Vis făgărăşan

Candva, foarte demult, in copilarie, citeam fascinata de la prima la ultima fila o revista ce avea si articole despre munte, singura pe atunci. Ochii imi erau atrasi magnetic si-mi zaboveau minute in sir pe poze frumos colorate, rupte parca din alta lume: tineri zambitori, bronzati, cu pufoaice, caciulite si jambiere rosii, cu ciudati ochelari ca de sudor, avand in spate valuri nesfarsite de creste inzapezite. Apoi mici, ca niste furnicute rosii, pierduti intre „valurile” dantelate ale acelei lumi ireale…. Citeam la nesfarsit explicatiile si ochii si gandurile nu mi se mai desprindeau de acolo minute in sir. „Alpinisti parcurgand creasta Fagarasului iarna, de la Suru la Sambata”…. Doamne, ce lume intangibila mi se parea atunci…

Dupa cativa ani, parcurgeam vara bucati de trasee turistice din „muntii cei mari”. De fiecare data cand ajungeam in creasta principala, fie ca era vf.Paltinu, vf.Vanatoarea lui Buteanu sau Vistea si Moldoveanu, fie ca era cabana Podragu sau Sambata, nu puteam sa nu-mi reamintesc de acele poze de revista si nu puteam sa-mi reprim gandul leit-motiv: „oare cum o fi iarna pe aici ? ” Amintiri din alta viata parca…

Au trecut ani… Am inceput sa gust (in ciuda interdictiilor mai mult sau mai putin exprimate ale mamei) din fascinatia turelor in munti inzapeziti. La inceput mai timida, apoi din ce in ce mai increzatoare…. Piolet, coltzari, coarda, noduri, schiuri de tura, asigurari…. Totul cladit incet si cu rabdare, pas cu pas, bucatica cu bucatica dintr-un imens puzzle pe care nici nu-l stiu cum a crescut in mine. Si asta sub ochii grijulii si in compania unuia dintre acei „omuleti cu jambiere rosii” din pozele copilariei.

Retezat iarna pe vai si pe creste, pe schiuri sau pe bocanci .Parang – creasta pe schiuri, Muntii Rodnei- de nenumarate ori pe creasta principala, pe culmi sudice si nordice, cu schiuri sau pe bocanci, Calimanii pe schiuri, apoi Cindrelul, Lotrului, Sureanu, Bucegii, Leaota pe schiuri… Zeci si zeci de creste inzapezite, zeci si zeci de experiente si trairi…

Anul trecut, implinirea unui obsedant vis: creasta Pietrei Craiului iarna ! Ce superbie asteptata cu rabdare patru ani ! ” La anul vom face o parte din creasta Fagarasilor iarna „- spusese Dinu atunci. Si pentru cateva secunde pozele din revistele de demult revenisera mai vii ca niciodata in mintea mea. „Eu, acolo ? Eu in locurile acelea pe care le visasem in toata copilaria mea ? Dar pentru asta trebuie sa fii foarte pregatita „- imi spuneam „Sunt eu oare ? .”Voi putea sa trec eu prin acele multe locuri problematice despre care Dinu imi povestise de zeci si zeci de ori ? Dar oare sunt suficient de antrenata ? Oare voi putea tine ritmul urcarilor, oare nu ma voi impiedica in coltari la coborare, oare nu voi ameti uitandu-ma in jos la nesfarsitele pante de zapada? „. Atunci, in acele clipe, o voce din interior, ma batea parca pe umar cu o mana nevazuta, linistindu-ma: „Sigur ca esti in stare, nu uita ca ai parcurs fara probleme ingusta creasta Bionassay, ai traversat Mont-Blanc-ul, ai parcurs celebra Haute Route.”.. Hei, calmeaza-te, o sa reusesti cu siguranta !”. „Da, ii raspundeam, dar asta este creasta Fagarasilor iarna, e visul meu intangibil din alta viata. E un traseu numai pentru cei mai buni alpinisti”… -„Du-te si ai sa-ti vezi visul” mai spuse vocea si se indeparta brusc sub sunetul strident al alarmei de la telefon…

Joi, 22 martie. -„E ora 6.30” aud vocea lui Dinu; „la 8.00 avem intalnire cu Alina…”. La 8.30 suntem in formatie completa: Alina, cei doi Alex si noi doi si gonim pe sosea spre Sibiu, la intalnirea cu Doru. Planul e gandit pana la cele mai mici amanunte, prognoza meteo e incredibil de incurajatoare. In ultima vreme nu a mai nins, stratul de pulver din urma cu vreo zece zile a avut timp sa se lege, efect favorizat si de faptul ca si pe sus a fost cald. „Atentie la fetzele nordice”, imi suna in minte cuvintele transmise parca din alta lume de Nea Tomitza. „Da, dar atentie si la fetzele sudice, puternic insorite” imi sopteste vocea aceea din back-ground, care ieri parea asa de convinsa ca eu sunt in stare sa fac tura asta. Ne intalnim cu Doru la benzinaria stabilita, langa giratoriul de Fagaras. E acelasi om pe care il stiu de cativa ani buni: cu aceeasi ochi albastri, neastamparati, aceleasi gropite in obraji cand zambeste, acelasi optimism debordant si..acelasi prieten adevarat, gata oricand sa ne sprijine escapadele montane, regretand un pic faptul ca nu poate sa ne insoteasca. Bineinteles ca ne incurajeaza si el: „zapada e minunata, vremea e perfecta, sigur o s-o faceti !”. Ba, parca pentru a fi sigur de asta, ne propune sa ducem masina Alinei la Floarea Reginei si sa ne intoarcem cu a lui la Transfagarasan iar apoi sa urcam la Balea-Cascada. Noi nici nu indraznisem sa ne gandim la asemnea solutie; ni se parea minunat chiar si numai faptul ca s-a oferit sa-si rupa din timpul sau sa ne urce pana la Balea Cascada.

