Sfaturi pentru mersul pe munte

Despre pregătirea turei, alegerea, umplerea şi reglarea rucsacului, despre cort, hidratarea, alcoolul, alimentaţia pe munte, îmbrăcămintea, utilitatea beţelor şi modul corect de prindere a lor, antrenamentul prealabil, comportamentul pe traseu şi în cabane.

Motto: Muntele se mănâncă cu linguriţa, nu cu polonicul.

                                   Emilian Cristea

PREGĂTIREA TUREI

Încep cu o nostimă zicere a bunicii Marlenei, care se potriveşte şi aici, afirmând că spre şi PE munte nu se merge „Câine surd la vânătoare”! Mai fac unii asta, dar nu e bine. Mai ales că uneori nu se termină cu bine! Iar când se termină cu bine şi „tragi linie”, poţi constata că în loc de bucurii, ai avut parte mai mult de necazuri!

Dacă iubeşti cu adevărat muntele, orice rută o vei parcurge de trei ori:

– prima dată gândind-o, dorind-o, pregătind-o,
– a doua oară, parcurgând-o,
– a treia oară, relatând-o, revăzând în imagini sau gând acele locuri ce le-ai visat îndelung şi le visezi şi acum. Şi memorând denumiri!

ȘEFUL TUREI

Cel care propune tura şi o va conduce, e dator fie să fi parcurs acel traseu, fie să se documenteze asupra lui. Iar când propune acel traseu pe net unor prieteni, să comunice date despre traseu: nume de locuri (sate şi cătune, văi, poiene, culmi, stâne, şei, vârfuri). Să anunţe lungimea, diferenţa de nivel, dificultăţi: pante abrupte, zone de căţărat şi descăţărat, risc de căderi de pietre, creste înguste, zone cu potecă lângă un „hău”. Să ştie că în zone în care nu există diferenţe mari de nivel se înaintează cu 3,5-4 km/ora, iar la urcuşuri lungi se fac cam 250-300 m diferenţă de nivel/oră. Desigur, cu mers normal şi nu cu pauze lungi. Şeful să ştie sursele de apă, locuri bune de campat în cort, orarul mijloacelor de transport pentru apropiere şi plecare, numere de telefoane şi multe altele. Un grup mai mare, se împarte în 2-3 grupe mai mici, care vor merge cu viteze diferite, desigur cu un om experimentat în fiecare grupă. Se merge în grupuri, nu înşiraţi pe kilometri de potecă. Nu se lasă un om să rămână singur sau să se întoarcă singur! Cunosc chiar cazuri tragice din astfel de motive.

ORIENTAREA PE MUNTE

Nu se merge cu sloganul „ne vom descurca noi”, căci am întâlnit grupuri ce gândiseră aşa şi nu mai ştiau unde se află şi în ce direcţie să meargă. Nu ne putem baza doar pe marcaje, unele sunt deficitare, neîntreţinute. O hartă bună e utilă dacă o ştim folosi, dacă avem şi o busolă cu noi. E bine să avem cu noi ca rezervă aceste „unelte clasice” chiar dacă ne-am modernizat şi ne bazăm pe sateliţii americani ai sistemului GPS (Global Position System) cu track-ul introdus în acel mic „device”, pentru a evita rătăcirile. Track, fie real, primit de la cineva care a parcurs acel traseu cu GPS-ul deschis, fie descărcat de pe net. Foarte utile sunt hărţile deja apărute în noua colecţie Munţii Noştri a firmei clujene Schubert & Franzke, care se pot descărca de pe site-ul lor şi încărca în GPS sau în telefonul mobil modern. Mai de curând, tot mai mulţi drumeţi folosesc aplicaţia cehă: mapy.cz, cu surprinzător de multe detalii. Atenţie însă: aceste telefoane care pot înlocui GPS-ul, se descarcă mai repede, de aceea e bine ca în ture mai lungi să încărcăm harta dorită unde avem internet, apoi să trecem telefonul pe „mod avion”. De asemenea e bine să avem şi un încărcător-acumulator sau/ şi un mic panou fotovoltaic de pus pe rucsac, cum am avut noi în lunga tură pe Creasta Meridionalilor.

COECHIPIERII

Pe munte e bine să nu mergi singur. Grupul să fie din 3-8 oameni. Dar, în ture uşoare, de iniţiere în mersul pe munte, grupurile pot fi mai mari, când se aplică regula „ritmul de mers al grupului e dat de cel mai lent” (mai lent, nu mai leneş!). Dar în anumite situaţii se pot face excepţii: am fost 22 de oameni într-o tură de 12 zile în Dolomiţi şi totul a fost OK din punct de vedere tehnic. Căci, trebuie ca cei din grup să aibă abilităţi fizice şi psihice similare. Şeful să tină seama de faptul ca cei cu experienţă puţină pot greşi când se auto-apreciază, fie în plus (şi pe traseu se va constata că nu fac faţă), fie în minus (oameni care ar fi făcut faţă)! Aşa ca în ture de dificultate mai ridicată sau mai lungi, de mai multe zile, să nu accepte oameni pe care nu îi ştie de pe munte sau despre care nu are informaţii favorabile de la oameni de încredere care îi cunosc pe respectivii. Dar dacă grupul e mare şi heterogen, e bine a se împarţi în trei grupuri mai mici, fiecare cu un „şef”. Cei care nu pot ţine ritmul cu grupul său, dacă poteca e clară, să-l aştepte și să se încadreze în următorul. Dar să fie mereu grupaţi, pentru a nu se întinde pe kilometri. Nimeni să nu rămână singur.

Mai atrag atenţia asupra unui aspect: nu la toţi există concordanţă între pregătirea fizică şi psihic. Cunosc persoane bine antrenate care merg „trăznet” prin locuri obişnuite, dar care „se blochează” psihic în locuri mai dificile, mai abrupte, în locuri unde trebuie să faci căţărare sau descăţărare elementară.

