Un Negoiu numit Boerescu

A fi om înseamnă neîndoielnic a fi răspunzător.             Antoine de Saint-Exupery

Fiecare munte are câteva vârfuri mai înalte, mai impunătoare, vizibile de departe. Fiecare munte are câţiva oameni care i s-au dedicat, care şi-au legat numele şi viaţa de munte în general, de acel munte în special. Desigur că enumerările ce urmează sunt incomplete: Bucegii i-au avut pe Mihai Haret, Bucura Dumbrava, pe fraţii Nestor şi Alecu Urechia, pe fraţii Radu şi Şerban Țițeica, pe Nicolae Bogdan, Niculae Gelepeanu, Niculae Butmăloi, pe Nae Dumitriu; Piatra Craiului pe Friedrich Deubel, Karl Lehmann, Ion-Ionescu Dunăreanu ; Ceahlăul pe Vasile Macarescu şi Gh. Iacomi ; Ciucașul pe Nicolae Ioan; Apusenii pe Iuliu Czaran, Emil Racoviţă, Valeriu Puşcariu, Maxim Pop. Făgărașii i-au avut la început de secol pe Robert Gutt, Karl Konradt, pe A.B. Szallay cu ale sale 500 de excursii în acest masiv şi pe Iosif Fischer cu sutele, poate miile sale de fotografii ale masivului. Ultimul mare iscoditor, ocrotitor, prieten, frate, al acestui munte magnific a fost alpinistul, schiorul, cabanierul, salvamontistul sibian Toma Boerescu. Acest om a fost un Negoiu al pasiunii pentru munte, al dragostei şi devotamentului, responsabilităţii pentru oamenii care abordau muntele, al dăruirii, altruismului, modestiei şi bunătăţii.

Intrasem de curând în familia alpiniştilor – „pentru ca să pot privi muntele şi din alte unghiuri decât până atunci”, cum scria un alpinist francez. Ascultam cu atenţie relatările celor mai vechi despre alpiniade, escalade reuşite, eşecuri, despre alpinişti model. Despre unii citisem: Emilian Cristea, Alexandru Floricioiu, Ionel Coman, Walter Kargel. Despre alţii: Niculae Baticu, Toma Boerescu auzeam prima dată de la noii mei prieteni cu care repetam mereu ritualul legării în coardă în Cheile Turzii. Într-una dintre duminicile lui ‘70, cineva a adus un zvon: „Au venit sibienii, este şi Toma Boerescu împreună cu ei”. Au apărut, într-adevăr. Pe Egin Scheiner, Ion Grigore si Gimi Meltzer i-am cunoscut când mi-au întins mana; pe nea Toma îl remarcasem mai înainte, dupa părul argintiu, după faţa sculptată de vânturi şi luminată de zâmbet ca peretele Negoiului de razele soarelui dimineţii.

După câteva minute aveam impresia că s-a întors acasă îndrăgitul sef al familiei alpiniştilor; eram parcă acolo de mult, continuam parca o discuţie mai veche, la baza Crestei Frumoase.

Nu peste multă vreme l-am reîntâlnit cu multă bucurie în Cheile Bicazului la prima ediţie a cupei „In Memoriam Aurel Irimia”. Vârsta îi dădea dreptul să privească doar, dar el s-a legat în coardă şi a urcat cu mişcări calme şi sigure, cu seninătatea şi siguranţa cu care alţii merg pe stradă. Era atât de „acasă” pe acele „trotuare verticale”.

Am aflat apoi tot mai multe dintre isprăvile sale trecute, din relatările altora, din buletinele din anii ’30 ale Clubului Alpin Roman. Am aflat că a fost printre primii alpinişti care au „cochetat” cu Fisura Mare din Peretele Văii Albe din Bucegi, denumita ulterior Fisura Albastra, „muncită” apoi de finul său – tenacele Emilian Cristea şi terminată „pe directă” de agilul Floricioiu. Aflam că el a urcat primul Surplomba Mare din Peretele Galbenele. Admiram în reviste fotografia sa din timpul „luptei” pentru depăşirea marelui tavan şi pe cele din Pereţii Călţunului şi Negoiului. Aflam că a fost campion şi antrenor de schi, cabanier la Babele şi apoi în Făgărașii deveniţi „ai lui” – la Cabanele Bâlea. A construit prima mini-hidrocentrala pentru cabana de la Cascada Bâlea. A fost animator, organizator şi instructor al secţiei de alpinism a Clubului Voinţa Sibiu. Alpiniştii lui Nea Toma erau printre cei mai îndrăgiţi şi simpatizaţi. Erau cinstiţi cu noi, cu ei, cu Muntele. Ei veneau la alpiniade s-și întâlnească prietenii, să se bucure de contactul cu stânca sau de cadourile iernii alpine. Nu căutau ca alţii, şmecherii ca să mai urce un loc în clasament. Nu făceau improvizaţii, nu riscau. Iarna erau echipaţi ca pentru Polul Nord. Ironiile unora nu-i atingeau. Ei făceau ce au învăţat de la nea Toma, care „ştia el ce ştia”.

