Fascinanta Patagonia

”Noi urcăm munţii pentru a admira, nu pentru a fi admiraţi” .

                Jochen Singer 

Cine vrea doar imagini, găsiți  7 albume aici : 

Patagonia

Poate unii nu știți că dând click pe prima foto din album o puteți vedea mai mare , iar cu alt click pe pătrățelul din dreapta sus  o vedeți și mai mare.  Apoi pe celelalte la fel, cu săgeata din dreapta pozei respective sau de pe tastatură.

Despre Patagonia se vorbește ca despre o țară, deși se știe că ea este doar o regiune întinsă din sudul Americii de Sud, împărțită între statele Chile și Argentina.  Se întinde pe 900.000 de km patrați și cuprinde toate formele de relief, în principal un podiș în centru și est  (o vastă stepă),  munți superbi -Anzii Patagonieni și insula (+ altele mai mici)  cu numele Țara de Foc /Tierra del Fuego aflată la sudul continentului american, dincolo de celebra Strâmtoare Magellan.  E un ținut fascinant, misterios, mai altfel  văzut ”live” de noi, europenii, mai ales noi, marea majoritate a românilor. Mulți avem doar câteva noțiuni rămase în memorie din școală și mai ales din cartea și filmul ”Toate pânzele sus!”. Pe noi -montaniarzii- ne interesau munții de acolo, mai ales  acele multe ”obeliscuri” de granit văzute cu uimire și curiozitate de departe de către primii exploratori ai zonei. Unul dintre ei a fost argentinianul Perito Moreno, care în 2 martie 1877 a zărit un vârf care „împungea” cerul și l-a numit Fitz Roy,  în onoarea lui Robert Fitz Roy – căpitanul vasului Beagle, care a cartat mare parte din coasta argentiniană. În limba băștinașilor tehuelche impresionantul vârf se numește El Chalten -„muntele care fumegă”.  Primii europeni care  au văzut muntele Fitz Roy mai de aproape, au fost exploratorul spaniol Antonio de Viedma și însoțitorii săi, care au călătorit în 1783 în sus pe râul Santa Cruz în au ajuns pe malul lacului Viedma . Muntele Fitz Roy se află pe granița dintre Argentina și Chile.

Așadar Patagonia a fost cercetată cu multe secole după restul continentului, după ce statele existente acum au devenit independente.

În luna martie 2019, noi doi am petrecut o lungă și superbă vacanță în munții din Patagonia ! O vacanță de vis, cu vreme de vis, în care toate ne-au mers ca un ceas elvețian, datorită îndelungatei experiențe și meticulozității Marlenei în organizarea unei ture în munți, mai ales în ai altora ! N-am avut niciun incident de niciun fel ! Teamă ne era mai ales  de bagaje: să nu cumva să nu ajungă acolo deodată cu noi. În privința vremii, unii dintre voi știți că și în Alpi am umblat doar pe vreme bună, căci Marlene ”planifica” ploaie doar în zilele în care doream să ne odihnim între două ture de 5-8 zile . Pentru Patagonia, aflată mult mai departe ca Alpii, a făcut exces de zel: a planificat tura cu vreo 9-10 luni înainte, într-o perioadă în care să avem ploaie doar în câteva nopți ! În rest am avut cer senin, chiar prea senin cum ar spune artiștii noștri fotografi ! Iar în vreo 3 zile când începea să picure, speriam ploaia cu pelerinele și se oprea după câteva minute, apoi ieșea soarele și curcubeul! 

Planificarea cu atâtea luni înainte a fost necesară și din cauză că de vreo doi ani încoace, în Parcul Național Torres del Paine din Chile trebuie să ai rezervate și plătite din vreme (cu cam 4-6 luni înainte, mai ales pentru lunile-vârf de sezon) locurile de dormit în corturile de acolo sau pentru ca să ți-l montezi pe al tău ! Și acolo nu merge cu ”ne descurcăm la fața locului” ! Au locuri limitate, deși în unele campamente puteau să încapă încă 20-30 de corturi ! Am reușit asta cu mari emoții și cu greu ! E mai bine să rețineți și să plătiți locurile de cort pentru Torres del Paine ( se poate face doar cu 6 luni înainte de începerea sezonului), apoi biletele de avion! Dacă vă rețineți la avion -cu 9-10 luni înainte cum am făcut noi, riscați „să rămâneți cu buzele umflate” când nu veți mai găsi locuri de cort pentru Torres del Paine (mai ales în plin sezon) sau va trebui să vă mulțumiți cu alte destinații. 