Revin la mersul solitar: Toţi montaniarzii condamnăm turele solitare, dar toţi le practicăm din când în când. Da, acesta este adevărul şi e cinstit să-l recunoaştem. Uneori, din motive diverse, suntem obligaţi să realizam ture solitare. Alteori, le practicăm intenţionat din dorinţa de a fi doar în compania celui mai bun şi mai statornic prieten – Muntele. Comportându-ne cu el camaradereşte, nu prosteşte, nu-l vom supăra, nu-l vom obliga să ne devină ne-prieten, să ne pedepsească aspru pentru ignoranţă sau infatuare. Turele solitare efectuate prin locuri nepericuloase sau puţin periculoase au un farmec deosebit. Desigur, ne luăm precauţii maxime (cunoaşterea traseului, anunţarea lui „pentru orice eventualitate”, echipament adecvat, mersul cu atenţie mărită etc.). Ceea ce n-a făcut Zsolt Török! Când termini o astfel de tură, te simţi ca la ieşirea dintr-o catedrală în care ai fost singur. Adică, nu singur ci doar cu El. Ţi-ai etalat gândurile, le-ai spălat de negreţuri. Ieşi din Catedrală, din Munte alt om, mai Om.

Am scris acest material incitat de mărturisirea sinceră de pe grupul Alpinet a unui tânăr, care nu s-a mulţumit cu „linguriţa”. Fără experienţă necesară şi fără a asculta de sfaturile oferite de alţii la aflarea planului său cam prea temerar, a plecat de unul singur, cu un rucsac de 37 de kg!! să parcurgă creasta Făgăraşului: Sebeșu de Sus – Moldoveanu în 7 zile.

– „Din frumosu meu plan n-a rămas decât spoiala asta, datorita unor greşeli personale şi a unor ghinioane. Cum eşecurile ţi le rumegi în linişte n-aveam de gând să mai zic nimica da vad că pe unii chiar îi interesează cum o fost; apoi mă gândesc că-i posibil ca din greşelile mele să înveţe câte ceva şi alţii, nu veteranii desigur, ci zănateci aşea ca mine, cu gânduri mai niuup”.

De apreciat această sinceritate a lui J!

O tură montană se începe cu pregătire teoretică şi cu documentare. Pentru că:

”By failing to prepare, you are preparing to fail.” Benjamin Franklin. Aşadar, o tură nepregătită e candidată la o nereuşită.

Să citim mai întâi despre acel munte, să studiem cu atenţie harta lui, să reţinem denumirile, să calculăm distanţe, sursele de apă, locuri de pus cortul DACĂ în acel munte e permis. Acum Google Earth ne permite să vedem muntele „în relief”, din ce direcţie dorim. E bine să-l studiem şi de sus, şi din lateral, să ne dăm seama de relief, mai ales de abrupturi. Tot aici putem desena şi traseul şi să-l introducem în GPS, sculă extrem de utilă mai ales pe ceaţă şi mai ales iarna. Să reţinem din timp locuri la cabane, mai ales la cele mai solicitate, obligatoriu în Alpi! Să urcăm mai întâi acel munte cu sufletul. Să îl dorim, să ştim de ce îl dorim şi apoi să îl abordăm, să-l urcăm. În acest fel, mai ales dacă am văzut înainte fotografii din acel munte, vom avea pe traseu senzaţia de «déjà vu», parcă îl revedem, parcă am mai fost pe acolo. Este o senzaţie tare plăcută, am simţit asta în mulţi munţi ai noştri, dar mai ales în Alpi! Să începem cu ture de lungime, dificultate şi greutate în spate, progresive, pentru a ne antrena şi pentru a învăţa din mers, pentru a constata cum se comportă organismul. Felul cum a început acest tânăr (de fapt pare-mi-se n-a început acum, dar a sărit multe etape!) mi-a amintit de un fost coleg de studenţie care s-a apucat de haltere după capul lui, „cu multă ambiţie” şi era s-o păţească rău, nu cu muşchii, ci cu inima şi coloana vertebrală. Mă voi referi mai jos doar la unele aspecte ale „problemei”.

RUCSACUL

Trebuie să corespundă turei ca mărime.
– Pentru ture de o zi, folosim „rucsaci de tură” de 30-40 litri. Deci, mai mici. Dar nu „ghiozdănaşe” ca ale copiilor sau ale maratoniştilor. În ei trebuie să încapă şi hainele ce le vom dezbrăca pe traseu, să nu le atârnăm nici de şolduri şi nici de rucsac. Ar fi ceva inestetic, ar deranja pe adevăraţii fotografi şi pe… Măria Sa Muntele! Aşadar, să aibă 35-40 litri, nu15!
– Pentru ture de 2-3 zile, chiar şi cu cort, sunt recomandaţi rucsaci de 60-65 l (40+15). Vara, Marlene duce sacul de dormit (folosim doar unul pentru amândoi, de fapt o pilotă de puf Nahanny, foarte subţire uşoara, comprimabilă!) şi salteluţele auto-gonflabile. Eu cortul. Și totul încape în rucsaci, nimic pe rucsaci! Şi greutatea lor este în jur de 13-16 kg. (Marlenei, cel mai greu îi este aparatul foto DSRL!)
– În ture lungi, în care nu avem posibilitatea să ne re-aprovizionăm, rucsacul trebuie să fie încăpător, de 80 l pentru bărbaţi, 60-65 l pentru fete. Noi, iarna, în tură de 6 zile fără posibilităţi de reaprovizionare (Păltiniş-Şureanu) am avut rucsaci de 27/24 kg! Mai mult nu am cărat!

Unele firme au conceput rucsaci „Lady”, adecvaţi anatomiei feminine. Rolul rucsacului mare este ca să încapă totul în el (excepţie izolirul sau cortul, la nevoie), să nu mergem ca „pomi de Crăciun”, cu tot felul de obiecte atârnate de rucsac şi legate de şolduri. Ei fiind reglabili ca volum (prin curelele de compresie laterale şi prin înălţător/etajul superior), îi putem adecva după volumul bagajelor la plecare şi pe parcurs.