La 14.10 suntem sus langa statia de telecabina.O ultima imbratisare lui Doru si multumirile noastre pe care cuvintele nu le pot exprima pe de-a-ntregul. Dupa vreo ora de asteptare, pe platforma de imbarcare a telecabinei, vine in sfarsit OK-ul. Cu un zgomot harsait, cutia rosie a telecabinei se desprinde de la „chei”. Sus, crestele albe sclipesc in soare, iar noi urcam spre ele, plutim parca spre o alta lume…

Ora 16.10. Dupa o surprinzatoare intalnire cu Robert Gutt, mai proaspat coleg de club, aflat aici pe post de ghid montan pentru un grup de nemti si dupa o ciorba servita rapid la „cabana de pe lac”, ne desprindem de civilizatie. O luam in sus spre Saua Capra, luminata superb de razele soarelui de dupa amiaza.”Alea iacta est !”- imi spun in loc de „Drum bun ” si „Doamne-ajuta !” Dinu a luat-o vitejeste in sus, urmat indeaproape de Alina si de cei doi Alex. Pana sa fac eu o cateva poze, ei s-au si indepartat. O iau si eu repede in sus cu gandul sa-i ajung, dar ritmul imi taie respiratia. Incep sa gafai si simt nevoia sa ma opresc, timp in care ei se tot duc, se tot indeparteaza. Incep sa fiu nelinistita si emotiile din vis imi dau tarcoale: -„Oare voi face fatza turei? „.

Renunt sa mai fac poze, desi unghiuri bune ar fi din belsug. O iau din nou in sus, de data asta cu propriul meu ritm. -„Foarte bine, n-ai decat sa alergi !”- ii transmit telepatic lui Dinu. Dupa cateva minute de aplicare a ritmului” le bon pas des guides” incep sa ma regasesc, respiratia imi revine la normal, iar inima nu se mai zbate ca o nebuna, vrand parca sa-mi iasa din piept. Dupa o vreme se opresc si ei si ma asteapta.”Aha, in sfarsit” – ma gandesc si nu ma pot abtine sa nu-i spun cateva lui Dinu, care intotdeauna, invariabil, aplica acelasi stil: porneste ca din pusca in ciuda tuturor teoriilor , rugamintilor si apropourilor mai mult sau mai putin finutze ca „nu suntem la un concurs”.

Trec eu in fatza si perspectiva parca se schimba. Ma regasesc. Acum chiar ca nu ma mai intreb „ce caut eu aici ?” ca in urma cu cateva minute.

Dupa 40 de minute de la plecare ne regrupam cu totii in Saua Capra, langa parul de marcaj ingropat pana aproape de sageti.Ne despartim de Robert, care, dragut, ne-a insotit pana aici urcand pe schiuri. Ne uram reciproc zile faine. Se termina si urmele batute, de care am profitat pana acum. De-aici incepe tura noastra. Coborarea spre Lacul Capra e deja in umbra. Zapada are crusta, dar mergem rapid la vale. In jurul nostru, Capra, Vanatoarea, Vaiuga si Iezeru Caprei sclipesc magnific in soare, oferindu-ne cea mai fantastica „galerie” la inceputul „cursei” ! In departare- Arpasu Mic- ne face si el cu ochiul. -„Ai putina rabdare” ii spun eu in gand; „venim maine si la tine !”. Urcam direct in Saua Revolverului, lasand in urma, tot mai jos, lacul Capra si Monumentul Alpinistilor.Curand suntem in culme. La picioarele noastre, jumatate insorita, jumatate umbrita, caldarea Fundu Caprei- unul din punctele „cheie” ale traseului.

„Oare cum va fi s-o traversam dupa o zi asa de calduroasa ? „. Undeva, pierdute in imensitatea alba a caldarii, zarim cele doua refugii- vechi si nou- de sub Fereastra Zmeilor, chemandu-ne irezistibil. Da, acolo trebuie sa ajungem ! Fara a pierde prea mult vremea, ne punem coltarii si o luam „atza’ la vale, mai intai pe o scurta crestulitza, apoi pe zapada de pe acel versant umbrit. Din cand in cand ne mai oprim cateva minute s-o mai asteptam pe Alina, care face pasii mai mici. Incepem traversarea pe sub Arpasel si incepe si „distractia” : ne scufundam tot mai mult pe masura ce inaintam spre limita dintre umbra si soare, dar care se indeparteaza de fapt si ea de noi.”Uff, de-ar ingheta odata !”, dar stiu ca asta nu e posibil sa se intample instantaneu. Asa ca…da-i si lupta ! Dinu, cu marea lui energie merge aproape tot timpul in fatza, scufundandu-se pana peste genunchi, ba uneori chiar pana la sold. Mergem cat mai pe sus, usor ascendent, dar nici chiar langa stanca, evitand golurile care le ofera „rimaya”, care desi nu se vede, stim ca e acolo ! De fapt, de cateva ori o si simtim: chinuitoare inzapezire pana la brau.

