Ascensiune pe Castor

Motto: Bun si Castorul !

                                                     Gabi Isman

Album Foto : https://foto.dinumititeanu.ro/2014/07/29/castor-2014/

În vacanţa de trei săptămâni în Alpi din vara 2014, în afară de Tour du Mont Blanc, aveam în plan şi 6-7 patrumiari. In vara trecută urcasem şase, dar luna iulie foarte ploioasă din acest an, ne-a stricat planurile.  Amicul Gabi din CH a fost obligat de câteva ori să amâne cazările făcute din timp şi pentru care chiar plătise un avans, cum i se ceruse.  Dar în prognozele ce le-am urmărit cu atenţie, foarte schimbătoare de la o zi la alta, nu se anunţau 3-4 zile consecutive de vreme bună, pentru ca el şi Iulian sa-şi ia liber de la job şi să vină în Italia, la Gressoney-Stafal,  de unde să urcăm la cabana Gnifetti.

Noi doi eram în „muntele-surpriză”-masivul Rutor (relatare alăturată), când am aflat că duminică 27 iulie va fi vreme  bună în zona patrumiarilor ce îi aveam în plan. Amicii ne anunţaseră că nu riscă a veni pentru o zi în care e posibil ca prognozele să fie eronate. (Şi au fost eronate !). Noi însă am decis să riscăm,  măcar să urcăm sâmbătă până la  cabana Gnifetti sau Sella şi acolo sa decidem dacă  urcăm sau nu duminică spre vreun vârf. Fiind week-end, avem desigur şanse mici să ni se răspundă la telefon că au locuri libere. Dar probabil că acele prognoze incerte, ne-au ajutat să găsim şi să reţinem două locuri la Rifugio Quintino Sella pentru sâmbătă seara.

Sâmbătă 26 iulie la ora 8 dimineaţa, părăsim campingul Rutor. Toată noaptea plouase. Cortul (supratenda) şi folia de sol, ude, stau pe unul din preşurile-tavă ale  locurilor din spate ale lui ALP.  Dăm GPS-ului de şosea indicaţia „Stafal, fără autostradă”. Ne arată că avem până la destinaţie 130 km şi ne dirijează (am învăţat să urmărim ce arată, nu ce spune, căci deseori spune prostii, de ex. arată stânga, dar spune dreapta !).  Pe traseu plouă cu pauze, dar plouă ! În frumuşelul orăşel Pont Saint Martin , nu oprim acum, dar vom sta vreo oră la întoarcere. Căci  ştim de renumitul  pod de piatră construit de romani în sec.I a.C. Părăsim aici Valle d’Aosta /Dora Baltea cotind la stânga şi urcând pe valea Lys, ultima din Regiunea semi-autonomă  Aosta. Mai avem de urcat 37 km până în Stafal, ultima localitate de pe această vale pitorească. Avem norocul unei pauze a ploii şi într-o parcare neaglomerată ne oprim, întindem cortul şi pelerinele pe ziduri şi garduri şi să pregătim rucsacii cu sculele de alpinism de iarnă, să fim operativi în Stafal, să urcăm cu una din cursele de telecabină de dinaintea pauzei de prânz, aflată de pe net.

Ajunşi în Stafal, aflat la 1.823 m altitudine, găsim loc în parcarea (mare, dar probabil insuficienta în sezonul de schi)) ce nu trebuie platită, aşa cum e în toate parcările staţiilor de telecabină. Traseul telecabinei (funivia) e scurt, dar urmează unul luuung cu telescaunul ( seggiovia coperta)  pâna în Collle Betafora la 2.680 m.  Fără să fim întrebaţi, ni se dăduseră  bilete dus-întors !  Pe poteca ce urma să urcăm apoi cam 3 ore prin ceaţă şi ploaie măruntă, mai porniseră vreo 4 persoane  înaintea noastră şi  ne  mai depăşesc  câţiva. Ne sunt utile mânuşile de neopren, mai ales când vântul se înteţeşte.  După vreo oră dăm de zăpadă, e moale, nu necesită colţari. Ultima 1/3-me a traseului e o surpriză: o creastă stâncoasă destul de îngustă, amenajată ca via ferrata,  dar  vom vedea şi azi (mai coboară unii) şi mâine că nimeni nu foloseşte kit de via ferrata, ci doar se ţin cu mâna de acele corzi groase.  A se vedea pozele 25,26  ce le vom face mâine după amiază la coborâre.

La cabană-aflată la  3.585 m alt. avem surpriza să constatăm că e plină ! Chiar arhiplină, sunt ocupate şi locurile din clădirea anexă.  Ba mai sunt unii -voluntari- cazaţi probabil gratuit ( ? ) în corturile  montate în vecinătate, corturi de reclamă ale firmei Ferrino, toate galbene. Da, e sâmbătă, când cabanele din munţi sunt pline. Dar e vreme proastă !  Însă am constatat şi altă dată că atât cei cu ghid plătit, cât şi alţii care nu-s în vacanţă să mai aştepte vreme bună , dacă e numai ceaţă, nu şi pericol de avalanşe sau alte pericole, urcă  spre vârf !