Aranjarea obiectelor în rucsac nu se face oricum! In principiu, sacul de dormit se pune în fundul rucsacului, într-o punga/ husa impermeabilă, să nu se ude când punem uneori rucsacul jos pe teren ud. Obiectele mai grele se aşează lângă/ spre spate, dar în aşa fel ca să nu jeneze, sau se interpune între aceste obiecte grele şi spate un strat nu prea gros de îmbrăcăminte de rezervă. Un desen sugestiv de aranjare a obiectelor în rucsac a publicat Ică Giurgiu în Munţii Carpaţi nr.4, la pag 13. Îl vedeţi alături. Pe teren uşor obiectele grele se aşează lângă spate şi în cele 2/3 superioare ale rucsacului; pe teren accidentat, în treimea superioară se pun numai obiecte uşoare, ca să nu ne dezechilibreze la mişcări laterale.

Obiectele de care avem nevoie mai des, se pun în buzunarele laterale şi în cel din „capac”. Ce vom mânca în acea zi, se pune separat de restul alimentelor şi mai la îndemână (sub capac), idem tricouri de schimb, pelerina, hanoracul, un polar/ pulover.

NOTA BENE: Curelele rucsacului trebuie reglate corect, după înălţimea fiecăruia, în aşa fel ca CENTURA să poată fi închisă şi STRANSĂ BINE DEASUPRA şoldurilor!!!
În acest fel, un rucsac inteligent umplut (ca greutate şi aranjare interioară) şi inteligent reglat şi fixat pe şolduri, menajează (ff important) COLOANA vertebrală. Căci, şoldurile şi picioarele rezistă mult timp la greutăţi mari, coloana nu! Coloana e menajată la coborâre şi prin folosirea beţelor, DACĂ ne sprijinim ferm pe ele. Şocurile pe sensibilele discuri intervertebrale şi pe meniscul genunchilor sunt mai mici. Nimeni nu a ratat şansa de a mai merge pe munte din cauza muşchilor; aceştia se obosesc mai ales la coborâri abrupte, dar îşi revin după orice solicitare. Dar multi plâng că nu mai pot merge pe munte pentru ca şi-au nenorocit genunchii sau coloana nefolosind beţe, coborând în salturi, nefolosind corect centura.

Luarea de unul singur, fără ajutor a unui rucsac greu în spinare, e bine să nu se facă „dintr-o mişcare”- e un gest periculos pentru coloana, ci „în doi timpi”: facem o fandare ducând un picior înainte pe pantă sau pe o piatră, cioată, trunchi de copac căzut, stinghie de gard. Urcăm mai întâi rucsacul pe coapsa respectiva, apoi de acolo în spinare.

Uneori e şi vina vânzătorilor din magazine de munte, care nu întreabă clientul şi nu-i explică dacă e cazul, cum se reglează centura, curelele. Repet ce am spus cândva: un tânăr mi-a explicat în Parâng ca nu-şi încheie centura; încercase dar îl împiedica la păşire!!! Mi-e milă mai ales de fete când le văd plecând în/ venind din vacanţe şi de unii vârstnici pe munte, când îi văd cu rucsaci grei şi centuri deschise sau închise lejer. Uneori, încerc cu scuze să dau sfaturi, alteori tac, pentru a nu risca reacţii nedorite!

PROTECTIA TRIDENTULUI

În autobuze, gări, tren, cabane şi chiar când îi puneţi în portbagajul unei maşini, se închide centura peste „burta” rucsacului. (noi aşa facem!) Altfel… veţi avea surpriza să calce cineva pe trident. Iar în maşină, rucsacii se „arhivează” (termenul Marlenei) mai bine fără acele „coarne de bizon”!!

CORTUL

Dacă românii care merg pe munte ar fi civilizaţi ca cei din Alpi şi dacă acele construcţii din munţi, numite cabane, ar fi locuri în care să poţi mânca, în care să te simţi la munte (linişte, aer curat, toţi ceilalţi să fie oameni de munte), nu să te simţi în cârciumă, drumeţiile ar fi mai plăcute. Nu ar trebui să cari în spinare cort, saci de dormit, mâncare pentru mai multe zile… În plus, în Carpaţi sunt şi munţi fără cabane la altitudine (de exemplu: Munţii Rodnei, Godeanu, Cernei, Carpaţii Răsăriteni…). Așa că pentru unii (noi doi de exemplu) cortul e un drag şi bun prieten. Norocul nostru este că putem căra bagaje mari, ca suntem de decenii obişnuiţi cu asta.

Cum trebuie să fie cortul? Răspunsul: adecvat dorinţelor fiecăruia, ce criterii sunt pe primele planuri. Toţi am dori să aibă greutate cât mai mică şi să nu coste mult. Dar asta e, în general, în detrimentul rezistentei la vânturi mari, al comodităţii. Va spunem ce vrem noi să aibă cortul nostru:
– sa fie dublu (vezi alături: „Cu cortul iarna”).
– să fie comod, destul de încăpător, să nu te simţi în el ca într-un sicriu. Să te poţi schimba, să poţi mânca, nu să mănânci tremurând lângă cort în seri şi dimineţi reci, cum văd deseori. Cortul e „casa noastră pe munte” iar acasă nu mâncăm pe iarba din curte sau din faţa blocului, ci în casă! Dar unii drumeţi mănâncă afară din cort (oare și pe ploaie?) să vadă ursul care vine la mâncare, să se retragă şi ursul să mănânce fără a fi deranjat şi fără rupe cortul!
– să nu aibă interior cu plasă, aceasta să fie doar ca dublură a uşilor! Pentru a fi izoterm iarna şi pentru a nu ne picura pe faţă şi pe sacul de dormit apă din condens, mai ales când cortul interior are plasă pe cupolă.
– să aibă două abside încăpătoare, laterale, nu la cap şi picioare (să se poată găti şi mânca în cort, nu afară unde vântul rece „fură” căldura primusului şi unde dârdâi! Şi se găteşte mai comod stând întins pe o parte, unul poate găti, celălalt poate ieşi şi intra).
– să fie rezistent la vânturi mari,
– să aibe arce metalice, nu de fibra de sticlă,
– arcele (beţele) să nu intre în „tuneluri”, ci să se prindă cu sistem de cleme/ clips-uri.