Apune soarele si minunatul „rosee des Alpes” poleieste crestele. Arpasu Mic si Museteica ne ofera un spectacol fantastic, dar de care nu prea avem timp sa ne bucuram. Ne concentram la „vaslit”. Incet, dar sigur, ne apropiem de sfarsitul traversarii. In minte imi rasuna cuvintele lui Doru: „iesirea din Fundu Caprei s-o faceti in sus, spre parul de marcaj”. Aha, uite-l ! Ne sfatuim cum sa evitam cornisa de pe muchia cu parul de marcaj. Urcam oblic spre stanga, cat mai aproape de baza stancii; traversam mai multe vechi avalanse curse de pe creasta Arpasel-Vartopel. In sfarsit dam de o zona cu zapada mai intarita, pe care putem urca cu coltarii ca pe scara. Castigam rapid inaltime, dar… dezamagire ! Suntem pe o alta crestulitza, nu pe cea cu parul de marcaj. Pana la ea, mai trebuie facuta o traversare pe o fatza destul de inclinata, dar deja inghetata. S-a intunecat intre timp si noi trebuie sa aprindem frontalele. Cu ceva emotii reusim sa ne dam jos de pe crestulita cu pricina si urcam acum chiar spre parul de marcaj. Simt cum coltarii se infig si musca din panta inghetata fara se mai scufunde mai mult de 5-10 cm. „Asta-i muzica … !”.

Iesim in muchie , deasupra parului de marcaj si respiram usurati. Am trecut de caldarea Fundu Caprei. Dar… pana la Refugiu mai avem. In stanga, pe cerul instelat se profileaza negre, stanci de pe creasta Vartopelului.Traversam in continuare paralel cu ea o panta inghetata. Aici, parca, poteca de vara merge pe curba de nivel spre Fereastra Zmeilor; noi cotim 90 grade spre dreapta si incepem a cobori pe o „spinare” cu zapada inghetata. GPS-ul imi confirma ca suntem pe directie buna, si ca nu mai avem mult pana la Refugiu. Dam de urme inghetate de schiuri, curand panta se imblanzeste, ne mai scufundam iarasi o vreme, apoi zarim silueta rotunda a refugiului. Am ajuns ! E ora 20.15.

Intram bucurosi ca in cea mai primitoare cabana din lume.Constatam cu bucurie ca instalatia electrica functioneaza, panourile foto-voltaice ne scutesc de a folosi frontalele si in refugiu, care e destul de curat si primitor. Ne gospodarim rapid, gatim, facem ceaiuri pentru maine. Afara a inceput sa bata un vanticel rece, iar pe cerul intunecat o puzderie de stele se revarsa deasupra crestelor. Privim ingrijoratii la termometrul nostru „de bord” , care se incapataneaza sa stationeze le zero gr.C ! Pe la ora 22 dam „stingerea”, cu gandul la ziua ce va incepe maine foarte devreme.

Vineri 23 martie. Alarma suna strident. Ora 4.00 ! Ca la o comanda, lumina frontalelor si apoi cea din tavan, inunda refugiul. Prima grija e sa-i spun lui Dinu sa aduca termometrul, lasat aseara afara in bataia vantului si care toata noaptea a ciocanit discret in usa. Sunt dezamagita, a reusit sa coboare doar la – 3 gr.C , in ciuda vantului care aseara mi se paruse foarte taios! Mancam rapid si cu miscari febrile ne facem bagajele. Afara e inca intuneric, dar puzderia de stele incepe sa plece spre alte lumi, lasand loc unui cer indigo. Ora 5.15. Multumim refugiului si celor care l-au instalat aici, aprindem frontalele si… la deal ! Profilul curbat al Portitei Arpasului si al crestei cu pomposul nume „La Trei Pasi de Moarte” se profileazape cer. Dinu, in stilul lui deja bine-cunoscut, o ia tare in sus. Ceilalti incearca sa-i tina isonul. Eu nu mai fac greseala de ieri (si nici poze !) pornesc mai incet cum imi amintesc ca pornea dimineata Puiu Dimache in turele din Alpi. In serpentine, incet si sigur, castigam inaltime.Tot mai spectaculoasa, creasta nordica a Arpasului Mic se profileaza in dreapta noastra.