Deplasarea: Avion Cluj- Frankfurt. Avion Frankfurt- Buenos Aires. Avion Buenos Aires- El Calafate. Autobuz El Calafate (Argentina)- Puerto Natales (Chile).= 270 km  Autobuz Puerto Natales-    poarta de intrare în Parcul Torres del Paine= cam 100 km.  Retur la El Calafate. Autobuz El Calafate- El Chalten- 214 km.  și retur. Autobuz El Calafate- Ghețarul Perito Moreno = 78 km și retur. Avion El Calafate-Bariloche. Avion El Bariloche- Buenos Aires. Avion Buenos Aires- Frankfurt.  Avion Frankfurt- Cluj Napoca. 

Dar deși cerul a fost mai tot timpul senin, au fost însă alte două probleme de care ne era teamă:

1. Teribilele vânturi  de acolo, Patagonia având supranumele „Țara vânturilor” !  Vânturi  care dărâmă oamenii „ca pe popice”, cum au pățit în urmă cu doi ani colegii de club Rareș și Alexandra. Vânturi care uneori – în a 4-a zi de parcurs pe circuitul „O” de 9 zile al masivului Torres del Paine, nu te lasă să treci Pasul John Garner nici măcar „în patru labe”: aruncă oamenii înapoi ca pe niște frunze ! De acolo începe zona a circuitului lung, numită „W” (tura de doar 4 zile), cea mai faină, cu „cireșele de pe tort”: Ghețarul Grey, Mirador Frances, Mirador Britanico și superbul, mult doritul Mirador Base del Torres (mirador = belvedere). Pățiseră asta deseori cei care doriseră să treacă această șa năbădăioasă, unii chiar înaintea noastră cu câteva zile, cum ni s-a spus în Campamento Perros, al 3-lea camping al circuitului !

2. Altă problemă de care ne temeam erau căciulile de nori care zac uneori pe vârfurile mult dorite: Fitz Roy și Cerro Torre, deși semeții lor vecini sunt în soare, așa cum erau când am sosit în „base camp” -orășelul El Chalten- „Chamonixul” zonei.

Aceste ultime două probleme le-am rezolvat eu cu inovația „spray-uri anti vânt și anti-nori” . Să nu mă întrebați de unde se pot procura !!!…  Înțelegeți că e o glumă, cum e și „planificarea” turei cu luni înainte  doar pe vreme bună ! Corect spus: am avut mult noroc și de data asta, căci eu sunt născut într-o zi de 13 ! 

Cam toți românii -și nu doar ei- care merg în Patagonia, au ca obiectiv principal „Fin Del Mundo/Capătul Lumii” – orășelul Ushuaia din Argentina  aflată în Țara de Foc  pe malul Canalului Beagle. Noi n-am fost  nici măcar la Punta Arenas  din Chile, oraș aflat cu ceva mai la nord,  pe malul Strâmtorii Magelan ! Nu aveam obiective geografice, ci montane: Parcul National Torres del Paine, singurul din Chile pe care l-am vizitat, plecând spre el cu autobuzul din orășelul Puerto-Natales.  Știam că prima ascensiune pe Torre Central  de 3.251 m  fusese efectuată în 1963 de către britanicii Chris Boningnton și Don Willans. Iar din Argentina, Parcul Național Los Glaciares unde se ajunge din orașul El Calafate cu autobuzul până în orășelul El Chalten apoi per pedes la celebrele ”obeliscuri” Cerro Fitz Roy, Cerro Torre și altele ce-i gardează.   Am urcat din orășelul El Chalten  în trei zile la rând  spre baza celebrelor  Torres să la admirăm și fotografiem de aproape.  Ocazie cu care  am văzut din mai multe direcții uriașul Lac Viedma-  lung  de 80 km și lat de 15 km ! Al 2-lea ca mărime din Argentina, după Lacul Argentino. Așadar, în multe locuri  am călcat pe urmele unor alpininiști celebri și ale prietenilor Vlad Căpușan, Zsolt Török, Mihnea Prundeanu. Apoi am mers  la  Ghețarul Perito Moreno cu autobuzul din  El Calafate și retur. 