Pe Toma Boerescu, ca montaniard veritabil l-au preocupat problemele salvării în munţi şi evitării accidentelor cu mult înainte de 1969 când s-a legiferat Salvamontul. În 1973 a organizat – luptând tenace cu birocraţia şi inerţia – prima patrulare pentru prevenirea accidentelor pe Creasta Făgărașilor. Rezultatul a fost cel pe care sconta: a fost prima vară în care muntele n-a putut lua nici măcar o jertfa umana, faţă de 23 în cei 10 ani anteriori. La consfătuirile anuale ale coordonatorilor şi şefilor de formaţii Salvamont, cuvântul lui Toma Boerescu era aşteptat cu interes şi ascultat cu atenţie.

La patul său de suferinţă din Spitalul de Oncologie din Cluj, mi-a povestit multe, căci îl vizitam des şi stăteam multe ore la poveşti. Mi-a relatat printre alte dureri ale sale: „M-am întâlnit pe stradă cu un fost elev al meu la şcoala de schi, era acum ofiţer de securitate. Mi-a spus: „Am aflat ca vreţi să daţi foc securităţii din Sibiu!” I-am replicat: „Proşti informatori aveţi, eu spusesem ca ar trebui să-mi dau foc în faţa sediului vostru. Căci nu mi-aţi aprobat să merg în RFG să-i salvez viaţa fiului meu, Dani, donându-i un rinichi, ci mi-aţi aprobat doar mai apoi să ma duc la înmormântarea lui!”

S-a deschis apoi şantierul Transfăgărășanului. Exista pericolul ca militari nevinovaţi să moară în avalanşe despre care ofiţerii genişti – cu care stătuse de vorba – nu ştiau nimic şi nu voiau să asculte sfaturile unui „civil pisălog”. La patul său de suferinţa am fost martor al revoltei şi durerii sale la aflarea veştii că şase militari au murit din cei 11 acoperiţi de linţoliul de nea într-o curbă a şoselei în construcţie, unde erau „la adăpost” în acel unghi mort doar faţă de pietre .Era primăvară (luna mai); la Cascada Bâlea ploua, dar sus, în ceaţă, pe creasta Bâlii ningea. Explozia geniştilor a rupt echilibrul labil dintre straturile de zăpadă din acel culoar – tipic pentru avalanşe – culoar barat acum de ziduri protectoare.

Prin amabilitatea doctorului Nicolae Ivan, medicul de atunci al Salvamontului Sibiu (are un „portret” tot în acest capitol) – am primit în copie scrisoarea pe care atunci a adresat-o Boerescu oficialităţilor judeţului. Citez două fragmente: „Mă simt şi eu responsabil că n-am insistat mai mult la conducătorii lucrării care întotdeauna ne-au ignorat”. În final scrie:„propun ca atunci când instalaţiile de urcare vor fi gata şi sezonul de schi va începe, o echipa de salvamontişti bine instruiţi în cunoaşterea zăpezilor sa supravegheze în fiecare zi cu termometrul în mână – întreaga vale şi să închidă pârtiile de schi susceptibile de avalanşe. După întoarcerea mea la Sibiu va rog sa-mi acordaţi o audienţă”. Tot atunci a scris doctorului Ivan „azi mi-au luat măsura pentru proteză şi vin acasă gata de luptă pe baricade..” (I se amputase un picior de sub genunchi).

Au trecut ani de la revoluţie. Dar pe Monumentul Geniştilor de pe Transfăgărășan încă nu s-a instalat o placa având numele celor care au murit în acel „război cu muntele”. Să ne gândim cât de mare i-ar fi fost durerea dacă ar fi trăit să afle de avalanşa cu 23 de morţi din 17 aprilie 1977 de la lacul Bâlea (vezi în cap. 10) . Sau poate tenacitatea lui ar fi dus la evitarea acelei cumplite catastrofe!

Într-o vineri din septembrie ‘74, împreună cu bunul meu prieten Miki Gyöngyösi am hotărât „să dăm o fugă” până la Bâlea, să mai facem şi noi un transport de materiale la refugiul de la Lacul Călţun – gândit de Boerescu şi aflat în construcţie. Ne-am oprit la Sibiu să-i facem o scurta vizita. Bocănea prin camera cu noul lui picior de lemn. La Cluj, unde-l însoţisem „la probe”, încercam să-l conving cu vorbe şi reviste – că va fi mai uşor de schiat cu el decât de mers – „Să ştii că ai avut dreptate doctore, la iarnă cred că voi schia”. Întotdeauna a fost un optimist sau, în orice caz a jucat cartea/ piesa optimista…

– „Nu veţi fi lăsaţi să urcaţi la Bâlea, căci se pregăteşte tăierea oficială a panglicii Transfăgărășanului de către şeful cel mare. Noi avem aprobare să urcăm mâine cu doua autobuze pentru refugiu”. Am păcalit controalele urcând cu Trabantul lui Miki până la „glăjeria” Porumbacului şi de acolo, per pedes peste Negoiu, pe creastă, până la Bâlea, unde a sosit şi Nea Toma. I-am spus mai în glumă, mai în serios ca Transfăgărășanul a fost făcut de fapt pentru dansul. Dirija distribuirea materialelor pe spatele voluntarilor (inclusiv o trupa de copii din Sighişoara şi Mediaş!) – care porneau în șir indian prin tunel şi apoi pe „poteca refugiului” marcată cu momâi de Ion Grigorea din Salvamontul sibian. Pe creastă, cu panourile în spate, vântul ar fi dat cu noi de pământ, cum de fapt a şi făcut-o pe coastele Lăițelului.

