Castor-Polux-Roccia Nera

Motto: ” Pentru mine alpinismul e un întreg: incertitudini, fascinaţie, provocări, o succesiune de reuşite şi eşecuri, libertatea de a fi acolo şi a decide continuarea sau retragerea” . 

  Joe Simpson

FOTO : https://foto.dinumititeanu.ro/2016/07/09/polux/

https://foto.dinumititeanu.ro/2016/07/10/castor/

https://foto.dinumititeanu.ro/2016/07/11/roccia-nera/

Urcăm anual câţiva patrumiari din Alpi (dar nu numai !). Şi ştim deja că organismul fiecăruia dintre noi acceptă   ascensiunea pe vârfuri care nu depăşesc cu mult linia de 4.000 m fără altă aclimatizare în afară de o noapte dormită la o cabană aflată  la aprox. 3.000 m altitudine.  Dar ştim că pentru vârfuri care au în jur de 4.500 m,  e necesar să urcăm mai inainte caţiva patrumiari mai mici. Ţinta principală pentru vacanţa din Alpi 2016 era Cervin-ul, care ne amânase de câteva ori şi care -având 4478 m, necesită aclimatizare.

Apropo de 4.000 m. Un prieten din Ro ce dorea să vină  cu noi şi care îi mărturisise sorei sale planul, s-a trezit cu sfaturi de la ea: ” urcaţi la 4.000 m, acolo mişună animalele sălbatice, aveţi destule pocnitori sau să-ţi mai trimit eu ? „.  🙂  Comentariile sunt de prisos 

 Planificasem ca atare să urcăm mai întâi patrumiarii de pe creasta dintre Castor şi Colle di Breithorn, pentru a căror ascensiune ne alesem ca bază de plecare cabana ghizilor din Val d’Ayas, situată la 3.420 m, deci mai sus decât cabana Mezzalama aflată la 3.036 m.

Sâmbătă 9 iulie 2016, la ora 9.30 dimineaţa am fost punctuali la întâlnirea cu vechii prieteni Gabriel (Gec) şi Florin, români-elveţieni, în Saint Jacques, ultima localitate de pe Val d’Ayas.  Parcasem maşinile în centrul micului sat, unde Florin, sosit în seara precedentî, reţinuse loc şi pentru ALP  al nostru. 

Când- în vara 2014 urcasem pe Castor- 4.226 m de pe valea vecină- Val de Lys- din utimul sat (Stafal), aflat la 1.823 m,  am urcat mai întâi cu  o telecabină (funivia) apoi cu un telescaun ( seggiovia coperta) pâna în Collle Betaforca la 2.680 m. Aici însă, de la 1.690 m pornim per pedes.  Vreme faină, pe potecă multă lume, cei mai mulţi echipaţi foarte sumar. Am aflat mai sus de ce: mulţi, mai ales cei însoţiţi de copii s-au oprit după 2 ore la plajă, lângă frumosul Lago Blue, alţii s-au oprit/ unii se întorceau de la cabana Mezzalama. Noi- pe o căldură neplăcută, fără pic de vânt, am continuat încă  aproape două ore până la  „Rifuggio delle Guide Val d’ Ayas, la 3.420 m, unde avem locuri reţinute cu 10 zile înainte. Cabana plină ( e week-end !), s-a mâncat de cină în două serii !

Duminică 10 iulie. La ora 5 plecăm de la cabană.  Cer senin, vânt discret. Un lung „şarpe” de luminiţe -unii în faţa noastră, alţii în spate- urcă în aceeaşi direcţie. După cam o oră, se observă destinaţiile: cei mai mulţi continuă spre Castor, unii cotesc la stânga spre Roccia Nera, noi decidem să urcăm mai întâi pe Polux- 4.092 m , aflat între aceştia. Ne ghidăm după urme şi după vreo 3-4 echipe. Panta de zăpadă devine mai abruptă, apoi dăm de o zonă stâncoasă ce ne îndeamnă a renunţa la colţari. Căţărare frumoasă,  „decorată” şi cu câteva lanţuri groase pe care eu -cap de coardă- mai pun câte o asigurare. Apoi, ajungem pe un mic şi fain platou de zăpadă unde se află o Madona cu Pruncul. Pauză, foto, ceai, biscuiţi. Peisaj super în toate direcţiile. O faină şi îngustă creastă albă ne conduce spre vârf. Altă  pauză de admirat şi de studiat traseul ce urcă spre Castor aflat la est şi Rocia Nera de la vest.