Slava Domnului, zapada e inghetata si numai buna de cramponat. In cca 15 minute suntem la Fereastra Zmeilor si privim fascinati silueta varfului Podragu profilata pe cerul indigo-rosiatic. In spatele nostru, Creasta Vartopel-Arpasel si Vanatoarea, intregesc spectacolul matinal. Deja nu mai avem nevoie de frontale; o luam rapid la picior, cu emotii: „oare cum va fi fatza asta nordica a Arpasului Mic ?”-pe care Dinu imi spusese ca de fiecare data au abordat-o altfel. Nu nu prea avem ales, va trebui s-o trecem cumva. Dar deocamdata parcurgem matematic turnuletele si zona cu cabluri. Apoi, de la ultimul stalp de marcaj, o luam in traverseu spre stanga, cvasi-orizontal, gasind ici si colo semne de marcaj. Fatza lunga, cu zapada inghetata si cu un strat de 10-15 cm de pulver. Am emotii; urcarea asta imi aminteste foarte bine de o urcare similara si foarte inclinata pe fatza lui Grand Combin, dupa plecarea matinala de la cabana Valsorey. Era – impreuna cu prima parte a coborarii pe schiuri in parte opusa, punctul „cheie” al celebrei Haute Route de acum trei ani. Ce bine ca aici nu viscoleste !

Pas cu pas inaintam spre o creasta stancoasa. Coltarii se infig trainic, la fel si pioletul. Incerc sa ma concentrez la fiecare miscare, sa alung alte ganduri parazite. Primele raze ale soarelui, saruta varful Vanatoarea. Ne oprim putin sa se mai ostoiasca respiratia sacadata de efort, ca la un moment solemn. Doamne, ce priveliste ! Reluam urcusul pe crestulita stancoasa, apoi pe un mic horn.S-a luminat de-a binelea in timp ce noi castigam altitudine, metru cu metru, pas cu pas.. Urcam spre turnurile nordice ale crestei Arpasului Mic . Au trecut doua ore de la plecare, e ora 7.10 si incepem sa ne scufundam prin crusta inselatoare ! Asa repede ? Speram sa mai dureze starea de bine si de siguranta pe care o simti cand coltarii prind in zapada inghetata. Inaintam totusi destul de rapid, traversand spre stanga pe o fatza destul de lina si inghetata in care ne scufundam doar 10-15 cm . Ajungem pe alta muchie, de unde vedem toata caldarea mare a Arpasului si creasta cu Monumentul Nerlinger, tinta noastra intermediara.

Renuntam instantaneu la gandul de a traversa fatza nord-estica a Arpasului Mic pe poteca de vara, desi terasa jalonata cu stalpi pare foarte tentanta. Cornisa de sub Nerlinger nu ne face deloc cu ochiul, . asa ca din nou in sus spre varf. Soarele ne saruta generos de cateva minute bune, zapada incepe sa se inmoaie. Noroc ca pe crestulita pe care urcam e inca intarita, cu „aripi” fotogenice de la vant. Urcam, urcam. La un moment dat zarim un fel de brana pe care traversam spre creasta principala ce coboara spre Nerlinger. E deja destul de tarziu, am pierdut (cand oare ?) o multime de timp dar am scapat de unul din „punctele cheie”: Apasul Mic. Dupa cateva minute de binemeritata pauza, o luam pe creasta la vale. La 8.30 suntem la Nerlinger si deja ne concentram spre urmatorul obiectiv: varful Arpasu Mare a carui panta vestica e mai mult inierbata. Dar, pana acolo mai avem varful „la Paru de Fier” si ingusta si dantelata creasta ce urmeaza dupa el . Cateva zeci de metri de „puntea suspinelor” e depasita cu bine, dar nu fara emotii, mai ales din partea Alinei.

Urcam lung si chinuitor spre Arpasu Mare. Soarele deja ne dogoreste, ochelarii se aburesc din cauza efortului intens, coltarii ne chinuie mai ales pe zonele lipsite de zapada, dar castigam altitudine. Pas cu pas, respiratie cu respiratie, simt cum urc. Uitandu-ma in jur, mi se pare totul un vis, da…, ma regasesc in visul copilariei .

In urma, scaldate in soare si sclipind uluitor, Arpasu Mic, Buda, Raiosu si Museteica. Undeva, mai in dreapta, dincolo de uriasa caldare a Arpasului Mare, splendida dantelarie a Arpaselului si Albotei , deasupa carora troneaza maiestuoasa Vanatoarea si Capra. Spre sud, valea Buda, pierzandu-si serpuirile in pacla albastruie de la miaza-zi. Doamne, nu te-ai mai duce de aici ! Dar …trebuie sa ne ducem ! Iata-ne in saua dintre Arpasu Mare si vf.Mircii. De aici se deschide o alta imparatie de creste si vai, deasupra carora, in departare, intangibil parca, troneaza Acoperisul Romaniei, inconfundabilul duet Vistea-Moldoveanu. Doamne ce de munti ! Si cat mai avem pana acolo ! Brusc, ma trezesc din reverie la gandul ca noi va trebui sa ajungem in seara asta dincolo de cei doi uriasi, care parca inchid zarea. Ei, acum e-acum ! Oare pe unde vom cobori ? Ma simt ca inaintea unui examen. La picioarele noastre , lunga fatza nord-estica a Arpasului Mare. La indicatiile lui Dinu, Alex Sava urca spre varf sa caute culoarul pe care pe care trebuie sa coboram pana aproape de fundul caldarii, unde acum nici nu se banuieste lacul Podu Giurgiului. E doar o imensa oglinda concava in care nu zarim nici urma de noul refugiu care zice-se ca s-ar fi montat aici.