 Și ne-am amintit de pionierii zonei: Lionel Terray, Guido Magnone, Cesare Maestri, Jacques Poincenot, Toni Egger, dintre care , ultimii doi au decedat acolo și câte un ”torre” le poartă numele, al lui Poincenot și un camping și un hotel. Poincenot   membru  al expediției franceze din 1952, și-a pierdut viața înecându-se în Río de las Vueltas în timpul încercării de a-l traversa, în punctul în care avea să construiască mai apoi  podul de  acces în orășelul  El Chaltén. E ciudat și păcat că numele lui Terray este doar în evidențe ca autor (coechipierul său a fost Guido Magnone) al primei ascensiuni, în 2 febr.1952 a vârfului Fitz Roy.   La orele 16.00 erau pe varf si, sub amenintarea vremii proaste, au inceput coborârea. Au facut 18 rapeluri până in punctul unde instalaseră corzile fixe, diferenta de nivel fiind de 750 de metri. Au mai coborat alti 120 de metri pe corzile fixe si, la orele 22 erau inapoi in tabara de baza. Fitz Roy a fost urcat -incredibil- și de câțiva români: Aurel Sălășan cu Alin Stana:  http://eclimb.ro/stiri.php?crt=32&n=Aurel_Salasan_si_Stana_Alin_au_ajuns….  Tot atunci și Mihnea si Ioana Radulescu . Multe felicitări !  Poate – ne-am bucura- au mai fost și alții !  Prima ascensiune pe Punta Poincenot a avut loc în 1962, de către de irlandezul Frank Cochrane și britanicul Don Whillans. De atunci, au mai fost deschise o serie de trasee, cu grad de dificultate de la VIII+, A4. 

Privind acele „agujas”/ace, care formează un fel de „pieptene geologic” nu ne vine să credem că au fost toate urcate și coborâte ca și cum ar fi doar o creastă mai ascuțită. Considerată mult timp ca imposibilă, râvnită de mulți și încercat de câțiva, Traversarea Tuturor Acelor din creasta Fitz Roy și al cele șase vârfuri ale sale satelit a alimentat imaginația alpiniștilor zeci de ani. Profilul acestora se întinde pe  Traseul are o lungime de 5 kilometri și are aproximativ 4.000 de metri altitudine verticală, cu trasee cu dificultăți de până la 5.11d 4 mile, pe zăpadă și stâncă acoperită de gheață, și rapeluri nesfârșite. Profitând de șansa unei ferestre meteorologice de vreme bună, Tommy Caldwell și Alex Honnold au  a finalizat fantastica ascensiune a acestui pieptene geologic în  cinci zile din februarie 2014.  Vedeți :https://www.youtube.com/watch?v=ZOScetWwEwc

Dar ceva similar se întâmplase cu Cerro Torre și sateliții săi în 2008:  Torre Traverse, (VI 5.11 A1 WI6 Mushroom Ice 6, 2.200 de metri Rolando Garibotti și Colin Haley  au reușit să realizeze prima ascensiune a traseului în perioada 21-24 ianuarie 2008.  Torre Traverse urcă de la nord la sud peste Aguja Standhardt, Punta Herron, Torre Egger și Cerro Torre cu aproximativ 2.200 de metri diferență de nivel. Pentru o eficiență maximă, Haley și Garibotti și-au împărțit zonele în funcție de abilitățile lor diferite, Haley conducând zonele de gheață și polei, iar Garibotti conducând pe stânca acoperită de polei.  Astea le știam vag, ne-am mai documentat după revenirea acasă. Dar despre celebra dispută pentru zona Cerro Torre dintre marii alpiniți italieni Cesare Maestri și Walter Bonatti știam.  În 1959, alpinistul italian Cesare Maestri a susținut că a ajuns la vârf cu Toni Egger în timpul unei perioade de vreme de șapte zile. În timpul coborârii, Maestri a spus că Egger a fost ucis într-o avalanșă . Maestri a spus că aparatul de fotografiat cu fotografii summit-uri concludente a fost îngropat în zăpadă cu Egger. Multe inconsecvențe din povestea lui Maestri au determinat cei mai mulți alpiniști să creadă că el nu a ajuns până sus.   În 1979 doi  alpiniștii americani Jim Bridwell și Steve Brewer au dovedit asta !