– în caz de ploaie „interminabilă” să permită montarea mai întâi a cortului exterior (supratenda) şi intrând sub el (pe folia de sol), să montam prin agăţarea cu nasturi a interiorului şi să golim rucsacii. Acei „nasturi” permit şi demontarea cortului „pe rând”, mai întâi interiorul, după ce am băgat totul în rucsaci.

– culoare „fotogenică”, ceea ce nu aveau cele trei corturi Salewa Sierra Leone ce le folosim acum mai rar sau le împrumutăm colegilor. Are culoare roşie noul nostru prieten Erik, cort suedez Hilleberg Allak. Ştim oameni pentru care culoare a fost şi este prima condiţie! Dar la cei mai mulţi pe prim plan e greutatea cât mai mică. Cu riscurile de rigoare! Ale noastre au 3,5-4 kg. Prefer să car 1 kg mai mult, dar să am comoditate în cort şi să fie rezistent!

Pentru a-l mai menaja pe Erik, recent ne-am luat unul similar, dar mai ieftin, mai uşor şi cu o culoare mai „discretă”: un Marmot Alvar UL 2P! Dar se găseşte ff greu, posibil nu se mai fabrică. Noi am avut noroc, era ultimul la un magazin din Cluj. Un bun amic l-a găsit în… Bulgaria!

Montaţi cortul pe cât posibil în zone în care vântul să nu bată sau nu tare. Dar nu în fundul unei „scochine” (mici depresiuni), unde se adună apa de ploaie! Corturile moderne nu mai au „fundul” gros şi greu, ci „dublu”. Adică sub cort, înainte de montarea acestuia, mai ales când nu e nou, se aplica încă un „fund”! Noi folosim/ aplicăm sub cort şi vara şi iarna o folie de polietilenă. Înlocuieşte cu succes pe cele de firmă numite „foot print” – care sunt scumpe. ATENŢIE: folia de sub cort să nu depăşească „streaşina” acestuia. Şi e bine, ca mai ales spre amonte, marginile foliei să fie ridicate de pe sol cu pietre sau beţele de trekking, pentru ca apa să nu intre între folie şi cort ci să se infiltreze pe sub folie! Şi nu uitaţi să montaţi şi să reglaţi bine „ancorele de vânt”, acele sfori care să ajute arcele să reziste la vânt, să nu fie îndoite invers, să nu se rupă. Iar când ţăruşii nu intră suficient sau pământul e plin de apă, puneţi bolovani peste ţăruşii „de bază”! Logic e ca ţăruşii să nu fie înfipţi vertical, ci oblic, iar sfoara să fie lângă sol nu la îndoitura ţăruşului.
Vara, la montarea cortului pentru o seara/ noapte, noi nu ţinem seama de necesitatea de a fi lângă o sursă de apă. Luăm 2-3 l de apa de la un izvor ştiut/ întâlnit cu 2-3 ore înainte de amurg şi continuam să mergem fără stresul „vom găsi oare apă unde vom monta cortul?”

Când plecăm ziua de lângă cort, dar şi noaptea, noi nu lăsăm nici mâncare şi nici punga cu gunoi în absidă sau sub streaşina cortului. Vulpi sau câini vi le pot lua şi împrăştia! Unii lasă „ceva” în absidă, pentru.. şoricei, să nu le găurească cortul!

În zone cu ciobani sau localnici dubioşi, nu lăsăm noaptea rucsacii şi nici chiar bocancii în abside. În niciun caz afară, lângă cort! Au rămas unii fără aceste obiecte preţioase!

SACUL DE DORMIT

Cei umpluţi cu puf sunt mai uşori şi mai comprimabili. Dar în ture de mai multe zile fără a-i putea aerisi, se umezesc şi le scade confortul termic.
Cei cu „puf sintetic” (holofibră) rezistă la umezeală, dar sunt mai voluminoşi şi mai grei. Sunt recomandaţi mai ales pentru speologi.
Nu există saci de dormit de 4 sezoane!!! În cei groşi, bine umpluţi, nu poţi dormi vara, în cei subţiri nu poţi dormi iarna! A se citi: https://dinumititeanu.ro/cu-cortul-iarna/
E bine să avem și vara un „sac pijama”, creşte mult confortul termic şi protejează sacul de puf pe care eu nu-l spăl, doar îl aerisesc! Se poate cumpăra sau confecţiona dintr-un cearşaf cusut la picioare şi lateral.
Nu se doarme cu capul în sacii de dormit!!! Şi pentru a nu „recircula” în plămâni aerul expirat bogat in CO 2, dar şi pentru a preveni umezirea pufului din saci, care ar duce la scăderea eficienţei acestora.

