Revelion cu… arcanu

Motto : Muntele e frumos pe vreme buna, e insa fascinant pe viscol si furtuna.

Album foto:  https://foto.dinumititeanu.ro/2008/01/01/revelion-cu-arcanu/

De fapt si pentru acest revelion, in cort, pe un munte, ca si pentru vreo sase anterioare, am parasit confortul citadin de buna voie si nesiliti de nimeni, ne-dusi pe acolo cu arcanu’. Dar am petrecut noaptea de trecere dintre 2007 si 2008 in cortul montat chiar pe varful rotunjit ca o cupola al muntelui Arcanu – 1.760 m. Varf ce permite o splendida vedere panoramica spre culmea Valcanului din care face parte, spre departatul Parang dinspre rasarit, spre maretul Retezat dinspre nord si spre misteriosul Godeanu dinspre nord-vest.

In trei zile din Ajunul Craciunului 2007 am petrecut trei zile de vis pe schiuri in muntii din nordul tarii – Maramuresului si Rodnei- iar prima zi de Craciun prin sate de pe valea Izei- pozand din nou bisericute de lemn si oameni in haine de sarbatoare. 

Sambata 29 decembrie. A sosit in fine ziua plecarii spre Munti Valcan pentru mult dorita si deja traditionala noastra tura de revelion, de 5-6 zile cu schiuri si cort. Pe traseul pe care nu l-am putut realiza in urma cu un an din lipsa de zapada. Am preferat atunci ca din Valea Jiului de Vest sa nu urcam spre stanga, in Muntii Valcan, ci spre dreapta, in Retezat. Fara schiuri, pe traseul Uricani- Tulisa- Gruniu- Custura-Papusa- Valea Rea- Pietrele- Hateg.

Ajungand la pranz in Lupeni, o debarc pe Marlene si bagajele la statia de telescaun si eu ma intorc vreo 2 km. sa-l parchez pe TOM intr-o curte cu al carui proprietar vorbisem deja. Bagajele noastre fac impresie cand coboram din telescaun la Straja, de unde pornim, ca in mai toate turele de revelion, doar noi doi. Urcam pe partie, pe schiuri de tura. Este o vreme superba pentru ochi si suflet, pentru poze si o zapada excelenta de schi. Un salvamontist ne atrage atentia ca marcajul n-o sa ne ajute. Ii spunem ca stim traseul si ca il avem si in GPS. Sute de schiori de toate varstele coboara pe aceasta partie lunga si lata ca cele din Alpi. Dar noi, fara sa ni se para prea grei rucsacii de 28/22 kg « alunecam la deal » amintindu-ne ce scria in zilele trecute pe Alpinet tanarul Ioan Dan Mateescu, de curand indragostit de schiul de tura : « E foarte fain sa urci cand toti coboara ”.

Curand, acea mare de oameni fericiti si muzica pe care dansau pe schiuri, raman departe in urma ; pe creasta principala in care am ajuns si pe care am pornit spre vest, nu intalnim nici oameni si nici urme. Pana in 3 ianuarie ne va fi rupta si legatura telefonica a mobilului cu lumea. Vreo doua ore ne imbatam cu peisajul, cu albastrul cerului, cu mangaierea razelor de soare, cu placerea blandelor sus-jos-uri pe talpicile noastre fermecate.

Planul turei era facut cu atentie de multa vreme. GPS-ul ne oferea linistea necesara pentru cazul (prognozat de altfel) ca acestor zile alb-albastre si linistite le vor urma altele cenusii si neastamparate. Ne-ar fi trebuit cinci zile faine sau macar acceptabile ca sa ajungem la micuta dar incitanta Oslea, s-o urcam si s-o parcurgem (aveam pioleti si coltari pentru ea) si sa incheiem tura in pasul Jiu-Cerna, de unde coborarea ( o zi ) pana la civilizatie nu mai punea probleme.

Nu e vant, asa ca procedam ca si in multe alte dati: in amurg ne montam cortul pe creasta , intr-o seuta inalta a Coastei Iradia, ca sa admiram si sa pozam acele doua momente astrale ce ne fascineaza de fiecare data: apusul si rasaritul. Vom repeta acest ritual de vacanta in Paradis pana in seara de 31 decembrie, caci in prima dimineata a lui 2008, vom iesi din cort in Infern. Noi, fiind aici la inaltime, constatam ca soarele nu apune la.16.32 cum era anuntat, ci la 16.50. 