Știam și de mult comentata și disprețuita „Ruta Compresorului”:  Maestri a organizat o altă expediție cu cinci alpiniști revenind la Cerro Torre în 1970. Maestri a stabilit ceea ce se numește „Traseul compresorului”, după instalația folosită  pentru a fora stânca și a monta aproape 400 de șuruburi/numite acum spit-uri pe cam  1.000 de metri de stâncă pe fața sud-estică a vârfului. Din nou, Maestri nu a ajuns sus, a oprit forarea la peste 200 de picioare sub vârful și sub capul de gheață ca o ciupercă spunând:  „Este doar o bucată de gheață, care nu face parte din munte, va exploda una din zilele acestea.”  „Ciupercă” pe care acum o urcă  toți cei care abordează Cerro Torre, pe care am văzut cum a urcat-o clujeanul Vlad Căpușan,  filmat și asigurat de coechipierul său Zsolt Török în 28 ianuarie 2018.

Cele mai căutate și mai frumoase miradores/belvederi sunt:

– În Parcul Torres del Paine:  Mirador Frances, Mirador Britanico și mai ales  Mirador Base del Torres.

-În Parcul Los Glaciares:  Laguna de Los Tres, Lagura Torre, Loma del Pliegue Tumbado.

Parcul Național Nahuel Huapi -de lângă Bariloche- ultimul din vacanța noastră, este  un fel de Retezat, mai puțin verde, dar sălbatic, cu multe lacuri alpine dar  și  cu imense lacuri pitorești la poale. În acest masiv montan ( unde iarna se află cea mai mare stațiune de schi din America de Sud!) ne-am decis să mergem din cabană în cabană, căci nu mai erau aglomerate ca în ”full season”, să ușurăm șoldurile, picioarele, umerii care își făcuseră deja cu conștiinciozitate datoria. De fapt, rucsacii mari par grei doar cam în primele trei zile, până se „integrează”- devenind parte componentă a corpului unui montaniard, la fel ca ficatul, splina sau alte organe .

Avem regretul că -din mai multe motive- nu am putut ajunge în Passo del Viento de unde să vedem un colț din celebrul ghețar Hielo Continental. Acesta, numit și  Campo de Hielo Sur are o lungime de 350 km și este cea mai mare rezervă de apă dulce din America de Sud fiind situată pe locul trei în lume după Antarctica și Groenlanda. Ne-am consolat cu trecerea pasului John Garner -uneori imposibilă cum am scris mai sus- de unde am admirat și fotografiat partea finală a lui Glacier Grey, care are doar 28 km lungime 6 kilometri lățime și peste 30 de metri înălțime. Avem și regretul că nu am prins culori de toamnă cum ne spusese un prieten din România. Acestea -ne-a spus un ghid localnic- apar ca la noi, pe la sfârșitul lunii octombrie, adică aprilie acolo. De reținut că ce am făcut noi se poate face doar până la sfârșit de lună aprilie.  Pe urmă începe iarna australă, se cam închid toate zonele: campinguri, cabane, transportul spre diferite zone. Se pot afla astea și pe net ! Posibil să rămână deschis doar accesul la Ghețarul Perito Moreno, unde se merge cu autobuzele  -1-2 /zi – din El Calafate, se stă/vizitează în cam 4-5 ore și retur, dar nu știm sigur !  Dar trei prieteni clujeni au făcut o tură pe acolo în extrasezon, a se vedea:  http://www.bandarosie.ro/