IZOLAREA DE SOL

Au trecut vremurile când sub cort se făcea saltea de cetina sau de muşchi! Se folosesc fie „izolire” (”izoliermatratzen”) fie salteluţe auto-gonflabile.
– Izolirele sunt mai uşoare (cam 400 g, faţă de cele gonflabile cam 750 g). Dar sunt duble ca volum, se transporta de obicei pe rucsac. Noi le folosim iarna, căci oferă o mai bună izolare termică (vezi: https://dinumititeanu.ro/cu-cortul-iarna/). Dar, au apărut salteluţe gonflabile „de 4 sezoane”, cu R-Value de până la 5-6. Care au şi avantajul volumului redus, pot fi transportate în rucsaci, nu pe rucsaci ca izolirele, cu dezavantajele ce apar când vântul devine furios! Multe dintre ele sunt însă „foarte zgomotoase”. În tura pe Creasta Meridionalilor unde Florin avea aşa ceva, pe mine mă trezea din somn când îşi schimba poziţia. Dar cea pe care o are Marlene din iarna 2020 nu mai e aşa de zgomotoasă. Cele mai vechi, auto-gonflabile „clasice” nu făceau zgomotul acesta „de tablă”, dar iarna nu ofereau o bună izolare de zăpada de sub cort. Asta e, nu le poţi avea pe toate.
– Salteluţele (auto-) gonflabile clasice ”Therm-a-Rest”: noi le foloseam primăvara vara şi toamna. Erau mai grele, dar ocupau în rucsac loc mai puţin! Noi preferăm salteluţele gonflabile (faţă de izolire), căci pe munte, când vântul bate turbat, ştim bine enorma diferenţă ce o simţi între a avea rucsac compact sau a avea pe el şi o „velă”! Vara, Marlene duce sacul de dormit (vara folosim doar unul pentru amândoi!) şi salteluţele. Eu cortul. Pentru ture de 3-4 zile folosim rucsaci de 45+20 l, şi totul încape în rucsaci, nimic pe rucsaci! Salteluţele gonflabile sunt mult mai comode şi vara, fac o mai bună şi mai plăcută „izolare mecanică” faţă de solul tare, de pietre. Dar, reţineţi: pe salteluţa auto-gonflabilă te simţi mai comod dacă nu o umfli de tot sau dacă, stând întins pe ea, o dezumfli puţin, să-ţi intre „oasele” în saltea!

IMBRACAMINTE

E de dorit sa fie „de munte”, nu de oraş. Blugii nu-s comozi în unele zone, împiedică mişcări mai ample necesare. Iar după ce se udă, se usucă greu. Pentru vară alegeţi pantaloni subţiri (se usucă foarte repede) şi comozi Nu trebuie să carăm prea multe schimburi, mai ales în ture lungi în care avem alte multe de carat. Nu intru în amănunte. Punctez doar câteva. Gecile sunt mai ales contra vântului, nu va bazaţi pe ele contra ploii dacă nu sunt cu goretex şi relativ noi! Aveţi nevoie de o pelerină de ploaie. Iar gluga să poată fi fixată strâns pe cap, să nu ne-o tot dea jos vântul. Există şi pelerine croite să acopere şi rucsacul! Dacă nu avem aşa ceva, trebuie şi o protecţie de ploaie pe rucsac, fixata bine, să nu ne-o fure vântul! Cei care poseda geacă bună, încă impermeabilă şi eventual şi pantaloni similari, pot renunţa la pelerină. Acei pantaloni impermeabili evită apa să ne curgă în bocanci! Sub glugă e bine să avem o şapcă cu cozoroc, altfel ne pică gluga pe ochi. Acea şapcă cu cozoroc e utilă şi la volan, la orele când soarele din faţă e foarte aproape de orizont şi parasolarul maşinii nu mai poate fi eficient. Și cu toate astea, e bine ca hainele de rezervă din rucsac să fie protejate în pungi impermeabile, nu să ne bazăm doar pe protecţia pelerinei sau a celei de pe rucsac! Evitaţi pelerinele tip „poncho” care se închid lateral cu sistem „scai” sau cu capse. Vântul puternic le deschide şi le flutură ca pe nişte eşarfe mai mari! Deci, nu-şi mai fac datoria! Cu umbrelă pe munte e… „de râsul curcilor” şi a nu se uita că ploaia e de obicei însoţită de vânt! Dar am văzut oameni cu umbrele (şi cu valiză!!) pe platoul Bucegilor… Asortate cu sandale, pantofi cu toc etc. Probabil, au crezut că Babele e o pensiune din oraşul Buşteni undeva mai spre pădure, aşa cum e Cota 2000 din Sinaia…

Iarna se foloseşte metoda multi-strat: Pe piele, stratul numit liner, e de dorit să fie din lână merinos sau tricouri sintetice cu mânecă lungă cu proprietăţi termice. Urmează un strat intermediar numit ”fleece”, (din poliester), care păstrează căldura corpului, este respirabil şi rezistent la umiditate. „Polarul” este şi el un fel de ”fleece”. Și desigur e necesară o pufoaică sau măcar o vestă cu puf! Pe care – când nu e ger mare – o scoatem din rucsac doar în pauze. Dar cu care mergem îmbrăcaţi când e ger mare sau viscol, protejată de ninsoare şi de a fi agăţată/ ruptă de o geacă cu membrană tip goretex. Iar noaptea putem folosi pufoaica drept pernă, desigur băgată în husa ei.

GESTIONAREA TRANSPIRAȚIEI

Vara, mai ales, vom transpira mult, mai ales la spate, sub rucsac. Transpiraţia e utilă, organismul ştie ce face: se elimină toxine şi prin piele, se elimina şi căldura. Dar e neplăcut şi chiar periculos să facem pauze cu tricoul ud pe noi, mai ales pe vânt şi frig. De obicei, simţim udă, neplăcută, zona de sub rucsac. Și e şi riscantă în pauze sau când e vânt rece. Nu e suficient să îmbrăcam ceva peste tricoul ud sau doar umed. Și nu e „rentabil” să-l schimbăm cu unul uscat la fiecare oprire. Mai ales că cele de bumbac se usucă extrem de greu. Deoarece umezeala intră în fibre. Se spune ca „tricoul ud/ umed suge viata din montaniard!”. Cele sintetice (polar subţire, fleece) se usucă foarte repede, căci umezeala e doar între fibre, nu şi în ele. Eu obicinuiesc ca la fiecare oprire, chiar şi iarna, să întorc acel polar de pe piele cu spatele în faţă. Să am pe spate partea uscată. Când pornesc, mergând aplecat, poziţie favorizată de folosirea beţelor (aplecaţi în faţă şi pentru ca centrul de greutate corp+rucsac să „cadă” ergonomic între bocanci!) partea udă de pe piept nu o mai simt neplăcut, stă la oarecare distanţă de piele şi se va usca foarte curând de la temperatura corpului. În acest fel nu ud mai multe tricouri într-o zi; folosesc unul chiar 2 zile (un amic hâtru spunea ca pe munte n-a murit nimeni de „putoare”! Iar seara, în cort, îl usuc „cu metoda militară”: îl îmbrac peste 1-2 tricouri uscate. Și, desigur, înainte de a intra în sacul de dormit îl dezbrac, să nu intre mirosul său în sac! Îl voi îmbrăca iarăşi pe piele în dimineaţa următoare. Îmbrăcămintea din lână de calitate (mai ales şosetele) tine cald şi umedă. Dar şi ea se usucă la fel de greu ca bumbacul.