Trebuie totusi sa gasim o solutie de a cobori. Zaresc niste urme de capra neagra undeva, mai jos, traversand un culoar de zapada. Apoi, urmarindu-le in sus cu privirea, descopar o plauzibila traiectorie spre ele , printr-un labirint de zone inierbate si stancoase, cu foarte putina zapada. Asta e, cred ca am gasit ! Ii arat lui Dinu si el ma aproba. Incerc sa cobor atenta spre urmele caprei, la inceput pe langa o crestulita stancoasa, iar mai apoi pe langa fatza cu iarba si stanci. Atenta, ma concentrez la fiecare pas. Coltarii prind bine si in iarba, ciocul pioletului asemenea. Nici nu-mi vine sa cred cat sunt de calma, nu mi se pare greu deloc, trebuie doar sa nu ma grabesc. Sper ca si ceilalti, cand vor veni pe aici sa se simta tot asa. Ajung la zapada intarita si, fara a sta prea mult pe ganduri, incep sa sap o lunga scara de urme, oblica, spre Turnurile Podragelului. Pas cu pas, miscare cu miscare, simt cum ma cuprinde o bucurie imensa. Incet-incet, ma apropii de culoarul cu urmele caprei, ochit de sus, din sa. Un mic respiro pe o creasta stancoasa, unde gasesc un loc comod sa fac cateva poze cu ceilalti, care vin si ei incet-incet, ca niste furnicute colorate, pierdute in imensitatea de stanci si zapada. Ajung la zapada mult dorita.

E un culoar lung de sute de metri, ce vine chiar de sus din seuta dintre doua varfulete ale Arpasului Mare. Culoarul „Pallavicini” , ma gandesc si zambesc cu gandul la un alt culoar similar urcat candva sub Coltii Pelegii, dupa o noapte de Rev., botezat asa de noi dupa celebrul culoar de sub Grossglockner. Acum ma uit in sus la acest nou „Pallavicini”. Ar fi necesitat sute de m de trepte. Hmm, nu cred ca i-ar fi placut Alinei si probabil nici noua, mai ales ca se pare ca mai are zapada si de saptamana trecuta. Cu emotii, fac cativa pasi pe urmele caprelor. Nu prea imi place cu fatza la vale, in ciuda sistemului anti-snow, zapada incalzita se botineaza pe coltzari. Ma intorc cu fatza la panta si sap din nou urme cu pasi adaugati. Pioletul se infige grozav, dandu-mi o senzatie faina de siguranta. Pas cu pas, vad cum se micsoreaza distanta pana la saua de pe creasta cu Turnurile Podragelului. O ultima panta, cativa metri fata probleme si…ufff ! Am reusit ! Vantul rece ma ia in primire dinspre minunata caldare a Podragelului ce se etaleaza acum la picioarele mele. Ma uit inapoi si il zaresc pe Dinu pe la jumatatea pantei, in capatul de sus al scarii de urme sapate de mine.

Dar unde sunt ceilalti trei ? Imi concentrez privirea pe zona stancoasa a pantei, care privita de aici pare mult mai inclinata . Aha, uite-i si pe ei. Abia acum incep sa am emotii, mai ales pentru Alina. Stiu ca nu prea e in largul ei pe coborari si mai ales cu rucsacul. Dinu deja coboara cu nonsalanta, traversand lungul culoar „noul Pallavicini” cum l-am botezat ad-hoc. Alina si cei doi Alex au ajuns si ei la primul culoar de zapada. Incet, incet de tot, dar se misca. – „Alina, te rog ai grija cum calci, ai grija cum infigi pioletul !” – incerc sa o incurajez telepatic. Ma linisteste intrucatva gandul ca cei doi baieti sunt alaturi de ea. Au trecut de prima panta, acum sunt urme ceva mai bune. Iata-i la „Pallavicini”. O vad pe Alina incercand sa coboare oblic, cu fatza la vale.. „Nu asa, te rog intoarce-te cu fatza la panta !” Nu apuc bine sa-mi termin gandul, ca o vad alunecand… Putin, poate nici un metru. Mi se opreste respiratia. Ca norocul si ea s-a oprit , cu mana agatata in piolet. O vad cum se chinuie sa se redreseze, baietii o ajuta. N-as vrea sa stiu acum ce e in mintea ei. Sper din tot sufletul sa nu se panicheze. -„haide, te rog aseaza-te cu fatza la panta… Asa…, Bine ! Acum coboara in urmele mele, asa, pasi adaugati, infige pioletul mai adanc ! Hai ca merge, inca putin.. Ai scapat !” Dinu e deja langa mine, apoi ajung si cei trei. Alina e putin schimbata la fatza, dar a trecut cu bine. E ora 12.30, pauza de rehidratare. Apoi, mai mult pentru psihicul ei, Dinu scoate semi-coarda si o leaga pe Alina intre el si Alex Prigoana. Alina nu protesteaza. Pornim mai departe, intr-un lung, interminabil sus-jos peste Turnurile Podragelului. Soarele ne loveste aprig din toate directiile, vantul dinspre nord a incetat ca prin farmec. Cupa caldarii Podu Giurgiului dogoreste facandu-ne sa ne simtim ca sardelele in suc propriu. Intr-un final ajungem la fatza vestica a varfului Podragu, pe care o zarisem de vizavi. Urcam, urcam. Noroc ca dinspre nord, de peste creasta, isi fac aparitia cativa norisori care mai tempereaza din zelul fierbinte al soarelui.