Cred că atunci a fost ultima dată Nea Tomiță la Bâlea. În orice caz, pentru mine a fost ultima dată când l-am văzut. Într-un fel, mă bucur că ultima imagine a lui o am acolo, pe fundalul crestelor ce le-a iubit o viata, creste care au fost viata lui. De 1 Mai ’75 am urcat cu familia şi prietenii la Bâlea. Ne grăbeam să prindem ultima telecabină. Acolo, un bun prieten sibian, îmbrăţişându-ne cu lacrimi în ochi şi vocea vibrând de durere ne-a spus: „Ieri l-am condus pe ultimul drum pe Nea Toma”. Mi-au trecut atunci prin minte, ca într-un film rulat cu viteză, toate acele fantastice întâmplări auzite în zecile de ore si zile, la patul lui de spital din Cluj. Îmi vorbea de boala doar 1-2 minute, acea boala nemiloasa căreia nu ne plăcea nici să-i rostim numele şi pe care a înfruntat-o cu bărbăţie şi demnitate până în ultima clipa. Relua apoi acel roman-fluviu despre munte, după ce mă întreba: „unde ne instalasem bivuacul data trecuta?” Și ne echipam apoi cu pioleţi şi colţari, ne luam rucsacii în spate şi porneam mai departe. Nu mai exista boala, nu mai existau paturi de spital, pereţi, mirosuri de medicamente. Simţeam gerul muşcându-ne obrajii; în ochii săi vedeam peisajul montan ca-ntr-o oglindă.

Am încercat să-l conving să pună pe hârtie tot ce-mi spunea. „Nu mă pricep la scris doctore”. „Nu e nevoie de pricepere Nea Toma, ci de autenticitate. Scrieţi așa cum povestiţi, gânduri sincere, nefardate. Cartea nu va fi citită şi analizată de critici literari, ci de noi, iubitorii de munte. Citind-o, ei ar simţi că sunt la o masa cu Dumneavoastră, undeva la o cabana sau la un foc între corturi”. Am aflat ulterior că l-au mai îndemnat şi sibienii să scrie. Nu a scris, dar şi-a înregistrat pe bandă amintirile. Manuscrisul dactilografiat de pe banda de magnetofon a ajuns la o editura din Bucureşti, dar vigilenta cenzurii a găsit în relatare prea multe nume de „duşmani ai poporului”. Eu încă mai încerc să găsesc, mai sper să apară un exemplar.

Nota din 2004: după tipărirea acestui articol în revista „Munţii Carpaţi: am primit un telefon:„Mă numesc Flaviu Boerescu…” Și apoi – de la nepotul lui Nea Toma am primit în copii şase casete audio cu „Amintirile unui montaniard” pe care le-am ascultat cu emoţie, apoi le-am transferat pe CD-uri şi le mai ascult periodic. După ele, acum (2014) se lucrează la tastare şi apoi se speră că se va tipări cartea în „Colecţia verde ” a editurii România Pitorească.

Toma Boerescu a iubit cu pasiune muntele şi i-a învăţat pe multi alţii să-l abordeze cum se cuvine, cu prudenta, cu respect, cu dragoste. În iernile anilor ’70 când împreuna cu Doru Oros şi Roli Omer am parcurs fascinanta creasta făgărășană, în multe zone, sfaturile ce mi le dăduse Nea Toma în spital, cântăreau greu în balanța deciziei pe care o luam. Cred ca nu greşesc dacă afirm ca poate şi noua nea Toma ne-a salvat viaţa.

În Germania, unde s-a dus pentru a se convinge ca piciorul îi trebuie într-adevăr amputat, a fost primit ca un erou: „Bun venit lui Toma Boerescu, omul care a educat şi mii de tineri germani din Sibiu şi nu numai, în spiritul muntelui”. Să ne gândim că asta i-a spus-o cineva în numele unui grup numeros de urmaşi ai celebrilor montaniarzi ai celebrului SKV! (Siebenburgischer Karpaten Verein – Clubul Carpatin al Transilvaniei).

Boerescu, în copilăria lui la Ploieşti unde s-a născut în 27 aprilie 1912, zărea în depărtare muntele care-l chema. A răspuns cu entuziasm „prezent”, cu toată fiinţa şi viaţa lui acestei chemări. A devenit, pas cu pas, un montaniard, un om de munte, un Om-Munte. A fost şi rămâne pentru toţi care iubim muntele un Negoiu numit Boerescu.