Nu vom descrie vacanța pe zile cum făceam în urmă cu 15-20 de ani, când aflam că unii confrați întru pasiune făceau ture (ex în Dolomiți) folosind descrieri ale noastre ca „ghid turistic” ! Acum se pot găsi pe internet toate informațiile necesare, cum le-am găsit și noi. Se pot vedea multe filmulețe , care te ajută ca la fața locului să ai senzația de „deja vu”- că ai mai fost pe acolo ! Dar vom da cu plăcere sfaturi și informații celor care ne vor cere.

Ne-au impresionat profesionalismul și amabilitatea din birourile de turism existente în aeroporturi, în „terminale” cum se numesc autogările lor foarte moderne și din orașe. Ți se oferă harta orașului,  a zonei și ți se explică pe ea tot de ce ai nevoie. Am remarcat curățenia din campinguri și de pe/de lângă poteci ! N-am văzut pet-uri, pungi (nici în orașe!) decât 2-3 șervețele, probabil căzute din neatenție din buzunare ! Ești rugat să nu lași șervețele și nici hârtia igienică în pădure, darmite în potecă ! Am aflat despre asta o întâmplare tristă din parcul Torres del Paine: în vara 2011, un turist a vrut să-și ardă în potecă ”dovezile” conștiinciozității, dovezi acumulate în zilele anterioare și a declanșat un incendiu uriaș: timp de o lună s-a tot extins prin vânturile din zonă: au ars 17.000 ha de pădure !!!  Mergi acum ore întregi prin acest cimitir forestier… Așa că e de înțeles interdicția de a fuma și de a aprinde primusuri în afară de locuri stabilite în campinguri. În parcurile naționale și în alte zone montane sunt interzise și zborurile cu parapanta, dronele și câinii ! Sper că înțelegeți de ce.

Ne-a impresionat și faptul faptul că n-am fost singurii care plecam din camping la frontale (spre Mirador Torres plecaserăm la ora 2.30 !), urcând 2-5 ore spre „miradorul” zilei,  unde, „la doi pași” de acele celebre „torres”, somnolente ca și noi, să așteptăm ca primele raze ale soarelui să sărute pe frunte acele obeliscuri de stâncă care împungeau cerul. Așteptând apoi să coboare spre bază, spre noi, spre lacurile-oglinzi fermecate în care să le admirăm și fotografiem. Căci doream să admirăm și să pozăm nu doar decorul, ci și spectacolul !  Zeci de confrați întru pasiune – zgribuliți pe dinafară, dar plini de căldură pe dinăuntru, erau fericiți a fi martori la acele clipe astrale ce vor deveni de neuitat. Mulți erau ca niște pinguini: în sacii de dormit închiși până sus, cu glugile pe capete și…în picioare !  Rămâneam acolo cam două ore, vrăjiți de acea atmosferă care nu poate fi redată în cuvinte.  Eram smeriți ca într-o catedrală și ne aminteam ce a scris cel care a fost marele alpinist Anatoli Bukreev: „Munții nu sunt stadioane unde să-mi satisfac ambiția de a câştiga, ei sunt catedralele unde practic religia mea”. La coborâre ne întâlneam cu sute de oameni care plecați din hoteluri și pensiuni de la poale, urcau și ei spre „acolo”, unde să vadă doar „decorul”. Urcau comod, fără bagajul mare cu care urcaserăm unii dintre noi în „campamentele” aflate cât mai sus, pentru a fi acolo o seară, o noapte înstelată și o dimineață de vis. Vor vedea și ei acele „ace” care atrag magnetic, dar fără acea „vrajă”, fără acel „spectacol” ! Deoarece știm cu toții că pe munte răsăriturile și apusurile sunt fascinante. Am scris și eu asta pe blog și în recenta carte „Hoinari prin munți” cu multe citate din scrieri ale altor montaniarzi. Dar așa cum ne spune un cântec sud-american, răsăriturile și apusurile din Patagonia sunt cele mai frumoase din lume.