PROTECŢIA CAPULUI ŞI A OCHILOR

Pentru frig-vânt rece folosim căciuliţă/ fes sau măcar buff-ul/ bandană. Contra insolaţiei ne trebuie pălării, mai eficiente cele cu boruri largi fixate şi sub bărbie, să nu le fure vântul. Şepcile cu cozoroc, care nu acoperă şi ceafa, pot favoriza şi arsuri ale pielii dar pot favoriza chiar insolaţia, căci nu protejează şi creierul mic! Şepcile care au şi protecţie pentru ceafă, „ţin cald” în zilele de vară fără vânt. Aşa că e de preferat pălăria cu boruri largi. De dorit când dăm de izvoare să ne mai udăm părul şi chiar pălăria sau şapca.
Ochelarii de soare sunt foarte importanţi. La altitudine, razele UV sunt puternice, nu numai iarna! Ochelarii sunt utili şi pe ceaţă, când vă daţi seama că nu e groasă. Cândva, la Bâlea, am pus picături calmante în ochii unora care n-au folosit ochelarii de soare, căci soarele era în ceaţă!

MINITRUSA MEDICALĂ

Creme pentru piele, iarna creme-ecran pentru buze, câteva tablete/ pastile antialgice, antidiareice, antipiretice, pansamente sterile, faşă elastică, leucoplast. Și – foarte important – 1-2 pastile de ARCOXIA, arcoxia de 90 mg (se dă fără reţetă), un anti-inflamator foarte eficient contra durerilor de genunchi! Se foloseşte doar o pastilă la 24 ore! Dureri ce apar la multe persoane, dar nu la urcare ci doar la coborârea unor pante lungi! E un „medicament-minune”, credeţi-mă că o spun în cunoştinţă de cauză. Util şi în multe dureri dentare! Calmează, nu vindecă! Persoanele de sex feminin, trebuie să ştie că din cauza efortului este posibil ca problema lor lunară să apară mai repede cu 2-4 zile şi în cantitate mai mare!

ÎNCĂLŢĂMINTEA

Trebuie să fie „pentru munte” şi adecvată sezonului. Să fie comodă, să nu fie strâmtă, mai ales iarna când împiedică circulaţia sanguină şi produce degerături! Pentru coborâri lungi e mai bine ca degetele să nu ajungă la vârful bocancilor, pentru asta strângem bine şireturile. Dar, bocancii să nu fie nici prea largi, să nu joace piciorul în ei. Desigur, dorim ca bocancii „să nu ia apă”! Asta asigură o vreme cei cu Gore-Tex, dar apoi trebuie şi ei impregnaţi înainte de fiecare tură. Iar dacă totuşi seara şosetele ne sunt ude şi nu suntem în cabană cu uscător pentru bocanci, e bine sa avem ziare pe care să le înghesuim în ei, vor absorbi mare parte din umezeală. Iar dimineaţa, preventiv, pentru a nu ni se umezi şosetele uscate ce le-am încălţat, folosim nişte pungi de polietilenă. Nu vor rezista multe ore, dar ne apără o vreme de neplăcută senzaţie ce am avea-o fără ele! Dacă unii folosiţi adidași, trebuie ştiut că sunt utili în ture mai uşoare, cu bagaj mic şi mai ales în zone cu iarbă. Riscul de a face entorse e mai mare cu adidași decât cu bocanci! Nu vă luaţi după mari aşi ai muntelui care, unii, au urcat în alergare şi cu echipament de jogging pe vârfuri de 4.000 m, în adidași şi cu colţari uşori tip „Snow-line”!

Iarna, bocancii să fie „de iarnă”, căptuşiţi şi cu talpă mai rigidă şi „apţi” a permite fixarea colțarilor. Să nu fie ficşi, ar produce degerături prin împiedicarea circulaţiei sanguine. Dar nici prea largi, căci ar „juca” picioarele în ei şi ne-ar produce rosături!!

PARAZĂPEZI

Obligatorii iarna, şi pentru a împiedica zăpada să intre în bocanci, dar având în vedere pantalonii mai largi şi pe zăpadă îngheţată, să-i ţină strânşi pe gambe, să reducem riscul de agăţare a colțarilor în ei, care a dus la accidente chiar mortale în zone abrupte. Sunt utile şi vara pe drumuri noroioase, cu pietricele şi în iarbă mare, unde împiedică intrarea în bocanci a unor petale de flori, a unor frunze, iar ajunşi acasă va trebui să spălăm doar „para-noroaiele” nu şi pantalonii!

