Alpii noștri din 2018

” Noi urcăm munţii nu pentru a fi admiraţi, ci pentru a admira”.

Jochen Singer

  Vineri, 4 august seara am revenit din Alpi și ne bucurăm de două zile de odihnă totală. Gândurile ni-s încă acolo, unde în trei săptămâni am trăit intens, mai ales bucurii. Dar -firesc- și unele neîmpliniri, emoții, incertitudini…

Ținta principală era zona binecunoscută de noi,   zona  ”Couronne imperiale” cu cea mai mare concentrare de patrumiari, în stânga, în dreapta și  între brațele acelui uriaș   Y  format de văile Saas și Matter, Y  care ”se sprijină ” pe Rhône în orașul Visp.

Știam desigur de la plecare că nu ne vom putea realiza toate planurile. Căci depindeau nu doar de noi, ci și de vreme. Dar am reușit 7 din cei 10 patrumiari doriți. Ne pare rău că pe Dent Blanche n-am ajuns până sus din cauza ceții dese, că n-am urcat pe Lenspitze, dar mai ales pe Weisshorn- al 2-lea vârf al Elveției, căci e singurul ce ne lipsește din lista primilor 9 patrumiari în ordine descrescândă a altitudinii și că n-am urcat niciun patrumiar de pe acea creastă ce pleacă din Tête Blanche: Dent Blanche, Obergabelhorn, Zinalrothorn, Weisshorn, Bishorn.  

  În primul week-end din această vacanță- pe primii patrumiari ”mici” -(dar cu zone de emoții !) – (Lagginhorn 4.010 m și Weissmies- 4.023 m)  de aclimatizare pentru ceilalți din planul pe vara asta, ne-au însoțit și trei buni prieteni români din CH: Florin Bîscu, Iulian Dragoș și Dia Somogyi. Am avut surpriza ca la cabana Hohsaas să ni se ureze bun venit în limba română, apoi – și mai mare surpriză, să aflăm ca persoana volubilă din fața noastră e… Thea Vid – prima româncă pe un optmiar, Cho Oyu- 19 mai 2009 !  După aceea,  am rămas doar Noi Doi, în campingul Kapelenweg din Saas Grund .  O zi de odihnă ”activă”: am profitat de gratuitatea valabilă  în valea Saas două zile pe autobuze și telecabine dacă ai dormit cel puțin o noapte într-un camping sau pensiune din zonă !!! Ne-am urcat  apoi la cabana Mischabel-3.334 m, pentru două ture mult dorite pe patrumiarii ce se abordează de acolo. Prima este un circuit: cabana Mischabel-vf.Lenspitze- vf.Nadelhorn și retur, tură foarte ”populară”, mai mult pe stâncă, o cățărare mai tehnică până pe Lenspitze, apoi o ”lamă de cuțit” cu multe turnulețe de escaladat sau de ocolit.

Plecaserăm la ora 3.10 dimineața spre ea, dar după o zonă comună a celor două ture,  am renunțat la Lenspitze din cauza multor echipe din fața și din spatele nostru ce aveau același țel. Așa că, vremea fiind anunțată ca excelentă,  am continuat doar noi doi cu traseul din  planul pe ziua următoare: spre Șaua Vânturilor ( Windjoch, de unde ne obligase un vânt turbat în 2010 să facem cale întoarsă spre cabana Bordier). Am ajuns în șa la ora 5, când se lumina de ziuă, unde ne-au ajuns din urmă o pereche de italieni ce aveau și ei ca obiectiv Creasta Nadelgrat. Dar n-m avut curajul lor de a coborî direct pe o pantă foarte abruptă și printre crevase uriașe. Din prudență,  noi am făcut un mic ocol trecând peste  Vf. Ulrichshorn de 3.925 m, am coborât apoi spre marele platou al ghețarului Riedgletscher. Ne-am  mirat că nu apare nicio echipă dinspre cabana Bordier ! Am traversat ghețarul și am cramponat cu colțarii și cu câte doi pioleți fiecare un lung, abrupt  și strâmt culoar ce ne-a scos după 2 ore de efort în șaua Selle a crestei numită Nadelgrat. La vreme, căci soarele încălzise culoarul  și începuse ”bombardamentul” cu pietre.