Ce nu ne-a plăcut: lipsa ierbii, praful ! În mai toare „campamentele”  cortul se pune pe pământ. În plus, în parcul Nahuel Huapi, în multe zone potecile sunt atât de prăfoase încât bocancii se scufundă în acel colb ca în făină și ridică „nori” ca mașinile pe drumuri de țară din câmpii. Trebuia să păstrăm distanță de 20-30 m între noi ! Ne întrebam cum ar fi după sau pe ploaie ! Dar altfel, potecile sunt bine întreținute. Însă există zone stâncoase, cu grohotișuri unde nu sunt poteci, unde găsim rare  marcaje cu vopsea, ici-colo momâi ce pot fi efemere, doar câțiva stâlpi cu săgeți. Zone unde, mai ales pe ceață, am fi putut avea probleme de orientare. Praf mult am înghițit și în orașul Bariloche -capitala provinciei Rio Negro, care în 2010 avea 108.250 locuitori ! Care are trotuare doar în centru – în rest nu și care are multe străzi neasfaltate. Dar centrul acestui oraș-stațiune turistică e foarte fain, peste câteva decenii va fi așa cum merită superba zonă unde se află. În Bariloche  ne-a impresionat combinația „munte-mare” ( multe lacuri mari ) și marele număr de magazine cu ciocolată artizanală și un „supermercado” doar cu ciocolate ! Lângă Bariloche, în zona muntelui Cerro Catedral -Alta Patagonia se află (iarna) o importnată și populară zonă de schi din America de Sud. În Bariloche și împrejurimi se stabilise încă din perioada interbelică  un număr mare de europeni de limbă germană.  Există chiar un „cartier”  numit „Colonia Suisa” în care te simți în Elveția ! Iar istoricii spun că în zonă s-au refugiat în 1945 mulți naziști, unii susțin – cu dovezi credibile- că  chiar și Hitler !

Nu ne-a plăcut că vreo 70% dintre montaniarzii întâlniți pe potecile de acolo (ca și pe cele din Ro) -au echipament adecvat- DAR se vede „de la o poștă” că habar n-au de cele mai elementare noțiuni de ergonomia și de estetica mersului pe munte: n-au centura rucsacului plasată și strânsă bine DEASUPRA șoldurilor, pentru ca mai ales picioarele să suporte greutatea din spinare, nu doar umerii și coloana.  În plus mulți au rucsaci în care nu încap toate echipamentele, multe sunt atârnate de rucsac, arată ca niște pomi de Crăciun /-talcioc ambulant. Noi aveam și cort, saltele, saci de dormit, haine de schimb, mâncare și totul era ÎN rucsaci ! Habar n-au de folosirea corectă și eficienă a bețelor de trekking, nu să le ai „că așa e moda” și să le plimbi pe munte și pe ele ca pe niște căței ! Inestetic, mai ales persoanele feminine, era faptul că mergeau cu geaca-hanoracul legat de șolduri, fluturând ca niște zdrențe, insultând frumusețea muntelui, dovedind neglijență, jemanfișism.

