Maria Moţoiu

9 apr.1971 – 17 dec. 2006

În dimineaţa de luni, 18 decembrie 2006, pe reţelele de socializare de munte a venit ca un trăznet anunţul că Maria, în drumul ei dinspre munte spre casa a pierit într-un accident rutier la 30 km de Bucureşti.

Omul care era cel mai mare specialist român în probleme de avalanşe nu mai e printre noi. Nu-şi mai poate susţine doctoratul ce era planificat peste câteva zile. Nu-şi mai poate tipări cartea despre avalanşe pe care o aşteptau toţi montaniarzii. Nu mai poate face acele demonstraţii practice despre studiul zăpezii, pe care le învăţase în Alpii Francezi, demonstraţii extrem de utile meteorologilor şi celor care abordează muntele iarna. Maria era membru al celebrului institut ANENA din Grenoble care studiază temeinic zăpezile şi avalanşele. Era preşedintele Comisiei de studiere a zăpezii şi avalanşelor a Clubului Alpin Roman. Era persoana din Autoritatea Naţională de Meteorologie datorita căreia, pentru prima dată în România, în iarna trecută s-au elaborat şi difuzat periodic primele buletine despre zăpadă şi riscul de avalanşă, similare cu cele din Alpi.

Oamenii de valoare, de caracter, oamenii altruişti sunt apreciaţi şi când sunt în viaţă. Dar, e firesc că decența impune să fie apreciaţi mai puţin în cuvinte. Se vorbeşte şi se scrie despre ei mai ales când au plecat pe alte tărâmuri, mai ales când această plecare e nenaturală.

Gândurile care s-au scris astăzi pe forumurile de munte şi se vor mai scrie despre Maria Moţoiu îmi amintesc de unele seri care se obişnuiesc la ţară, acele seri de „priveghi” lângă sicriul unui om. Când fiecare deapănă amintiri despre cel decedat. Mă miram în copilărie că în aceste împrejurări triste, uneori se spuneau şi întâmplări hazlii din viata dispărutului, se şi rădea! Am asociat astea mai târziu cu ce se spune despre comportarea strămoşilor daci în astfel de momente…

Fiecare dintre noi ne gândim în aceste zile cum şi când am cunoscut-o pe Maria, ce aţi aflat, ce ştiţi despre ea cei care n-aţi cunoscut-o.

Am aflat prima data de ea de la prietenul Dan Vasilescu. El ştia că mă preocupă de multa vreme problema avalanşelor şi mi-a spus că o doamnă îşi face doctoratul cu o temă despre avalanşe. La început am crezut ca e vorba de „un şoarece de bibliotecă”. Mi-o imaginam mai în vârstă, grăsuţă, cu ochelari… Dar amănuntele oferite de Dan m-au convins ca acea persoana e un pasionat montaniard, ca schiază mult în zăpezi imaculate, ca a făcut parte dintr-o echipă Salvamont. Și m-am bucurat, căci e excelent, e ideal ca avalanşele să fie tratate de un om care îmbină şi calitatea de om de ştiinţă şi pe cea de om de munte… Am început, desigur, să corespondez cu Maria, să facem schimb de materiale informative şi de idei despre avalanşe. N-am avut şansa să facem ture comune pe munte, să lucrăm împreună. Am avut doar şansa s-o cunosc personal într-o zi de iarna. Aflând că i-am întrebat pe salvamontiştii din Buşteni dacă e şi ea pe pârtia Kalinderu, s-a oprit cu un viraj elegant lângă mine şi zâmbind mi-a întins mana: „Sunt Maria Moțoiu”. Nu arata a om de ştiinţă, nu arata cum mi-o imaginasem (i-am şi spus cum!). Arata ca un montaniard. Era o sportivă tânăra şi frumoasă, cu nişte ochi pe care nu-i poţi uita: frumoşi şi inteligenţi. Și multi dintre voi ştiţi astea mai bine, căci aţi însoţit-o şi v-a însoţit pe pantele înzăpezite ale Bucegilor. Aţi fost lângă ea când studia zăpada care a făcut victime sau care ar fi putut face victime. Iar, unii dintre voi o cunoaşteţi şi ca om de ştiinţa, căci aţi ajutat-o la ANM să elaboreze acele buletine pe care le aşteptam de ani de zile, să intrăm, în fine, şi cu asta, cu ele în Europa. Buletine pe care nu le-am fi avut fără insistenţele ei, fără audienţe şi rugăminţi, fără eforturile făcute, nu din obligaţii de serviciu, ci din altruism, din dorinţa de a contribui la reducerea numărului de victime ale avalanşelor.

Ne promisese o carte despre avalanşe*. O aşteptam cu toţii cu nerăbdare. Și sperăm ca cei care aţi fost colaboratori apropiaţi – Narcisa, Anca,Thomas,Cristi şi alţii pe care nu va ştiu – vă veţi strădui ca acea carte să apară. Alături de cea pe care o va lansa Mihai Tănase, de Crăciun, la Sibiu, va fi deosebit de utila celor care iubesc Muntele îmbrăcat în haine albe, asemeni unui cavaler al Ordinului Mihai Viteazu.

Se spune în astfel de momente că sufletul celui decedat s-a înălţat la cer. Eu cred că sufletul Mariei pluteşte şi va pluti ca un abur diafan pe deasupra zăpezilor din Carpaţi, că îi va însoţi şi ajuta pe cei care le abordează ca să evite capcanele ascunse în zăpadă. Și ca se va bucura de fiecare dată că aceştia vor ajunge cu bine unde şi-au propus, că au cules din munte numai bucurii.

Maria, vei fi mereu cu noi prin acele locuri pe care le iubeai cu o mare pasiune!