Paul Fozocos

Scurtă poveste despre Un Om de poveste

Mă mir de mine că nu i-am dedicat până acum pagina pe care o binemerita încă de când am creat capitolul „Veterani” al site-ului meu. Capitol din care am fost obligat mereu să-i mut pe multi în cel următor – „In Memoriam”, cum fac acum şi cu Nea Paul, decedat la 94 de ani, în 9 mai 2024.

Încep cu a spune ca Nea Paul Fozocoș era şi un talentat povestitor și un om de poveste. Ca și alţi nou intraţi în mica lume a alpiniştilor, şi eu am aflat mai întâi „poveşti” cu Nea Paul şi apoi l-am cunoscut. La primele „alpiniade ale seniorilor” (căci am început să mă caţăr „în coardă” la 29 de ani!) la care am participat, le dădeam coate amicilor mei care se căţărau de la 17-19 ani: Miki Gyongyosi,Vali Crăciun, Mişi Szalma: „Ăla cine-i?”, „cel cu barbă e Floricioiu?”, „care-i Chivu?…” Dar pe Nea Paul l-am recunoscut singur, după „stil”. Mi se spusese mai înainte de către amicii mei că e cel mai simpatic şi simpatizat dintre alpinişti. Și mi se relataseră câteva din celebrele sale poante. M-am convins mai apoi ca așa este. Doar la noi, la U-Cluj, mai era unul – Ghighi Hoștiuc – care parcă îi era frate geamăn lui Nea Paul. Când, la unele alpiniade erau prezenţi amândoi, toţi încercam să le stăm prin preajmă; erau super-tonici! Replicile lor erau atât de hazoase că ne cruceam cu toţii cum şi de unde le scot spontan şi muream de râs și de invidie.

Ştiam atunci doar că Nea Paul e unul dintre cei buni de la Dinamo, adjunctul lui Floricioiu. Nu ştiam că e fiu de vânător de munte, că a început să se cațere la 19 ani, în 1949, că a făcut parte mai întâi din secţiile de alpinism ale asociaţiilor/ cluburilor Flamura Roşie și apoi Voinţa Bucureşti. Nu-i înşir realizările pe care le-a enumerat Baticu în paginile 368-369 ale cărţii „Pe crestele Carpaţilor”. Amintesc doar câteva: a parcurs de două ori integral pe timp de iarnă Creasta Carpaţilor Meridionali: în 1955 (cu Alexandru Floricioiu) şi în 1956 (cu Floricioiu şi Norbert Hiemesch). A participat cap de coardă sau secund la multe ascensiuni în premieră (ex. Diana, Lespezile Lirei în Piatra Craiului). A fost în prima echipă care a urcat iarna traseul Surplomba Mare din Bucegi. A făcut ascensiuni în Tatra şi Rila. În 1972 a fost în Pamirul sovietic, membru în echipa din care Alexandru Floricioiu și Adrian Tănase au ajuns pe vf. Comunismului (fost vf. Stalin) – 7495 m, rămas decenii ca record de altitudine atinsă de alpiniştii români. În 1967 i s-a conferit titlul de Maestru al Sportului „ramura Alpinism”.

Dacă ar fi să spun doar două cuvinte despre Nea Paul aş scrie: modestie şi umor. Nu vorbea niciodată despre el şi reuşitele lui, ci despre ale celorlalţi. Și la fel ca profesorul Seracin (prin tact, simţ diplomatic şi prestigiu), Nea Paul avea un talent deosebit ca printr-o glumă să detensioneze atmosfera uneori „încărcată” de la unele alpiniade. Dintre amintirile mele despre Nea Paul, relatez doar două situaţii.

În iarna 1973 îmi luasem un mini-concediu pentru a mă „odihni” prin zăpezile Făgăraşului. Însoţeam doi tineri, Gelu Stoica și Marika Mezei, speranţe ale tinerei secţii de alpinism a Clubului U-Cluj, la cabana Podragu, la a 2-a Tabără – Şcoală Naţională de Alpinism şi Salvamont. Urma ca eu de acolo, împreună cu doi prieteni de la „U” Braşov să mergem dacă e posibil pe creastă până la Bâlea, ţinta finală fiind celebra Creastă a Arpășelului. Tema uneia dintre primele zile – pentru grupele de alpinism – era ca fiecare elev să-şi croiască propriul „drum” spre valea Podrăgel. Desigur, sosirea în Curmătura dintre Lacuri nu s-a produs în grup compact, iar „linia de sosire” în culme fiind reprezentată de o cornişă (nu prea mare, dar cornişă!) trebuia spartă cu pioletul şi depăşita de către fiecare „pe traseul lui”. Doar la vreo 3-4 care nu reuşeau nicicum, instructorii-monitori le-au permis să urce pe o urmă vecină. După ce salvamontiştii au asistat la acest „spectacol”, am intrat în cabană la lecţii medicale. Am aflat apoi că după o pauză, grupul a pornit la vale spre Podrăgel. Doar cel mai vârstnic dintre instructori şi mai plin de umor (atunci negru?) – Nea Paul Fozocoș – monitor la o grupă de fete – şi-a asumat rolul de cloşcă grijulie şi adunându-şi „puii” lângă el le-a spus: „Noi vom sta aici cuminţi și vom asista cum, „în scop didactic”, se poate declanşa o avalanşă de către o masă de oameni, pe o pantă cu zăpadă mare şi dubioasă şi apoi vom proceda la o lecţie practică de căutare-salvare din avalanşă”.