Toată geografia este mai altfel. Stepa patagonică e uriașă, e cvasi pustie, uscată. Din goana autobuzelor vedeam rare și mici ”estancias” (ferme) de vaci sau oi, ciopoare de lama, câțiva nandu -struții sud-americani. În ultima zi, în apropierea mirador-ului Pico Turista din masivul Lopez, am admirat cum „El condor pasa”. Vă sună în urechi „flauta de pan”, naiul sud-american al acestui cântec devenit un fel de al 2-lea imn național al multor țări din America de Sud ? Așadar am admirat, dar am și filmat zborul celebrilor stăpâni ai cerului austral: Los Condores – care își aveau cuibul (el nido) pe un vârf semeț din apropiere.  Tot de acolo se vedea nu departe muntele Cerro Catedral -aminit mai sus),  iar mai departe- cu zăpadă- Cerro Tronador -‎3.491 m de pe granița cu Chile. Într-un parc de la periferia orașului El Calafate, un fel de Parc Văcărești, am admirat și fotografiat eleganți flamingo și multe alte păsări. Desigur n-am avut „norocul” să ne întâlnim cu pumele, care -așa cum vedeam în avertismente- umblă mai ales noaptea, cum am mai umblat și noi de dragul răsăriturilor. Și vegetația e mai altfel, iarba mult mai săracă și cantitativ și calitativ. Copacii și vegetația pitică ne sunt străine, specii necunoscute nouă, cele mai multe un fel de fagi și carpeni. Dar unele păduri au copaci uriași, la fel și parcurile din Buenos Aires ! Am văzut brazi, ienuperi și mesteceni doar prin orașe. Toată vegetația e adaptată cât de cât la vânturile violente și la secetă. Până și fructele de pădure sunt altele, nu afine, merișoare. N-au nici flori de colț și nici rhododendroni. Și dacă în zona Torres del Paine din Argentina ne-a întristat pădurea uscată de uriașul incendiu amintit mai sus, în pădurile dintre orășelul El Chalten și  lacurile de la poalele „obeliscurilor” Fitz Roy, Cerro Torre și ai „locotenenților” acestora, pe zone întinse copacii erau total desfrunziți de omizi. Poteca era în unele locuri tapetată nu cu frunze, ci cu omizi ! Biologii din administrația Parcului „Los Glaciares” nu reușiseră să stopeze acest dezastru…

Am mâncat celebre specialități culinare: în Puerto Natales din Chile, la sfatul unui ospătar amabil, friptură de cordero patagonico (miel patagonian) și de guanaco, un fel de căprioară – animal protejat, dar există ferme pentru consum, cam ca mistreții de la Bâlc ai lui Țiriac. În El Calafate, incitați de prietenul Florin din Lausanne, am mâncat tradiționalul „asado”- porții uriașe de grătar de vită, porc, miel patagonian, cârnați. În Bariloche și Buenos Aires, la sfatul colegei Mara care a lucrat ani de zile în America de Sud, ne-am delectat cu delicioase „empanadas” și  cu „el milaneze”. Am încercat mai multe beri locale ( nu și berea „Patagonia” pe care o văzusem doar de 1 litru !), multe artizanale și sucul de calafate -fructul similar merișoarelor- care a dat numele orașului. Am gustat și un pahar de vin dintre celebrele lor soiuri. Apropo de mâncare: în tura pe circuitul „O” din Torres del Paine, noi n-am răbdat foame ca alții, dar nici nu am cărat prea multă ! Și aici, în a decide câte alimente să ducem, și-au spus ”cuvântul” deceniile de munte ! E adevărat că acolo am plecat cu cei mai grei rucsaci: echipament și mâncare pe 9 zile. Alimentele cântăreau probabil cu ceva mai mult decât aparatura foto a Marlenei, dar care nu era comestibilă ! La „disperare” sunt pe traseu vreo 2-3 locuri de unde poți cumpăra câte ceva de-ale gurii, dar există riscul să nu le puteți înghiți din cauza… prețului ! S-au mirat mai mulți de mărimea și greutatea rucsacului meu, mai ales când aflau vârsta mea oficială. Volumul l-am mai redus, dez-aerând pâinea-baghetele: le presam bine  ca să scoatem aerul din ele, metodă văzută cândva de mine la niște alpiniști din București la refugiul Coștila. Iar greutatea scădea de la zi la zi. Apropo: tura n-a fost foarte grea, dar nici ușoară ! Având în vedere că în luna mai 2019 voi schimba prefixul, voi intra în deceniul 9 al vieții (!!!) cred că a fost ultima tură „mai tare” pe care mi-a permis-o Cronos ! Așa că turele din anii următori le voi face negociind cu  Cronos !