Duminica 30 decembrie. Ca de obicei, ne trezim „cu noaptea in cap”; inainte de a iesi din saci, aprindem doua lumanari si mai asteptam vreo 10-15 minute ca sa-si faca efectul, sa ridice temperatura de la -5 gr.C ( afara sunt -13 ) la +8. In sacii de puf- micul instrument termometru-busola-fluier ne arata ca de fiecare data +20gr C ! Strangem apoi sacii, stergem condensul de pe pereti,  iar eu- cu ochii mereu pe ceas si pe deschizatura cortului, astept momentul sa ies la timp ca sa raspund la salutul de „buna dimineata !”al Soarelui, s-o chem si pe Marlene sa admiram impreuna (oare a cata oara?) Minunea.

La plecare, constatam ca zapada e inghetata si zgrunturoasa, asa ca pentru o vreme ne dam jos de pe schiuri si le remorcam dupa noi. Ba chiar ne si montam pe bocanci noii nostri coltari Grivel. Din nou sus-jos-uri pe culmi blande cu varfuri rotunjite, pe care le urcam sau le ocolim, dintre care enumeram doar cateva: varful Verde, Gura Plaiului, Scrideiu, vf.lui Frate, Muncelu. Doream ca seara sa ajungem macar pana la Sigleu Mic, inainte de care stiam ca trebuie sa parcurgem o zona de padure in care se afla Saua Carloabele.Dar am reusit sa ajungem pana la stanele de sub Sigleu Mare (varf pe care l-am ocolit prin sud), loc indragit din alte treceri pe aici. Din nou un loc fain de cort, din nou un apus superb, o noapte linistita.

Luni 31 decembrie. Fotografiem desigur ultimul rasarit din 2007 si speram ca apusul si revelionul sa le asteptam la inaltime, in gol de munte, pe Arcanu. Caci urmeaza ca timp de vreo 5 ore sa evoluam prin paduri si poiene. Nu exista o alternativa convenabila la coborarea in adanca sa Dâlma Căzută -1.152 m, prin care trece drumul forestier interjudetean Jiu de Vest (Valea de Pesti) -Cheile Sohodol (Runcu). Urmeaza un urcus sustinut si lung prin padure spre Muntele Macrisul. In prima poiana faina din cele cinci care urmeaza am pus cortul in vara anului 2005 cand am parcurs traseul « cu ochi de iarna”, inregistrandu-l in memorie si in GPS. Eu mai facusem acest larg ocol dintre Sigleu Mare si Arcanu (ocol al izvoarelor Vaii de Pesti) cu Radu al meu prin „86 sau „87. Constatam cu tristete ca si stana de aici ( a lui Ilie Turtoi, care roaga vizitatorii printr-un inscris pe o grinda sa nu faca distrugeri ) si cea din poiana Stevioara si altele, sunt partial daramate de batranetze si de greutatea zapezilor si probabil vaduvite si vara de viatza.

La o alta Gura Plaiului, unde iesim definitiv din padure, facem la ora 14 o pauza mai lunga. De aici cotim mult spre dreapta si in fine mergem direct spre tinta zilei: Arcanu. Constatam ca marea de nori care acoperea in zilele trecute si azi campia Olteniei, nu mai e „cuminte”, ci urca precum un flux impetuos spre creste, spre noi. Deja nu mai suntem siguri ca vom ajunge pe Oslea, spre care privim de doua zile si de care ne mai desparte doar o zi. Caci planul este ca in seara primei zile a Anului Nou sa campam la baza ei, in Groapa Nedeutii. Dar suntem hotarati sa urcam spre si pe Arcanu, la intrecere cu marea de ceață. Si reusim ! La ora 16.15 suntem langa mica borna de varf. Soarele parca se straduieste sa ne faca o ultima bucurie. E un peisaj mirific si nu bate vantul. Asa ca eu profit si ma spal bine cu zapada, imi iau haine curate si montam cortul.( Mai tarziu, cand primusul va produce apa calda din zapada, ma voi barbieri, ca sa intru cum se cuvine in Noul An.) 

Apoi ne imbatam din nou cu spectacolul apusului de soare, il savuram, caci sunt semne clare ca de maine vremea se va schimba radical. Muntele a hotarat -asa cum face periodic – sa verifice daca suntem pregatiti fizic si psihic si pentru scene mai dure din piesele ce le regizeaza.