HIDRATAREA

Pe munte, trebuie să bem cam 2-3 litri/zi. În munţi mari (Anzi, Himalaya) 5-7 litri! Căci la altitudini mari aerul e uscat. Inspirăm aer uscat şi expirăm aer umed, deci se pierde multă „apă” prin respiraţie. Şi bând insuficiente lichide, sângele devine mai vâscos, circulă mai greu, duce mai puţin oxigen la muşchi, duce mai puţine toxine la rinichi pentru a fi eliminate şi… favorizează degerăturile!
Sunt recomandate lichide energetice, dar nu cola, nu fanta. Mai ales când facem ture mai lungi e bine să punem în apă prafuri sau soluţii concentrate de energizante pe care le folosesc maratoniştii. Cândva, iarna, după ce topeam zăpadă, puneam în apa rezultată „prafuri de apă minerală” aduse din Cehoslovacia numite „șumenki”. Căci efortul muscular nu consumă doar apă, ci şi oligoelemente: sodiu, magneziu, calciu şi altele. Iarna se indică ceai în termos metalic, nu apă! Noi nici vara nu prea bem apă, ci limonadă cu zahar şi lămâie. Am încercat cu miere, dar după câteva ore fermentează. Apa de izvor e buna dar nu dă şi energie. Și să bei nu mult, dar mereu, să nu aştepţi până ai senzaţia de sete. Când a apărut e „bai”: Curând se blochează muşchii, „motorul e gripat”! Ca să producă energie, pentru ca muşchii „să funcţioneze” organismul are nevoie de multă apă. Teoria „nu beau ca să nu transpir” sau „ca să nu încarc sistemul circulator” e o mare tâmpenie! Paranteza: mai găsiţi astfel de teorii prin cărţi vechi sau vechi dar retipărite recent.
Vara, la montarea cortului pentru o seara/ noapte, nu ţinem seama de necesitatea de a fi lângă o sursă de apă. Luăm 2-3 litri de apă de la un izvor ştiut/ întâlnit cu 2-3 ore înainte de amurg şi continuăm să mergem fără stresul „vom găsi oare apă unde vom monta cortul?”.

Cât despre SETEA imperioasă: e o dovadă clară, medicala, ca efortul e prea mare faţă de antrenament.

J: „Io-l întreb pe cioban dacă are apa (nu mai aveam de vreo juma de oră), el zice că-i caldă şi nu se merita să mai fac drumu până la el. Până la Suru mai sunt 5 minute. Cred, unele dintre cele mai lungi din viata mea. Fiecare pas era un chin, începuseră să mi se blocheze muşchii picioarelor şi dracu ştie cum am ajuns pe partea domoală a cărăruiei şi, în sfârşit, la Suru”, a declarat tânărul J despre care am scris mai sus.

Cu setea e ca şi cu dispneea (gâfâiala) de efort, care apare mai repede şi e mult mai accentuată la cei neantrenaţi. O spun şi din experienţă, am fost şi eu începător, şi din ce am citit. Dintr-un grup pe munte, cu aceeaşi greutate în spate şi care au luat cu ei aceeaşi cantitate de apă, cel care şi-o termină primul şi apoi se plânge mereu de sete e cel mai puţin antrenat! Și nu uitaţi că setea e dată şi de conserve! Noi nu folosim deloc conserve pe munte!

ALIMENTAȚIA

N-a murit nimeni de foame pe munte, însă începătorilor le e frică de asta! Dar de epuizare combinată cu vremea rea (haine ude, ceaţă, vânt, demoralizare) şi „puţină tărie” au murit mulți, chiar şi vara la + 6 + 8 grade! V-o spune un salvamontist! Exemple sunt multe. Câteva găsiţi în capitolul 12.

Mişi Szalma spunea: „Să mănânci bine în săptămâna dinainte de a pleca pe munte şi în cea de după întoarcerea acasă”. Așa e, căci pe munte te duci să mergi, să vezi, să te bucuri, nu să mănânci, să dormi pe săturate şi să te chinuieşti. Cari şi mănânci puţin, mai ales multe lichide energetice.

CALITATEA ALIMENTELOR

Ce anume luăm depinde şi de anotimp. Când e cald, evitam cele uşor alterabile. În principiu, alimentele să fie variate, energetice, cât mai uşor de digerat. Nu se iau mese copioase; se mănâncă puţin si des. Noi obişnuim cam patru „mese”: dimineaţa, înainte de plecare, chiar dacă e ora 3 sau 4 dimineaţa când în Alpi se serveşte micul dejun! Apoi pe la 11, 16 şi 20. Între aceste ore, în micile pauze pentru foto mai „ciugulim” biscuiţi, napolitane, produse de patiserie, ciocolata (la glucoza am renunţat, e cam agresivă pentru stomac, musli, alune, nuci. Prima şi ultima masă conţin obligatoriu şi ceva cald: dimineaţa, ceai sau lapte/ cacao, seara, supă, paste făinoase, semipreparate, piure, orez prefiert etc. Unii prefera lipii (pâine libaneză) în loc de pâine normală. Dacă tura e mai lunga şi fără posibilităţi de reaprovizionare, pentru a evita mucegăirea pâinii sau lipiilor, nu se păstrează în pungi de polietilena, ci în şervete de pânză, iar după cam 3 zile le trecem pe deasupra flăcării primusului!

     În călătoriile lungi, corpul tău trebuie să fie obișnuit și pentru a arde grăsimile. 
Această abilitate poate fi ajutată începând cu sesiuni lungi de antrenament
 cât mai devreme posibil, cel puțin un an înainte de o tură lungă. 
De exemplu, un maratonist cu experiență și bine antrenat,  va arde până la 90% din energie
 din grăsime, în timp ce la început poate face asta doar la 40%. Capacitatea 
de a arde grăsimile este esențială pentru a evita „golirea”. Avem carbohidrați 
stocați doar pentru câteva ore, dar grăsimi pentru câteva săptămâni.

ALCOOLUL

E contraindicat! Pentru un organism în plin efort sau semi-epuizat are efect catastrofal, chiar dacă respectivul e „antrenat de la şes cu alcoolul”!! Au murit unii în comă alcoolică pe munte de la cantităţi ce nu pot fi nicicum considerate mari! Nu se foloseşte nici „pentru încălzire”, căci senzaţia de căldură e de scurtă durată; prin vasodilataţie periferică se pierde căldura şi hipotermia se va instala mai rapid!

Apropo: De ce a luat J. acea jumătate de litru de rachiu pe care l-a abandonat („cadou”) pentru alţii la lacul Avrig? N-avea bagaj destul de greu. S-a convins despre efectul mesei copioase şi al alcoolului cu masa şi berea băută la Bâlea înainte de urcuşul spre Capra: „Am băut un Tuborg… Cu burta plină şi o moleşeala teribilă în oase m-am apucat să urc către Capra. A fost cel mai cumplit urcuş dintre toate câte le-am făcut şi cea mai mare greşeală.”