Privirea imi e atrasa tot timpul ca de un magnet de fatza nord-estica a Arpasului Mare, pe care tocmai ce-am depasit-o. Cu cat ma uit mai mult, cu atat mi se pare mai impresionanta.Se zareste inca urma pasilor nostri si mi se pare incredibil pe unde am coborat. Aproape ca ma apuca frica ! Incerc sa gasesc cu privirea o alta varianta mai buna, dar oricat as cauta-o, nu prea reusesc. Pe vf.Mircii, cu a lui creasta estica foarte inclinata si stancoasa, traversand apoi toata caldarea, e exclus. Pe „noul Pallavicini” de sus pana jos…hmm, poate, dar nu la ora asta si cred ca nu i-ar fi placut mai mult Alinei. Si variantele se opresc aici. Ajung la concluzia ca nu prea aveam de ales si ca pana la urma a fost bine asa. Nu cred ca am fortat prea mult mana norocului .Nu stiu ce gandesc ceilalti, dar cel putin eu num-am simtit in nesiguranta.

Ajungem in creasta ce coboara din vf.Podragu spre Fereastra Podragului si din nou sunt impresionata de imensitatea caldarii Podragu. Zarim, ascunsa printre nameti, cu troiene pana la acoperis, cabana Podragu. Nici nu ma mai mir ca nu am vazut refugiul Podu Giurgiului. Daca anexa cabanei abia se vede, probabil ca refugiul e acoperit complet. Nici nu vreau sa ma gandesc cum ar fi fost daca l-am fi inclus in planurile noastre, sa vii obosit pana aici si nici sa nu-l zaresti. Brrr ! Ajungem in Fereastra Podragului. E ora 14 si meritam o pauza de pranz. Cam pe-aici ma gandesc ca ar fi trebuit sa ne intalnim cu cealalta echipa, daca ar fi pornit dinspre Sambata. – ” Unde sunteti Mihnea, Serghei, Cozmin, Delia, Dragos si toti ceilalti care ati visat alaturi de noi la aceste clipe minunate ?” . Le trimitem ganduri bune tuturor si, ca o telepatie, chiar primim un SMS de la Catalina si Tibi, care ar fi trebuit si ei sa fie cu noi acum. Dupa o jumatate de ora de pauza, pornim mai departe cu moralul refacut. Suntem pregatiti pentru lungul sir de urcusuri si coborasuri, care, pana la Vistea Mare ne vor pune fortele si rabdarea la incercare. Incepem cu Taratza, intr-o „companie selecta”: urme de Mos Martin care urcase dinspre sud si coborase spre cabana, desenand prin caldare niste zig-zag-uri ce de sus, de pe Podragu ni se parusera cel putin bizare. Vedeam clar ca nu-s de capre, dar nici nu pareau sa aiba o logica pentru a fi de om.Acum am inteles ! Din nou gleznele ne sunt puse la incercare la urcare cu coltarii pe fetzele inierbate. Se va repeta asta si pe lungul urcus de pe Corabia, care tuturor ni s-a parut interminabil si ne-a pus rabdarea si fortele la grea incercare. Incet-incet , cu din ce in ce mai multe si mai lungi pauze , ne apropiem de „trapezul” Vistea-Moldoveanu.

Alina pare tot mai obosita si la coborare cred ca se bucura ca e legata in coarda. Insa pentru Alex Prigoana, fiecare urcus pare un chin, e ca un manz tinut in hatzuri, gata sa evadeze daca va avea prilejul. Urcam primul varf al Ucii Mari (premiera pentru mine, iar Dinu n-a mai fost pe el de patruzeci de ani !); pe al doilea il ocolim pe panta inierbata. Soarele se apropie incet-incet dar sigur de asfintit. Rose-ul des Alpes inunda iar crestele, dar nu putem asista mult la spectacol, trebuie sa ne grabim. E ora amurgului si pana la Portita Vistei mai avem ! Imi vine o idee, care lui Dinu i se pare buna: noi doi sa ramanem cu Alina, iar cei doi baieti sa mearga inainte in ritmul lor, cat mai poate fi de alert dupa o zi ca asta. Ei sa prinda cat mai mult din urcusul pe Vistea la lumina zilei, sa coboare la refugiu mai repede, dar probabil tot pe intuneric, iar noi sa avem urmele lor in lumina frontalelor , caci e clar ca vom urca Vistea in nocturna. Zis si facut ! Nu stiu cat s-o fi bucurat Alex Sava ca vor bate numai ei urme, dar Alex Prigoana cred ca ar fi facut orice numai sa se vada dezlegat din coarda.

