient şi de calitate, tinerii nu erau obişnuiţi a fi „ţinuţi în frâu”. Iar Vali, fiind „şeful”, era cel mai „vulnerabil”: declaraţii la miliţie după accidente, explicaţii părinţilor, etc. Deşi de asta nu eram scutit nici eu; fiind medic, la mine veneau unii părinţi când fiul lor, în urma unor decizii de genul „merge şi aşa”, ajunsese la „reanimarea” unui spital.

Cu Vali am petrecut primele mele nopţi iarna în cort în februarie 1971, când împreună cu Miki şi Mişi am parcurs toată creasta Rodnei, primul meu traseu de acest gen.

Vali era un pasionat fotograf al naturii. Cu mari sacrificii materiale, îşi cumpărase un aparat foto rusesc „Saliut”, copie după renumitul „Hasselblad” german, care îi permitea să tipărească poze de calitate în cărţi şi albume. Al său album foto „Retezatul” a fost primul din ţară editat în întregime color! Deşi Vali era cam nemulţumit de munca tipografilor. Numele Valentin Crăciun şi imagini ale sale au apărut în albume şi cărţi despre unele peşteri din ţară, la care era co-autor. Iar diaporama sa, Retezatul, a fost foarte apreciată de clujeni dar şi în multe alte oraşe în care a prezentat-o.

Autorităţile române ale vremii i-au aprobat prin 1986, lui Vali, participarea la o expediţie speologică în ţări africane, organizată de prieteni pe care îi avea în Elveţia. Dar pentru o întârziere de care nu era vinovat, a aflat că i s-a desfăcut contractul de muncă! Aşa că, deşi era decis a reveni acasă, deşi adunase de acolo mult material pentru a-l aduce la Institut (unde l-a şi trimis), a fost „împins” a se stabili în Germania, în Karlsruhe. Acolo se află şi acum, bucuros că dragii săi băieţi sunt realizaţi; Răzvan (Bobiţă) – medic stomatolog, profesia mamei sale, Mircea – biolog, doctorand la Viena cu temă de genetică moleculară, foarte apreciat de profesorii săi.

De câte ori revine în Cluj, Vali ne caută pe noi, vechii camarazi de munte, să depănăm amintiri. E prezent la întâlnirile periodice ale celor care am făcut parte din acel club studenţesc de alpinism. Eu, care anunţam aceste întâlniri (Plaiul Foii – 2002, Békényfő (Gheorgheni-Cheile Bicazului) – 2009, Rimetea – 2012, Păltiniş – 2016, Zărneşti -2017, Gheţarul de la Scărişoara – 2018, Kalandpark Szentlélek (Miskolc- Ungaria) – 2019, Békényfő – august 2022, eram întrebat: „Va veni şi Vali? Va veni şi Miki?”.

Sperăm să ne revedem cât mai des. Ne leagă multe şi plăcute amintiri comune.

*Notă: numele Eme Sabin Doctor figurează pe o plăcuţă metalică fixată pe stânca uneia din Pietrele Doamnei din Rarău. Acolo a decedat, în 8 februarie1962, într-o escaladă de iarnă, în ultima sa vacanţă de student. A se vedea:

http://www.dinumititeanu.ro/Atarnand-in-coarda