Pe creastă ne așteptau PATRU patrumiari de altitudine crescândă: Dürrenhorn -4.035 m, Hohberghorn -4.219 m, Stecknadelhorn -4.241 m și Nadelhorn – 4.327 m. O creastă superbă, mai ales stâncoasă, cu rocă sănătoasă ce permitea o cățărare plăcută de gr.I-III, cu peisaje de vis în jur. Dar lungă și mai rar parcursă ! Eram singuri, ne simțeam exploratori. Când am decis la frontale să deviem spre ea, ne temeam să nu ne prindă noaptea ca la întoarcerea în 2016 de pe Matterhorn ! Dar la ora 18 eram pe Nadelhorn, de unde am sunat la cabană să ne scuzăm că vom întârzia  vreo două ore la cina de la ora 18.30. Ne obosiseră cele 17 ore de efort, pe ziua următoare prognozele erau incerte, așa că am decis să renunțăm la Lenspitze și în dimineața următoare am coborât înapoi în Saas Grund.

Ne-am mutat apoi pe altă vale -tot afluent de stânga al Rhôn-ului- pe Val d,Herens, în campingul din Evolene, unde ne-am odihnit, dar de unde am făcut și o vizită auto la Grande Dixense- cel mai important centru hidroenergetic al Elveției, de o complexitate  fantastică, 100 km de tuneluri aduc apă în lac din alte râuri. Barajul este lung de 748 m, lat la bază de 195 m și cu înălțimea de 285 m e cel mai înalt din lume ! Datele despre cum s-a construit barajul sunt impresionante prin amploare și grija față de mediu, de peisaj !

Din capătul văii pe care se află orășelul Evolene, de la Ferpecle, am urcat în șapte ore la cabana Dent Blanche situată la 3.507 m. Vreme faină, peisaje faine. Dar prognoza era incertă.  A doua zi am plecat la ora 4  la frontale (șase echipe) spre vârful Dent Blanche- 4.357 m. Dar pe traseu am avut doar câteva scurte ferestre de vreme bună, ferestre prin care vedeam vârful doar pentru câteva minute. Și Matterhornul și Monte Rosa apareau ca ”fata morgana”! Dar a revenit  rapid ceața deasă. Aceasta + unele zone ”delicate” de mixt unde asigurarea era iluzorie și necesita ”pierdere de vreme”, ne-a îndemnat ca de pe la 4.050 m , unde începuserăm să ocolim cu emoții Marele Jandarm,  să facem cale întoarsă, cu un prim rapel pe un culoar abrupt cu zăpadă ”dubioasă”. La 13.30 am ajuns înapoi la cabană, la limita norilor.  Seara am dormit gratuit lângă ALP, la capătul drumului.

Prognozele arătau că marile vârfuri vor avea câteva zile capetele în nori, așa că am decis să trecem la planul de rezervă: Tour des Dents du Midi. Un munte  mai mic, vârful cel mai înalt -numit chiar Haute Cime (Vârful Înalt) având 3.257 m. Un munte  superb, aflat în Elveția, dar nu departe de granița cu Franța, pe care îl admirasem de multe ori din ambele direcții și de care Florin ne vorbise elogios. A fost un  circuit de trei zile pe poteci cu dormit în cort. Am beneficiat de vreme prietenoasă. 

”Cireașa de pe tort” a fost ascensiunea pe vf.Täschhorn- 4.492 m, primul sub linia de 4.500 m,( următorul e Matterhornul – 4.478 m ! ).  Pentru asta am revenit în zona Saas-Matter, o noapte în campingul Randa. A 2-a zi, din Täsch, aflat la 1.449 m între Randa și Zermattl, am urcat cu ALP spre stânga cam 7-8 km, pe o șosea asfaltată, dar foarte îngustă (cu locuri de depășire) până la Ottawan/Täschalp, la 2.205 m, unde știam că există o parcare gratuită, lângă stânele și căbănuțele din acest ”sătuc”.  De unde am pornit per pedes spre Mischabeljochbiwak-la 3.850 m, un refugiu modern, construit în 1995, unde ajunsesem în 2010 cu Puiu Dimache si Cezar Manea, dar venind atunci din partea opusă, de la Saas Fee peste patrumiarul Alphubel. Tot pentru Täschhorn, dar pe care atunci noi doi nu l-am urcat din motive de vânt puternic și de teama pietrelor ce riscam să le disloce cei din față. Urcare lungă pe o morenă, apoi peste o creastă stâncoasă unde e greu de găsit/urmărit momâile și unde am făcut  o scurtă ”premieră” la liber. Apoi pe zăpadă până la refugiu. Era duminică, așa că am evitat aglomerația din refugiu din nopțile de week-end. Vom dormi 16 oameni pe 24 de locuri.    