Atmosferă faină, ca în toate cabanele din Alpi. Se vede şi acum, se va vedea mai ales mâine dimineaţă, că toţi au urcat aici „să facă munte”, nu să facă un chef ! Românii amatori de chefuri ar spune mai delicat: ” să ne simţim bine”.

La scurt timp s-a împrăştiat ceaţa din jurul cabanei; se văd vârfuri dinspre sud , Gran Paradiso şi altele şi unele dinspre vest.  Punct cardinal în care apar deja culorile apusului, aşteptate  de câţiva fotografi. Inconfundabil e vârful piramidei Cervin-ului, ce şi-a pus un nor-bicorn „a la Napoleon” (poza 11).  Dar cele mai apropiate aflate la nord, pe care vrem să le urcăm mâine -Castor şi Polux, aflate în stânga şeii Felik şi cele două Lyskamm, aflate la dreapta ei, nu vor nicicum să se arate. Sperăm să fie libere şi ele mâine dimineaţă.

Duminică 27 iulie.  Mic dejun la 4.30. Apoi, momentul cel mai neplăcut al unei astfel de ture: marea  înghesuială din  micul hol al cabanei şi chiar de afară. E un uriaş  „ghiveci” din  bocanci, pioleţi, colţari, hamuri, căşti, anouri, carabiniere, şuruburi de gheaţă, corzi şi cordeline, parazăpezi, beţe…în care mişună vreo 80-90 de oameni.  În acea înghesuială, schimbăm câteva cuvinde cu trei tineri români din Reghin, ale căror prenume (fără numele de familie) le văzusem aseară în registrul cabanei.Fuseseră pe Castor şi Lyskamm şi  plecau  spre cabana Gnifetti, peste gheţari, pe sub creasta Lyskamm-ului. Deşi ne luasem de seara măsuri de prevedere, ne postasem lucrurile într-un colţ greu accesibil, abia la 5.45 pornim ” să încercăm marea cu degetul” !  Ca de obicei nu suntem primii, dar nici ultimii. Suntem pe la mijloc, am numărat vreo 40 în faţa noastră ( curând nu mai e nevoie de frontale) şi cam tot atâţia în urma noastră.  Ne mai depăşesc unii, dar şi noi îi depăşim pe unii.  Vremea ne dă deocamdată speranţe de mai bine, permite să facem poze (poza 15).  Din păcate bucuria nu va ţine mult. De fapt va ţine toată ziua, dar… nu unde ne aflăm  noi ! 

 Când ajungem în creastă, în Col Felik, acesta e liber de ceţuri. Vreo 10 oameni porniseră la dreapta, spre Lyskamm. Dar cei mai mulţi erau în stânga, înşirati pe creastă ca mărgelele pe aţă (poza 17),  sperând ca şi noi,  să ajungă pe vârf înaintea „duşmanului”- ceaţa.  N-a fost să fie.  Dacă tot eram acolo, plini de energie şi de speranţe, am continuat agale spre cota maximă a lui Castor 4.228 m, mai înalt decât Polux -4.092 m, deşi sunt gemeni !  Sunt zone unde creasta are doar cca 50 cm lăţime, nu încearcă mai nimeni să depăsească, deoarece nu e frig,  vântul e rezonabil şi nici vârful nu e în soare. Dimpotrivă, fiecare probabil gândeşte ca noi: „până ajung eu pe vârf, poate va ieşi soarele ! „.  Unele  probleme apar când ne întâlnim cu cei care deja coboară !  Unul din cei doi ce se apropie  unul de altul, trebuie să se dea la o parte din potecă. Eu o fac, mai ales că la coborâre, primul dintr-o coardă e de multe ori o femeie. Dar şi când e un bărbat, eu considerând că aici, unde e pantă, nu e ca pe şosele. Aici e mai dificil pentru cel care coboară, mai riscant a călca în afara ” potecii”, mai ales pentru cei cu puţină experienţă.

Nici pe vârf nu e mai bine. Nu încap  decât  6-8 oameni. Mai ales că fiecare (noi nu !) ţine să fie pozat, să-şi pozeze partenera, să fie pozati apoi împreună. Deşi nu există niciun semn de vârf:  cruce, bornă, stâlp, iar „peisajul din spate nu e Polux, Roccia Nera, Breithornul, Matterhornul…, ci ceaţa ! Dar înţelegem  că unii consideră că e un eveniment important în viaţa lor, trebuie imortalizat. Noi  ne înfigem  bine colţarii  pe panta abruptă de zăpadă de lângă vârf, ne asigurăm cu câte un anou de pioleţii înfipţi adânc şi… aşteptăm… vremea bună  ! O vreme desigur ! Între timp au mai plecat unii de pe vârf, e mai liber, dar rămânem unde ne-am organizat „regruparea”.