Buenos Aires- Parisul Americii de Sud: l-am vizitat o jumătate de zi la ducere și două zile la întoarcere. Oraș impresionant, cu aspect european. Orașul are o istorie captivantă, dar și tragică, la fel și Argentina. Nu știam multe despre femei ucise și copii dispăruți în perioada dictaturii militare. Am participat la două tururi ghidate de câte 2-3 ore, din care am deslușit ce s-a întâmplat cu țara asta în ultimii 200 de ani și am găsit multe similitudini cu istoria modernă și contemporană a României. În rest ne-am bazat pe documentația făcută acasă. Excelent pus la punct transportul în comun. Destul de curat, dar nu foarte; rigolele pline de mucuri de țigară, cum remarcasem cândva și în Paris. Am mers desigur mult pe jos, dar și cu autobuze și cu metroul. Am văzut mai toate obiectivele lor cele mai lăudate: Avenida 9 Julio cu ale sale 22 benzi de circulație !!! + 3 scuaruri pietonale cu copaci și bănci, Obeliscul, Casa Rosada , Palatul Senatului, Catedrala, Plaza și Avenida del Mayo. Am fost în cimitirul Recoleta care arată ca un muzeu în aer liber, aproape toate mormintele sunt mausolee-opere de artă, multe trecute în patrimoniu. Ne-am plimbat pe Caminitto din cartierul Boca de lângă vechiul port- unde toate casele au fațadele pictate în culori foarte vii și unde se spune că e leagănul tangoului. Am fost în Grădina Botanică și în Grădina Japoneză, am văzut și filmat tango dansat în aer liber în Piațeta Dorego. 

Statistică: Perioada: 2 martie- 4 aprilie 2019. Costuri: 4.400 Euro pentru amândoi, incluzând absolut tot. Mult ? Pe un fumător l-am ruga să facă un calcul, câte ”Patagonii” a fumat până acum și câte va mai fuma. Noi n-am fost și nu suntem nici fumători, nici băutori, nici gurmanzi ! Am călătorit cu 7 avioane și cu 8 autobuze. Dormit: -2 nopți în avion (Frankfurth-Buenos Aires și retur), 6 în hostel-uri ( 2 în Puerto Natales, 4 în Buenos Aires), 4 în cabane, 20 în cort. Mărșăluit pe poteci: cam 272 km: Torres del Paine 130 km, El Chalten (Los Glaciares) -80 km, Zona Bariloche (Parcul Nahuel Huapi)- 50 km, Zona periurbană (parc municipal) Bariloche -12 km. Mutarea cu avioane/autobuze dintr-o zonă în alta, distanțele uriașe dintre obiectivele noastre (sute sau chiar mii de km !), justifică numărul mai mic de km per-pedes față de ture din Alpi și Carpați. De ex. în Alpi 328 km cu 20.300 m D + (urcați) în 16 zile în 2017 și tot în acel an, eu cu Florin din Lausanne -365 km cu cca 20.000 m D+ în 19 zile pe Creasta Carpaților Meridionali între Herculane (Motel Dumbrava) și Bușteni ! Dar cum am mai spus, nici aici n-am dorit recorduri, ci frumusețe ! Gândurile, imaginile capturate pe carduri foto și o căciuliță din celebra lână de alpaca adusă de acolo, ne vor aminti mereu de fascinanta Patagonia !

EPILOG: ( din Jurnalul Marlenei ). A trecut ceva vreme de când ne-am întors de acolo, dar cu gândurile tot pe acele „oclauri” bântuim. Sortăm poze, prelucrăm, postăm… În fiecare minut liber mintea zboară iar și iar în unul sau altul dintre acele minunate locuri. Ne ”„eleportăm” la unul sau altul dintre  acele „miradoare”, reparcurgem cu încetinitorul, pas cu pas toate potecile…  Derulăm ca într-un film rulat lent traseele și în sens invers. Și povestim, povestim tuturor și retrăim iar și iar clipe, momente, ore…  Evident, așa cum ni s-a întâmplat și după ture prin Alpi, nu ne vine să ieșim nicăieri. Nu avem chef să vedem iar gunoaie, drumuri distruse, pajiști cu urme de turbați-motorizați, pădure jefuită, ape murdare. Ne refugiem iar în trecut, în experiența inegalabilă a vieții noastre de montaniarzi. Așa au trecut trei week-enduri și încă nu am decis care va fi prima tură în Ro…