Ne trezim la 2.45 și la 4.05 suntem primii care pornim spre vârf, căutând cu spotul frontalelor momâia următoare, căci mai tot traseul e pe stâncă, doar scurte zone cu zăpadă, dar foarte înguste, ca o bârnă albă, zone unde n-ai voie să te dezechilibrezi. Noroc că nu e vânt. Desigur ne depășesc toate echipele, ultima sub vârf -doi italieni simpatici. Doar ei și încă doi – se vor întoarce ca noi, la Refugiu. Ceilalți, din vârf au continuat pe îngusta creastă ce duce în vârful Dom- 4.545 m, creastă pe care în  28 aprilie  2004 a murit fenomenalul Patrick Berhault în timpul tentativei de a urca în 82 de zile cei 82 de patrumiari ai Alpilor. Täschhorn-ul era al 65-lea !  La 8.45 suntem sus ! Vreme superbă, peisaje de vis ! Suntem doar Noi Doi și Alpii ! Stăm pe vârf 45 de minute. Coborârea e  mai dificilă, mai periculoasă, necesită mai multă atenție, nu e indicat a o face mai repede ca urcarea. Căci roca e formată din șisturi sfărâmicioase, mai totul mișcă: ”assiettes imbriquée”= stive de farfurii, dar cu unele cât o roată de car !   La 15.30 suntem înapoi în refugiu, unde decisesem să mai rămânem încă o noapte. Mai sunt doar doi elvețieni din Verbier. Ei au un plan demn de mari ași, și vor pleca la ora 2 din noapte.  Dimineața mai facem mici ”retușuri” în dormitor, ne notasem de ieri contul în care Florin  ne va avansa banii  de cazare și plecăm la vale.

La traversarea barei stâncoase avem emoții justificate, dar de data asta căutăm cu atenție momâile, montăm un rapel  într-o zonă cu prize mai fine, descoperim apoi alte două puncte de rapel  și  în fine, ajungem la  lunga zonă de morenă, apoi la potecă și în fine la ALP.      

În planul făcut acasă cu luni înainte, pe traseul de întoarcere spre casă, aveam și alți doi ”patrumiari”  de urcat și coborât cu… ALP, deci ”alpinism pe patru roți”- nume de capitol din cartea lui Walter Kargel. Dintre cele 9 cele mai înalte șosele ”transfăgărășene”   din Europa, toate 9 de peste 2.500 m ( a se vedea:  http://www.dinumititeanu.ro/Prin-pas-uri-din-Alpi ), mai aveam de parcurs două,  a 5-a și a 6-a: Passo di Gavia – 2.621 m din Italia,  între  Bormio (nord)  și  Ponte di Legno (sud) și Timmelsjoch / Passo del Rombo – 2.509 m între Merano (Italia) și Sölden (Austria).  Au fost superbe !   Superb și peisajul prin care am făcut mici ocoluri pentru a trece prin aceste puncte de altitudine.  Abia lângă Imst am intrat pe autostradă pe care am părăsit-o doar după Budapesta, căci M5 duce spre Arad.  Plecați din Alpi miercuri dimineața, am mai dormit o noapte în campingul Cepina de lângă Bormio (unde mai dormiserăm cândva) și una în Austria, în campingul de lângă Linz. Vineri seara la ora 21 eram acasă…

Va mai trece ceva timp până vom posta albume foto și până voi scrie  ascensiunile mai detaliat, deși știm că de detalii puțini au timp și interes.  Dar așa cum azi am primit de la Lușu un SMS prin care ne anunța că a încheiat Tour du Queyras inspirat de relatarea de pe blogul nostru, poate că se va inspira cineva și din relatarea ascensiunilor noastre din vara asta.

Alpii ne-au oferit timp de un deceniu  mari bucurii ! În 10 ani, din 2009 când am urcat primul patrumiar și până acum, am urcat 33 dintre cei 82 patrumiari din Alpi din lista UIAA. ȘI i-am urcat doar dacă vremea era  bună, căci doream bucurii pentru ochi și suflete, nu ”să bifăm” cât mai mulți. Dar parafrazându-l pe Maurice Herzog, ne dăm seama că în Europa și în lume mai sunt și alți ”patrumiari” !  Așa că în vacanțele viitoare avem planuri în Patagonia, Pirinei, munții din Albania și Muntenegru, peisaje naturale superbe din Croația și Norvegia. Sănătoși să fim !  Ceea ce vă dorim și vouă !

 Imagini indicate în relatările mai detaliate alăturate.

                                                  *******