Incredibil ce repede urca spre noi valurile din „marea sudului”. Acest fenomen l-au remarcat si alti prieteni care au fost atunci pe creasta Fagarasului. Alin Tănase  din Timisoara, ne-a scris :

« Voiam sa mai adaug un lucru ce l-am remarcat in relatarea dvs din Valcan si care m-a frapat. Acelasi „flux” de nori care urca cu repeziciune dinspre Oltenia catre dvs, l-am remarcat si noi in Fagarasi. Deci a fost ceva generalizat si simultan in tot lanțul Meridionalilor. Noi am stat sa prindem ultimul apus de soare al anului 2007 pe Moldoveanu si desi a fost frig c-am stat aproape 2 ore pe varf a meritat cu prisosinta. In rastimpul asta am remarcat acelasi fenomen. La inceput credeam ca sunt doar cețurile care se infiltreaza prin serpuirile vailor pana aproape de munte, dar apoi ne-am dat seama de repeziciunea cu care imensa mare de nori ce acoperea Muntenia se inalță spre noi. Privind spre Bucegi si Iezer-Papusa am putut estima ca plafonul se ridicase de cand stateam noi pe varf pana la aprox 2000m, iar in cursul zilei fusese mult mai jos. Asta in timp ce marea de nori de peste Ardeal si care se intindea pana in Rodnei, stagna la acelasi nivel. Practic intreg lanțul Meridionalilor actiona ca o veritabila poarta- ecluza intre doua mari de nori: una in sud, alta in nord. Am intuit pe loc ce urma sa se intample…” 

Si noi am intuit ! Si eram „vaccinati” pentru ce va urma. Ancoram bine cortul si hotaram ca a doua zi vom aplica unul din planurile de retragere. Eliminam varianta cea mai scurta spre Valea de Pesti, e prea riscanta pe ceață. Ne vom intoarce pe unde am venit pana in saua Dalma Cazuta si apoi vom coti la stanga pe drum spre civilizatie. Lumanarile si primusul isi fac datoria. Gatim ceva mai aparte. Aerisind, ne convingem ca si Arcanu si cortul si noi suntem deja „in imersie”.

Marti, 1 ianuarie 2008. La ora trecerii in Noul An, Marlene scoate bunatatile pe care le banuiam, dar nu le stiam. Dar desigur nu oale cu sarmale, fripturi pantagruelice, tort ornat festiv… Aici, acum gesturile conteaza. Eu scot sticlutza cu 250 ml. de Murfatlar- Muscat Ottonel, care desigur atunci cand a iesit de pe linia de ambalare, nu banuia unde va fi deschisa si cu ce ocazie ! LA MULTI ANI si LA MULTI MUNTI ! Ne gandim la prietenii de munte, oare pe unde sunt ? Rememoram toate craciunurile si revelioanele noastre. Si discutam despre cele viitoare…

Prima inspectie din 2008 a cortului ne arata ca inca nu a inceput sa ninga masiv. Dimineata pe cort e mai mult chiciura decat zapada, de fapt pe cort nu prea, mai multa pe schiuri, pioleti si pe sforile de ancorare. E ceatza deasa. Vantul si-a facut si el aparitia, deci unul din acele „coctail”-uri nedorite de montaniarzi: vant-ninsoare-ceață sau vant-ger-ceață se instaleaza temeinic. Asa ca ne rememoram si punem in aplicare tactica adecvata in astfel de situatii, pentru ca nu cumva o rafala de vant sa ne fure vreun obiect. Reusita unei ture de munte, mai ales iarna, consta in suma unor mici amanunte. Reusim ca impreuna cu cortul sa nu impachetam si prea multa gheață. Cu rucsacii in spinare, multumim americanilor ! In anii 45-50 trimiteau bunicilor si parintilor nostri doar indemnuri de „rezistati caci vom veni”! ; acum ne trimit din satelitii lor geostationari semnalele necesare pentru ca micul GPS sa ne ajute sa inaintam prin innebunitorul white-out. In prima ora, in care avem de evitat niste zone stancoase si cateva pante mai abrupte, remorcam schiurile. Ne bucuram cand din ceatza apare cate un smoc de iarba, cate un bolovan sau valuri ale stratului de nea. In prima sa ne urcam pe schiuri. Constatam ca deja s-a depus zapada noua, probabil ca sus, pe varf, nu a lasat-o vantul. Dar inaintam nesperat de bine. Ne bucuram cand ajungem la fagii uriasi de la Gura Plaiului, parca am regasit prieteni vechi. Ceatza nu mai e asa deasa, dar ninge tot mai tare, zapada e tot mai mare. Doar ici-colo se mai vad discret urmele noastre de la urcare. E clar ca nu vom ajunge pana la stana lui Turtoi, unde am fi scutiti de ninsoare in timp ce pregatim montarea cortului. Incercam asta la stana darapanata dintr-o poiana mai apropiata. Profitam de o bucata de acoperis inca nedaramat; ne este utila la despachetatul de seara si impachetatul de dimineata. Toata noaptea ninge intens. Ninsoarea astupa toate aerisirile: deducem asta vazand ca nu se mai aprinde nicio bricheta, niciun chibrit, ca nu ard lumanarile din cort si ca chiar primusul din absida arde anemic ! Aerisim urgent cortul ( dar ne invadeaza o pudra furioasa de zapada !) si totul revine la normal. Punem alarma sa sune la 3 ore interval ca sa ies la degajat cortul si in acelas timp sa aerisim ca sa nu murim asfixiati ! 