Sigur nu reproduc exact cuvintele lui Nea Paul pe care mi le-au relatat clujeanca Maria Mezei şi soţia turdeanului Mişi Szalma. În orice caz, peste câteva minute, monitorii dădeau comenzi ca gradaţii în armată: „- Aruncaţi beţele şi schiurile,aruncaţi pioleţii. Înotaţi!”. Și, conştiincioşi, neavând altceva mai bun de făcut, „răcanii” s-au conformat. Recordul de „adâncime” l-a stabilit din întâmplare (ce coincidenţă!) campioana fetelor, o timişoreancă: până la umeri! Totul e bine când se sfârşeşte cu bine. În zăpadă au rămas „jertfă zeilor îngăduitori” doar tot felul de obiecte: ochelari, căciulite, mănuşi, beţe. Se intenţiona, desigur, o eventuală recuperare a lor la topirea zăpezii. Nu ştiu dacă au ajuns la proprietari. Dar ştiu că într-o situaţie similară în anul 1983, când tabăra – scoală de alpinism – avea loc la Lacul Bâlea iar cea de Salvamont la cascada Bâlea, a rămas printre „jertfe” şi pioletul meu pe care i-l împrumutasem lui Relu Gaciu, colegul meu de echipă Salvamont, piolet confecţionat cu pricepere profesională dar şi cu dragoste frăţească dintr-o axă planetară de către fratele meu într-o uzină braşoveană. Obiectele „furate” de acea avalanşă au fost recuperate primăvara (conform spuselor unui prieten martor ocular) de către telecabiniști și „transformate” în tărie şi bere. Se practica de pe atunci comerţul „second-hand” chiar dacă nu purta acest nume! Avalanşa a fost însă de alt tip, plecată spontan de sus, auto-semnalată sonor, ceea ce a permis elevilor – cum scrie şi Mihai Sârbu în cartea „Cronică Salvamont” apărută la editura România pitorească – să fugă afară din culoarul respectiv, dar fără a mai avea timp să recupereze obiectele pe care nu le aveau în mână în clipa aceea.

A doua situaţie ce doresc s-o relatez. Ca şi în alte sporturi (căci „Alpinismul nu e doar un sport, dar el este și un sport” – scria Lionel Terray), s-au preconizat prin anii `80 nişte teste atletice care să verifice dacă alpiniştii sunt pregătiţi pentru escalade dificile. Se cerea printre altele: să alergi 3000 m sub 12 minute (testul Cooper), să faci 15 tracţiuni la bară, să faci 30 de genuflexiuni cu un rucsac de 15 kg în spate, nu mai ştiu câte flotări… Toţi eram stresaţi că dacă picam la testele atletice (nimeni nu le putea îndeplini pe toate, au fost mai apoi înlocuite cu teste pe stâncă!) nu vom fi lăsaţi în marile trasee. În Cheile Bicazului, pentru teste au fost selecţionaţi prin tragere la sorţi câte doi alpinişti din fiecare club. Spre bucuria noastră am văzut că Nea Paul e cel delegat din partea Federaţiei să fie „șeful testelor”. Bănuiam că nu se va comporta ca un plutonier cu soldaţii, ci ca un uncheş cu nepoţii. Și așa a fost. După 4-5 minute de alergare i-a oprit: „destul băieţi, văd că ştiţi fugi; nu vă mai obosiţi căci mâine trebuie să vă căţăraţi”. La tracţiuni: „gata măi băiatule că rupi bara şi mai trebuie să se tragă de ea şi alţii”. La genuflexiuni: „ajunge pe azi, vei face destule mâine în traseu…”. La flotări „măi flăcăule, nu mai da din c… în zadar, nu vezi că fata nu mai e sub tine?”. Poate că nu reproduc chiar exact, dar firea lui Nea Paul ne-a scos din stres. Era şi el de părere că şefii de club/ antrenorii ştiu mai bine cine în ce traseu e apt să intre şi să-l termine cu bine.

M-am bucurat mai apoi să aflu că la vârsta la care alţi foşti alpinişti au trecut la şah sau la „sporturi bahice”, Nea Paul urca încă pe poteci de munte. Nu pe cele verticale marcate cu pitoane, dar pe poteci de munte, prin cotloane minunate pe unde nu umblă decât împătimiţii muntelui. Dovedind că pasiunea pentru munte n-a fost „un foc de paie”. Eu am a-i reproşa doar faptul că nu şi-a verificat și corectat multe greşeli din jurnalul scris cu degetele îngheţate în timpul parcurgerii Crestei Meridionalilor iarna. E păcat că a fost publicat cu acele greşeli pe blogul fiicei sale Oana, www.floaredegheata.blogspot.com . Dar ştiu şi de la alţii că oameni ca Nea Paul nu sunt mulţi. Întâlnind sau reîntâlnind un astfel de Om, mai uităm de cei mulţi ne-oameni de care ne izbim tot mai des în societatea modernă care e cu totul altă lume decât lumea înălţimilor pe care a iubit-o Nea Paul și o iubim noi.

Un astfel de Om „de poveste” e chintesenţa poveştii „tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”. Un astfel de Om n-ar fi trebuit să moară niciodată!