Mircea Florian

24 mai 1934 – 16 noiembrie 1998.

Cum să rezum în câteva fraze viaţa unui om despre care s-ar putea scrie o carte?

De fapt, ea s-a scris; au scris-o montaniarzii în jurnalele refugiilor montane „ale lui Florian”, de fapt, ale lor, ale celor care iubesc şi respectă Muntele. Pe când era încă în viaţă, Mircea Florian era deja o legenda în Piatra Craiului, muntele lui de suflet ca și al altor multora dintre noi. A fost un om modest; a tăcut şi a făcut. A făcut şi nu s-a lăudat. A cărat ca un hamal materiale şi a reparat cât s-a putut bătrâna Cabană Ascunsă din Brâul Ciorânga. A amenajat şi reparat în fiecare an Adăpătoarea Caprelor din zona Călineț, pe cea din Grota La Ulcior, Izvorul lui Orlovschi, pe cel din Poiana Coțofenii, pe cel din Poiana Închisă. Iar în satele de lângă şantierele sale (cauta noi surse de ape minerale şi termale) era legendar prin ştiinţa şi talentul de a găsi apa în zone arse de secetă. Alegea locul unde bănuia că e ascunsă „comoara” si parafrazându-l pe Lucian Blaga, spunea câte unui ţăran: „Sapă aici frate, sapă şi sigur vei da de apă”.

Pentru cei care o iubeau ca şi el pe Crăiasa Carpaţilor, a însemnat discret cu cruciuliţe verzi, în 1969, mult căutatul Brâu de Mijloc. Marcaj neoficial, dar care, ştiu sigur, a salvat vieţi. Realizat iniţial între Călineț şi Locul Elis de lângă Grota la Ulcior, l-a prelungit apoi şi pe Trecerea Mult Dorita până La Lanţuri. Trecere pe care am dorit-o şi cautat-o împreună cu tenacitate şi am găsit-o în 26 august 1969. Acum e potecă bătută…

Nu s-a mulţumit doar să caute și să repare refugii ascunse, ci s-a gândit să ridice şi el mici dar primitoare adăposturi pentru Crăiţă si prietenii ei, pe care să le „anine”, ca pe nişte decoraţii, pe pieptul Alteţei Sale.

Dar cea mai importantă operă a lui a edificat-o în suflete. Ne-a transferat multora dintre noi pasiunea lui puternică pentru Acest Munte Magnific. Ne-a învăţat să intrăm în el ca într-o catedrală, cu smerenie, cu sufletul curat. Sute de oameni iubesc şi respecta Muntele datorita lui, care, fără sa fie pedagog sau psiholog, ştia, reuşea să fie un profesor-prieten.

Cunoscându-i deosebita competenta în privinţa traseelor aflate la limita dintre drumeţie şi alpinism, maestrul Emilian Cristea l-a rugat să-i verifice şi să-i completeze manuscrisul ghidului Pietrei Craiului care a apărut în 1971.

A străbătut mai toţi munţii României. A urcat şi Elbrusul din Caucaz, cu Dinu Boghez şi alţi amici din Rm. Vâlcea, unde a lucrat câţiva ani. Dar Crăiasa Carpaţilor a fost marea lui pasiune, marea lui iubire. Zecile de scrisori de la Mircea pe care le posed, le consider o comoara. Iar ziua de 10 august 1966, când l-am cunoscut şi însoţit pe primele poteci nemarcate ale Minunatei, o consider una dintre cele mai importante din viata mea de montaniard. I se potriveau atât de bine cuvintele scrise cândva de francezul Jean Coste „J’aime cette montagne comme on aime une personne” (Iubesc acest munte ca pe o femeie). Și a iubit atât de mult „aceasta femeie” încât (stiu bine asta!) de câteva ori când viața l-a pus să aleagă între doua iubiri, a ales-o pe Ea, pe Crăiasa Carpaţilor. Iar când a aflat ca o boala nemiloasa s-a cuibărit în trupul sau, a mai urcat singur, pentru ultima data, pe una dintre potecile pe care le-a străbătut de sute de ori spre „acasa”, spre acele cuiburi de frumuseţe, singurătate şi linişte de care-i era mereu dor între betoanele capitalei. Pe mine, acum, în fața tastaturii, ma doare gândul la simţămintele lui din acele clipe de „adio, iubita mea Prietenă, adio dragele mele fiice”.

Santinela Canionului Anghelide, Degetul lui Călineț, Acul Crăpăturii, Colţul Brâului de Mijloc, Acul de la Amvon, Colţul Carugeleor şi atâtea alte svelte stânci care l-au fascinat, pe care le-a admirat şi chiar urcat, îi sunt acum socluri de statuie. Acolo şi nu numai acolo, ci şi prin vâlcele, prin strungi, pe brâne, muchii sau creste, peste tot pe unde au călcat paşii lui neobosiţi, prin acele locuri pe care le-au sorbit cu nesaţ ochii lui însetaţi de frumos, pe unde i-au vibrat corzile sufletului, în peregrinările noastre, prin acel rai pământean îl vom simţi lângă noi pe Mircea Florian.