Miercuri 2 ianuarie. Constatatam ca stratul nou de zapada are cca 60 cm. Inaintarea, mai ales la urcare, dar nu numai, a devenit extrem de obositoare. Dar mai avem desigur rezerve fizice si psihice, avem alimente si combustibil pentru inca trei zile. Asa ca nu avem motive de a intra in panica. Insa efortul inaintarii e urias. Ne schimbam des la „condus”. Ar fi fost bine sa fim un grup de 4-5 ! Dar inaintam incet si sigur. Schiurile sunt tot timpul sub zapada, mersul pe plat, dar mai ales la urcus este epuizant. Chiar si in zonele de coborare, de fapt „urcam la vale” ! Singura zona pe care o parcurgem rapid si cu efort minum este panta mai abrupta de dinainte de saua Dalma Cazuta: o coborare directa prin padurea rara, pe marcajul silvic cu „H”-uri. La inceput , dupa 10-15 m se formeaza in fatza mea un taluz pana la brau care ma opreste ! Nu pot folosi „marșarier”-ul din cauza pantei. Sparg taluzul la inceput cu mainile si cu greu il strapung cu genunchii si schiurile. Apoi constatam ca daca tinem picioarele mai departate, nu se mai formeaza acele taluzuri enervante. Reusim ca in 2 ianuarie seara sa ajungem la primele case de vacanta (fara locatari !) aflate pe Valea de Pesti, unde motam a 5-a oara cortul, intr-o livada. Desi pe mobilul pe care il deschideam degeaba in fiecare seara, nu apare nici acum vreo linie de semnal, ne intra mereu mesaje: sms-uri si anunturi de la non-stop de apeluri ratate. Mersi prieteni ! Raspundem doar telepatic, caci mesajele ce le scriem nu vor sa plece.

Joi, 3 ianuarie: In ultima poza din albumul postat pe site-ul www.dinumititeanu.ro , poza facuta in 3 ianuarie dimineata (cand in fine am dat de urme umane pe zapada) se vede si parasitul (oare si vara? ) motel Valea de Pesti. La 11.20 ajungem la asfalt, in statia de autobuze. Reusesc sa dau doua sms-uri ca sa anuntam ne-am intors in civilizatia de care de fapt nu ne era dor si apoi mobilul ne „moare”. Microbuzul de ora 12 Gura Butii- Lupeni (circula din ora in ora si iarna !) ne duce in Lupeni. Marlene ramane in statie cu bagajele. Un taximetrist ce credea ca mergem la telescaun, ma scuteste a marsalui vreo 2 km. in clapari pana la gazda lui TOM, pe care il gasesc inmormantat in zapada. Acasa este doar o baba surda. Curtea este curatata pe traseul necesar iesirii lui Tom, dar poarta metalica nu o pot deschide nicicum. La asa obstacol nu ma asteptam ! N-am alta solutie decat sa scot poarta din balamale ! Nu credeam ca voi reusi singur, dar furia produsa de acest ultim obstacol nenatural mi-a dat puteri nebanuite ! Sper ca proprietarul caruia ii platisem „regeste” parcarea (ff greu de gasit asa ceva in curtile minuscule!) si pentru ca m-a dus in 29 dec. cu rabla lui pana la telescaun ma va ierta. Facem o pauza de masa la Hateg, la placutul local „Pizza Go” din centru. Sosim acasa la Cluj in seara de 3 ianuarie, constatand cu placere ca avem in fatza trei zile de concediu de odihna !

******