Ei pleaca rapid inainte. Noua, varfuletele dintre Ucea Mare si Ucisoara care urmeaza, ni se par interminabile. Un singur gand imi da puteri: nu mai trebuie sa urcam si Ucisoara, putem s-o traversam pe versantul ei sudic, caci este mai inierbat. Asfintitul ne gaseste in Saua Orzanelei. Cei doi baieti sunt deja pe la jumatatea lungului urcus spre vf.Vistea. Dupa o scurta pauza si cate o ultima picatura de ceai, o luam si noi in sus. Dinu e „cap”, Alina a doua, eu o urmez la o distanta mica, strangand buclele corzii ca sa nu se agate prea mult de pietre. In sfarsit, Dinu urca cu un ritm bun, cel putin pentru mine. Se intuneca tot mai mult, iar in departare, in Tara Fagarasului se aprind luminile ca niste stoluri de licurici. Umbrele crestelor devin din ce in ce mai mici, semn ca noi suntem tot mai sus.Incepe sa ne ia in primire vantul. De teama ca pe varf va fi si mai puternic, la 50 m sub el facem o pauza, caci constatam ca pe telefoane este semnal full. Dinu si Alina dau de stire „lumii” pe unde suntem. Ultimii pasi in urcare si…iata si mult doritul par de marcaj de pe varf. Hm, nici nu mi s-a parut atat de interminabil acest urcus, cum mi se paruse alta data.

E ora 20.15. O luam rapid la vale pe urmele lasate de cei doi Alex, direct pe creasta estica stancoasa. de data asta eu sunt prima, iar Dinu e la urma. Jos, in sa, zarim lanternele celor doi, desenand traiectorii cam haotice. Ma gandesc inevitabil ca au probleme cu descoperirea refugiului. Dar cum oare ? Stiu ca este aproape de poteca, de creasta si nu poti trece pe langa el fara sa-l vezi. Incerc sa ma linistesc si…da !, luminitzele au disparut pentru scurt timp. Dupa cateva minute, jos, in intuneric incepe sa clipeascar prietenos o luminitza rosie. Acum stim sigur ca acolo va fi pentru noi „acasa” in aceasta noapte. Dupa inca o jumatate de ora suntem si noi jos si le multumim inca o data baietilor pentru urme si pentru faina idee cu luminita frontalei pusa in coltzul refugiului. Niciodata refugiul asta nu mi s-a parut primitor si, in ciuda oboselii si a celor 17 ore pe traseu, nici acum nu-mi face o impresie prea grozava.

Am senzatia ca suntem intr-o hruba rece si igrasioasa.Ce bine ca macar nu trebuie sa-l impartim si cu altii ! ” Treburile gospodaresti” ne mai iau inca vreo doua ceasuri, timp in care peretii reci incep sa siroiasca apa din condens. Ba, ca sa fie tacamul complet, de pe priciul de sus (unde s-a adunat o baltoaca !) incepe sa ploaua de-a binelea pe sacii celor doi baieti. Incerc sa-mi alung gandurile negative la adresa adapostului nostru si ma multumesc cu faptul ca nu suntem afara sub cerul liber sau sapand grote in zapada. Dinu e foarte fericit cand, intr-un final, isi primeste portia de laptic. Dupa miezul noptii se face in sfarsit liniste, doar dupa ce Alex P se sacrifica sa iasa din caldura sacului, pentru a aspira balta de pe priciul de sus.

Sambata 24 martie. Aseara, in gluma, Dinu ne anuntase ca va fi mai generos cu ora de trezire: nu va mai fi ora 4 , ci…4.30 ! In realitate stabilisem trezirea la 6.30 ca fiind varianta cea mai buna. Pe la 6.10 ma trezesc. In refugiu e deja lumina. Mai am cateva minute pana la rasaritul soarelui si ma imbrac rapid. Afara ma intampina cerul senin si un vant destul de taios. Imi dau seama ca nu voi vedea rasaritul, ascuns dupa vf.Hartopul, asa ca ma concentrez pe lumina rosiatica ce inunda incet-incet tandemul Vistea-Moldoveanu. Umbre lungi, indigo, incep sa coloreze caldarea Vaii Rele. Apoi, rand pe rand, molipsite de la cei doi uriasi incep sa se insufleteasca si celelalte creste. Vantul a incetat ca prin minune si se anunta o noua zi superba. In refugiu aflu ca s-a prelungit cu o jumatate de ora „starea de leneveala”, la cererea „publicului” ! Pornim numai pe la 8.30, caci „avem vreme”. Hotaram ca in ciuda pantelor vestice aproape complet dezgolite de zapada, sa urmam matematic creasta, alungand inselatoarea tentatie de a urma poteca de vara. Si bine facem, caci dupa fiecare varf urcat, descoperim ca versantul estic este alb, tapetat cu o crusta compacta si nu prea imbietoare de zapada. Nu prea ne grabim; ne lasam purtati in sus si in jos de unduirile de talazuiri impietrite ale crestei, in timp ce privirile zburda prin cotloanele vailor si muchiilor nordice, impodobite cu fotogenice umbre. Ba, din loc in loc, mai facem cu coechipierii nostri si „seminarii” geografice.