La coborâre, cei doi „elveţieni”, mai obişnuiţi cu zăpada decât cu stânca, insistă să nu coborâm  pe unde am urcat, ci, de la Madona la dreapta,  pe o faţa înzăpezită pe care erau urme mai vechi. Dar panta era foarte abruptă şi lungă. Eu mergeam primul, încet şi cu mare atenţie, încercând să fac urme şi pentru bocanci şi pentru cozile pioleţilor, căci nu aveam fiecare doi pioleţi tehnici.  Ni se părea o coborâre interminabilă ! Au recunoscut apoi şi ei că a fost mult mai riscantă acea coborâre decât siguranţa dată de  rapeluri şi panta de zăpadă mai blândă şi mai scurtă pe unde urcasem.

Şaua Gemenilor şi Castorul erau deja în ceaţă. Gabi/Gec renunţă la Castor din cauza asta, se va lipi de una din echipele care se întorc spre cabană. Noi  doi şi Florin- mai optimişti- începem să urcăm, amintindu-ne că „Alpinismul conține un crâmpei de optimism; pesimistul nu atinge niciun vârf”.  Carl Egger          

Şi vom avea bucuria ca ceaţa să se destrame chiar cănd ne apropiam de vârf ! Pe care se afla un singur om, un italian, care s-a oferit să ne facă”poza de vârf”. Noi doi, amintindu-ne cât de deasă era ceaţa în 2014 când ajunsesem aici din direcţie opusă,  ne bucurăm în plus faţă de Florin. Şi ne amintim de o emoţionată  întâlnire aici, atunci ( o găsiţi la: http://www.dinumititeanu.ro/Ascensiune%20pe%20Castor  ). Coborâre „fără istorie”.

Luni 11 iulie.  Planul  era să urcăm azi Roccia Nera -4.075 m şi pe cele trei Breithorn-uri, şi seara să dormin la cabana din pasul Teodulo, unde aveam locuri reţinute.  Dar de data asta „planul de acasă nu se va potrivi cu cel din târg” !

Pornim toţi patru tot la ora 5 dim. Vreme faină, cer senin, vânt discret.  Scurtă oprire la Bivuacul Rossi e Volante, unde dormiseră doi francezi care abia atunci ” făceau ochi”. Ajungem fără probleme pe Roccia Nera. Din nou ne îmbătăm cu peisajul, facem iarăşi poze în toate direcţiile, facem iarăşi lecţie de geografie. Pornim apoi pe creastă spre vest, către Cei doi „Jandarmi” care preced Breithorn Orientale. De pe Jandarmi se face câte un rapel, pe  Breithorn Orientale se urcă în căţărare, pasaje de III şi IV. Gec nu agrează asta, ne prevenise dinainte, aşa că din nou ne părăseşte.  Noi continuăm pe creastă, care are  cornişe foarte „fotogenice”. Sunt câteva echipe în faţă care urcă pe primul Jandarm. Dar … se opresc toţi acolo, apoi îi vedem făcând cale întoarsă şi când ne întâlnim,  spunându-ne că au decis să renunţe din cauză că zăpada e prea moale, deci e risc mare a merge pe acea creastă îngustă. Urcăm totuşi şi noi -nu uşor prin acea zăpadă făinoasă- până pe Jandarmul Estic  şi decidem că e mai prudent să ne retragem şi noi, apropo de ce spune  Joe Simpson în motto !

Aşa că  decomandăm dormitul la cabana Teodulo, revenim la urmele de urcare, coborâm la baza pantei şi traversăm spre dreapta pe poteca pe care plecase şi Gec, pe sub Breithorn-uri, spre Kleine Matterhorn (de unde el va cobori cu telecabina înspre Zermatt).  Vom continua pe pârtia de schi de pe Plateau Rosa până la Testa Grigia, unde ajungem odată cu ploaia cu „măzăriche”. Mâncăm ceva la Cabana Ghizilor din Cervinia- 3.480 m,  apoi cu telecabina de 15.45 (ultima) până la Cime Bianche. De unde, per pedes, vom urma un fragment din Tour de Monte Rosa. Urcăm cam o oră până în Colle delle Cime Bianche, apoi o luuungă coborâre, pe ploaie „mocănească”, dar  prin locuri faine: lacuri, păşuni, flori, mai jos stâne. Spre final iese soarele şi ne mai usucă. În Saint Jeacques, decidem să mergem cu maşinile până  în campingul din Valtournenche (65 km), în care ştiam că putem intra şi monta corturile la orice oră. De unde… urma să pornim spre Il Cervino.  Care -deşi „îi facem curte ” de multă vreme-  ne va mai amâna, dar pentru ultima dată. Căci în curând – 19 iulie 2016  îl vom urca. Relatare:

Ascensiune pe Matterhorn-„pohta ce-am pohtit”