De pe pe „poteca” din partea opusă pe care tocmai o studiam şi  care e şi mai îngustă, apare singur, nelegat cu coarda de cineva, un vârstnic ! Înaintează încet, cu braţele oarecum întinse lateral (într-unul avea pioletul, în celălalt un băţ) ca cei care merg pe sârmă sau fac slakline. Atât doar că aici „panglica” nu mişcă ! Şi norocul  lui e că nu mişcă nici vântul.  Dacă ar fi vânt puternic sau cu rafale, ar fi apărut „călare”, cum e cel din poza : http://www.summitpost.org/aiguille-de-bionnassay/744665  efectuată de cineva pe AIg.du Bionassay, dar există una similara de pe Castor in  revista cu patrumiarii Alpilor ce o am şi v-o pot arăta. Dacă aş fi avut o „săpunieră” i-aş fi făcut o poză. Dar Canon-ul Marlenei era în rucsacul ei. Pe aşa vreme nu face poze. Nu vrea nici ea şi nu vrea nici aparatul, nu declanşează, căci nu poate focaliza.  Ridic policele în semn de victorie si felicitare ! Faţa i se luminează  de un larg zâmbet, ochii îi sclipesc ! Mulţumeşte cu un gest al capului. Întreb „Polux ?” Nu înteleg bine ce mormăie, dar sunt clare cuvintele „Saint Jacques”,  orăşel din care se poate pleca spre Gemeni, pe la cabanele Mezzalama şi Valle d’Ayas, şi e logic că vine de pe Polux sau măcar din şaua dintre ei -Zwillingsjoch -3.844 m.  Apare apoi şi coechipierul său, are şi acesta   faţă sculptată de decenii de munte ( îmi aminteşte de lupul de mare J.J.Cousteau)  şi îi auzim vorbind în engleză.  Şi nu ne roagă să le facem o poză !

Cam asta a fost ! Pe acea ceaţă nu avea rost să ne ducem până pe „Poluce”  şi înapoi. Şi nici din Col de Felik până pe Lyskamm şi înapoi, cum au făcut alţii. Noi doream să vedem peisajul, să-l înregistrăm pe cardul foto, nu să mai bifăm un patrumiar !  Nu ne grăbim să pornim spre cabană, dinspre care unii acum veneau. Mai „tragem de timp” sperând într-o minune, măcar câteva minute să  se elibereze creasta, vârfurile, să imortalizăm peisajul ştiut doar din reviste, peisaj la care am visat  sa-l mângâiem cu privirea „live” ! Dar în zadar.

Dimineaţa, când am facut prima poză spre Mont Blanc, acesta şi toţi vecinii săi, erau în soare ( poza 14). La fel a fost toată ziua, se vede în poza 20, făcută când ne apropiam de cabană. Şi când mai plecau unii spre vârf !(poza 24). Iar  când   la cabană am schimbat câteva cuvinte cu doi francezi  cu care ieri urcasem  din Stafal cu aceeaşi cabină , ne-au spus că şi ei au remarcat că „mai bine stăteau acasă”, adică în munţi de lângă Chamonix. Însă ei urcaseră azi prin ceaţă  şi pe Lyskamm, nu doar pe Polux, tot cu speranţa că poate-poate  se vor împrăştia ceţurile.

La coborârea cu telescaunul şi telecabina, nu ni s-a cerut card-ul, ce ni se vânduse dus-întors fără a fi întrebaţi.  Probabil că aşa s-ar fi întâmplat şi dacă am fi avut norocul să  traversăm peste Lyskamm  şi să coborâm pe la cabanele Gnifetti şi Mantova şi apoi „cu sârmele”  aflate mai jos de ele.   O fi acceaşi firmă  şi acolo se ştie că cei care au fost pe vârf, nu vor coborî pe sub telescaun şi telecabină….

E clar că nu eram fericiţi când, la 14.30  am ajuns în parcarea din Stafal, lângă ALP. Privind înapoi spre creste, ne-am bucurat că erau încă în ceaţă, măcar nu ne făceau în ciudă ! Însă nu ne-am supărat pe munte. De aceea nici n-am plecat cât mai departe, ci doar până la primul „campeggio” : Margherita, în simpaticul orăşel Gressoney Saint Jean.  Unde facem ce făcuseră deja şi alţii „de-ai noştri”: folosim gardurile, portierele maşinii şi  iarba drept uscătorie -poza 30. N-avem răni de pansat, genunchi „în pioneze”, stomacuri supărate, glezne umflate, coloană dureroasă.   N-am avut nici după TMB . Avem doar speranţa ca anul viitor, aceşti munţi fascinanţi să ne primească cu vreme bună. Noi vom fi prezenţi la întâlnirea cu ei şi cu prietenii Gabriel şi Iulian.

  Aşa a fost tura noastra pe Castore ! Aşa îi spun italienii. A fost singurul patrumiar urcat în vacanţa asta. La mesajul trimis lui  Gabi din Zurich în care îi mărturiseam că am fost pe vârf, a răspuns: „Bun şi Castorul !” El nu ştia că vorba asta va face probabil istorie.

                                                                  *******