Incet-incet, cu urcusuri enervante cu coltari pe ierburi si cu coborasuri lungi pe care zapada se aduna sub talpi, lasam in urma si ultimele”bastioane”: Hartopul, Galbena si cele doua Galasescuri. La ora amiezii, iata-ne in Fereastra Mica, langa noul refugiu, similar celui de sub Fereastra Zmeilor. Nu e prea imbietor. Desi e nou-noutz, are cam multe gunoaie langa el si inauntru si lemne pregatite pentru foc. E clar ca e folosit si de vanatori (sau braconieri ? ). Si mai si „ploua” inauntru. Luam totusi pranzul inauntru, feriti de vantul rece care s-a starnit din nou, scormonind prin cotloane ascunse nori pufosi care au acoperit cerul. Vizibilitatea spre sud devine tot mai scazuta; o pacla albastruie acopera zarile. Ultimul varf, Slanina, il trecem pe poteca de vara ce traverseaza oblic fatza inierbata. Si iata-ne in punctul terminus al traseului nostru: Fereastra Mare, brazdata acum de umbre si lumini. Dupa o ultima privire spre varfurile cele mari si o poza de grup langa parul de marcaj, o luam la vale spre caldarea Sambetei, care arata ca un tobogan alb.

Prima parte a coborarii e tapetata ca de obicei cu o crusta inghetata. Pe valcel, e o placa de vant, brazdata de niste urme aberante in zig-zag. Cei doi Alex sunt in fatza si eu ii urmez indeaproape. Ne sfatuim si ajungem la concluzia ca cea mai buna traiectorie e direct in jos, scara de urme pe langa crestulitza din stanga. Dinu o asigura pe Alina cu coarda la piolet, asadar vin mai incet in urma. Uff, am ajuns la baza crestei, unde panta devine ceva mai blanda. Nu pot sa nu ma mir inca o data de cat de habarnisti au fost cei care au urcat pe-aici: urme haotice, ba orizontale, ba oblice, in scurte zig-zaguri pe toata panta finala. Ma uit mai atenta la textura zapezii. E o placa de vant clara, cu o crusta inghetata de 2-3 cm deasupra; dedesubt un amestec cum nu se poate mai frumos de zapada fainoasa si granuloasa. Brrr ! Un cocteil minunat, stand gata sa plece. Ajung la concluzia ca cei ce au facut urmele au fost chiar norocosi.

Ne regrupam in caldare unde incepem iar „scufundarile”. In stanga, umbrite deja de fotogenice dâre, se etaleaza treptat caldarile Racorele. In dreapta, „defilam” pe sub impresionantul abrupt al Coltului Balaceni- „Matterhornul Fagarasilor „. Caldarea Sambetei incepe sa fie cuprinsa de umbra, in timp ce noi ne luam ramas bun de la vf. Cheia Bandii si de la fotogenicele turnuletze din creasta principala ce inchid caldarea, profilandu-se pe cerul incredibil de albastru. De „la Cruce” in jos incepe cosmarul :zapada moale, multa, ienuperi inselatori care ne fac sa ne scufundam pana peste genunchi la fiecare pas. Dam de mai multe urme, dar asta nu ne ajuta prea mult. Se pare ca asta e ultima incercare. La ora 16 suntem la cabana, unde nu zabovim prea mult, doar cat sa mancam o ciorba si unii, mai insetati, cate o bere. Cabana e plina de un grup de cehi (polonezi ?)

Ne bucuram la gandul ca de-aici la vale, probabil e poteca batuta. Dar cosmarul cu zapada moale de-abia incepe: in ciuda potecii batute, ne scufundam pana peste genunchi aproape la fiecare pas. Ba, cand la un moment dat, pe poteca ingusta din padure vreau sa fac loc unei persoane care urca, ma scufund in zapada moale aproape pana-n sold. „Scenariul” continu asemenea si pe drum, desi zapada incepe sa fie tot mai mica.

Ne gandim cu parere de rau cum ar fi fost urcusul pe-aici pentru colegii nostri care voiau sa faca tura in sens invers. Cred ca urcusul pana in Fereastra Mare i-ar fi epuizat si le-ar fi dat tot planul peste cap. Intr-un fel, pentru prima data in aceasta tura, imi pare bine pentru ei ca n-au venit.

Ajungem in sfarsit la Floarea Reginei, chiar la lasarea intunericului. Aici, bineinteles ne asteapta „premii” culinare. Ciudat, dar dupa ciorba de la cabana , eu simt ca nu pot manca nimic, in ciuda bunatatilor din meniu. Nici macar desert.

Pornim spre casa la ora 20.30. In ciuda previziunilor noastre, Alina conduce maiastru si fix la ora 24 intram in Cluj. Suntem ca niste snitele batute, gata de pus in tigaie, dar senzatiile si imaginile din tura asta sunt mai presus decat oboseala si emotiile. Se poate spune ca chiar am prins doua zile de gratie, pe care cred ca niciunul dintre noi nu le va putea uita.

Foto la: https://foto.dinumititeanu.ro/2012/03/23/chemarea-crestelor-fagarasene/

Marlene Mititeanu