Emilian Cristea

Este e un nume bine cunoscut, bine fixat în istoria alpinismului românesc, unde va rămâne. Va rămâne atât datorită realizărilor, meritelor, calităţilor sale, cât şi datorită acuzelor justificate, exagerate sau nedrepte, care i se aduc, mai ales după moartea sa.

Multi montaniarzi şi alpinişti pasionaţi, s-au născut la câmpie: Nae Comănescu în Călăraşi, Ionel Coman în Brăila, Niculae Baticu, Walter Kargel şi Emil Fomino în Bucureşti, Octavian Brătilă „Bulinel”, Dinu Dinulescu şi Gicu Nicolescu în Câmpina, Toma Boerescu în Ploieşti, Păun Busuioc într-un sat din judeţul Ialomiţa şi s-ar putea continua cu alte multe nume din diverse generaţii. Contactul lor cu muntele le-a schimbat viaţa.

Emilian Cristea a fost unul dintre aceştia. S-a născut în 7 februarie 1915, la Ploieşti. Primul contact cu muntele, de care s-a îndrăgostit pe viata, l-a avut cu ocazia unei excursii şcolare. Era elev-ucenic în Bucureşti, după ce rămăsese orfan. Cu alpinismul s-a întâlnit într-o dimineaţă de duminică din iulie 1935, lângă statuia sergentului Muşat din gara Buşteni, de unde membrii proaspăt înfiinţatului Club Alpin Roman (18 martie 1934), luau pe doritorii de a-şi însuşi progresiv tainele căţărării. Primul sau traseu a fost Valea Mălinului. Într-un interviu el vorbeşte cu emoţie de cum i-a cunoscut pe Nae Dumitriu, pe Toma Boerescu, de începutul participării sale la întâlnirile săptămânale ale unor asociaţii turistice (ADMIR, „Hai la Drum”) ai căror membri (unii) practicau şi alpinismul, la nivelul acelor vremuri.

Prima sa căţărare cu asigurarea corzii în pitoane a făcut-o în 21 august 1938, într-o echipa din care făceau parte Ion Ionescu-Dunăreanu şi Titi Ionescu. Era Hornul Central din Coltul Mălinului,(traseu urcat în premieră, pitonat în 29 august 1934 de Nae Comănescu şi Ion Șincan). În anii războiului a fost mobilizat la Flotila de aviaţie din Braşov de unde mai primea învoiri şi fugea la căţărare în Piatra Craiului, unde a efectuat și cele dintâi premiere ale lui: Traseul Central din Peretele Piscul Rece, (4B) şi Muchia Roşie, (3B). În 1946 a pitonat unele lungimi de coarda din traseele Trei Surplombe şi Fisura Pintenului Văii Albe, ambele de gradul 5A, în coardă cu Niculae Baticu, pe vremea când încă nu erau „la cuţite”!

După desfiinţarea, în 1948, de regimul comunist a Clubului Alpin Roman şi a tuturor asociaţiilor turistice „burgheze”, a activat în Asociaţia Turismul Popular şi în secţiile de turism şi alpinism ale CGM.(Sindicatele de atunci). În 1951, s-au înfiinţat secţiile de Alpinism ale Cluburilor CCA (Armata) şi Dinamo. El, având „origine sănătoasă”,a devenit antrenorul echipei armatei. Era de acum plătit pentru a face alpinism şi… alpinişti. Așa că, împreună cu alpinişti formaţi la alte cluburi care au apărut pe urmă, care erau aduşi în stagiul militar la clubul „Armata” sau cu unii militari in termen pe care i-a format el, (printre care Aurel Irimia şi Constantin Radu), Emilian Cristea a efectuat numeroase premiere alpine, atât în Bucegi, cât şi în alţi masivi muntoşi. În 1953, după un „asalt final” cu 5 zile în perete cu Aurel Irimia, la 7 ani de la prima încercare, au finalizat Fisura Albastră – traseul iniţial. În 1956, Alexandru Floricioiu, Roland Welkens şi Norbert Hiemesch au realizat Albastra Directă!

Cristea a parcurs creste în timp de iarna: creasta Făgăraşului în martie ’47, cu Dan Popescu, de la Bâlea la Sâmbăta, în martie’52, de la Turnu Rosu la Rudărita, creasta Munţilor Rodnei, în martie ’53. În premieră de iarnă a parcurs cu Aurel Irimia şi Ladislau Karacsonyi, Creasta Carpaţilor Meridionali, de la Herculane la Sinaia, între 20 februarie și 26 martie ’55. (Tot atunci, între 19 februarie și 30 martie, au parcurs acelaşi traseu Alexandru Floricioiu şi Paul Fozocos, atunci la Voinţa, mai târziu la Dinamo.) În 1955, a primit, ca şi Aurel Irimia, titlul de „Maestru al Sportului”, iar în 1969, amândoi, cât și Alexandru Floricioiu, au devenit „Maeştri Emeriţi”.

Emilian Cristea n-a fost un alpinist talentat; multi alţii se căţărau mai rapid, mai elegant, bătând mai puţine pitoane. Dar n-a avut niciun accident!  El însuşi spunea ca e un „fricos”! E ruşinos sa fii prudent? N-a avut nici prea multa şcoală, dar ştia atât de multe şi ştia să fascineze prin felul cum scria şi prin talentul lui oratoric. Dădea cu plăcere sfaturi, explicaţii, chiar şi alpiniştilor din cluburi rivale. Era foarte iubit de „elevii” sai; n-am auzit pe nici unul să-l vorbească de rău, cum se mai întâmpla cu alţi antrenori. O dovada de apreciere e şi faptul ca i s-a dedicat „Memorialul EMILIAN CRISTEA” – unul dintre cele mai dificile şi dorite trasee de căţărare din Carpaţi. O dovada e şi faptul că ani în sir s-au organizat de către montaniarzi, întâlniri „In Memoriam”. La cea de a 3-a, la Cabana Brusturet din Piatra Craiului, au participat şi celebrii Karl Lehmann, braşoveanul atunci de 88 de ani!!! şi ieşeanul Gheorghe Pânzaru, atunci de 74 ani, venind… per pedes, peste munte, de la Zărneşti!

Cristea n-a fost doar alpinist, a fost un montaniard, iubea Muntele sub toate aspectele sale, era îndrăgostit de Munte, nu doar de stâncă.   Și nu-i agrea pe alpiniștii prieteni ai lui Bachus, nici el nu era iubitor al alcoolului, cum erau unii alți antrenori. A scris cărţi, articole, a ţinut conferinţe, proiecţii de diapozitive. Cunosc şi eu multe persoane care au început şi au învăţat să iubească, să respecte Muntele, datorita lui „Nea Milică”. După pensionare, începuse să-şi scrie memoriile. Mi-a mărturisit că „începutul a fost greu, dar acum am ajuns la pagina 50”. Dacă ar fi trăit, le-am fi citit si comparat cu alte memorii. Dacă ar fi trăit, azi, 7 februarie 2001, ar fi împlinit 85 de ani. Dar, cel care nu a avut nici un accident ca alpinist, a murit în 12 noiembrie 1982, după un banal accident de bicicletă produs în 11 noiembrie în apropiere de Curtea de Argeş, pe când cobora de la Bâlea. Urna cu cenuşa sa se afla în „Bivuacul 2” din traseul Fisura Albastra, acolo unde s-a odihnit, a sperat şi a visat de atâtea ori…