O bere se admite seara, dar când eşti la destinaţie! Tăria nici atunci, deşi un păhărel e o modă pentru mulți.

BAGAJUL, ANTRENAMENTUL

Nu trebuie să cărăm lucruri inutile, nici alimente în exces. Nu punem în rucsac alimente sau lichide în borcane sau recipiente de sticlă. Sunt grele şi se pot sparge. Analizăm atent ce luăm şi ce nu. Și asta e bine s-o facem bazaţi pe o listă „pro-memoriam – Checklist”, pe care am tot completat-o de la tură la tură. Listă ce ne ajută să nu uitam acasă nimic! Sunt obiecte pe care le cărăm deseori degeaba (trusă medicală, pelerină, colţari iarna, lanterne frontale, GPS etc.) Dar e riscant să le lăsăm acasă! În ture de 2-3 zile cu cortul, rucsacii noştri cântăresc 13-15 kg.
Dar cu cât tura planificată va fi mai lungă, mai „grea”, cu bagaje mai mari, cu atât bagajul va fi mai greu şi cu atât va trebui să ne antrenăm mai bine în prealabil. Când am plecat cu cortul în august 2004 într-o tură de 7 zile (nu socotesc cele două de câte o jumătate de zi la plecare şi coborâre) Sibiu – Păltiniş – Cindrel- Lotrului -Surianu – Sarmizegetusa – halta Ohaba-Ponor (intre Petroşani – Hateg) rucsacul meu avea 26 kg (fără apă) al Marlenei 22. Dar ştiam că putem cară bagaje mari, eram antrenaţi. Un organism antrenat se mobilizează încă din prima zi, transforma şi foloseşte „depozitele” de glicogen şi pe cele de grăsimi, în paralel cu alimentele ingerate. Unul neantrenat consumă mai ales „benzina pe care o bagi in rezervor” (stomac) şi glicogenul. Din cauza asta, mulţi „viteji” timp de câteva ore, „cad” apoi brusc, ca un aparat electric scos din priză! Messner, sfatuit de medici, a scris şi a insistat pe „modul de a pregăti organismul pentru eforturi mari de lungă durată”. Organismul îşi face un fel de reflex: când ai luat rucsacul în spate, organismul/ metabolismul e anunţat ca de un clopoţel pavlovian: „Aha, iarăşi urmează o perioadă dură!” Și îşi programează „cea mai rentabilă tactică şi strategie”. Căci, trebuie să te pregăteşti pentru o tură în aşa fel încât ea să fie o plăcere, nu un chin masochist. Te poţi pregăti (dar nu doar cu 10-20 zile înainte!) şi prin jogging, mai ales pe teren denivelat, urcat pe dealuri sau scări, de preferinţă şi cu rucsac. Dar pentru cei care pot face asta (eu asta fac de 50 de ani) cel mai bun antrenament pentru mersul pe munte este… mersul pe munte! Cât despre a urca din Sebeş pe vale şi apoi brusc pe o pantă abruptă, cum a făcut J nu e o tactică bună. Era mult mai bine (dacă nu erau doborâturi) de urcat pe marcajul de culme, care începe imediat după ieşirea din sat, spre stânga. Urcuşul e continuu şi mult mai lin în general şi pe la umbra. Doar o data am urcat iarna pe unde a urcat J (pe acolo era poteca bătută) şi acel urcuş l-a stors pe un coechipier neantrenat, asa ca tura lui Sorin „Creasta Făgăraşului iarna” până la Sâmbăta s-a terminat a doua zi pe la jumătatea culmii Fruntea Moaşei.

Paranteza. Apropo de Suru – Sâmbăta iarna şi de antrenament şi greutatea rucsacilor: Am parcurs iarna cu Doru Oros, acum salvamontist în Sibiu, şi cu Roli Omer, acum medic pensionar în Tg. Jiu, acest traseu în această formulă de trei, în două ierni succesive. E adevărat că am avut noroc de zăpadă bună de mers la colţari, cu excepţia feţelor însorite de după-amiaza. Dar era luna martie (1975), cu zile mai scurte ca vara şi am făcut într-o zi traseul Suru – Bâlea, pe Custura Săraţii şi prin Strunga Dracului. E adevărat că am plecat de la Suru înainte de ora 5 dimineaţa şi am intrat în cabana Bâlea pe întuneric. Văzându-ne, „Moşu” Cristea ne-a întrebat de unde venim şi ne-a felicitat cu jumătate de gură. După ce ne-a văzut câte ceaiuri, apă minerală, supe/ ciorbe, compoturi (de cireşe cu sâmburi cu tot!) şi cum le-am „băgat” în noi, a venit la masa noastră şi bătându-ne pe umeri a zis: „Iertaţi-mă băieţi! N-am crezut ca azi aţi plecat de la Suru. Acum vă cred!”. Căci, deşi nu răbdasem sete, de lichide simţeam nevoia! Un grătar n-aș fi putut mânca chiar dacă m-ar fi obligat cineva! Organismul nostru e mai inteligent ca noi!

BEŢELE

Sunt foarte utile pe munte! Două nu unul! Și beţe cu cureluşe („dragoni”) nu bâte ciobăneşti sau culese din pădure. Și folosite, nu doar „plimbate”! Afirmaţia unora „mai mult mă încurcă” sau „Ce, să le mai car şi pe ele”, e o dovadă ca nu li s-a explicat/ nu şi-au dat seama CUM trebuie folosite „ca să nu le cari degeaba”! Beţele ne ajută mult pe pante mai mici mutându-le alternativ dar mai ales pe pante mai abrupte, unde le mutăm pe ambele deodată şi sprijinindu-ne FERM pe ele atât la urcare cât MAI ALES la coborâre. Sprijin pe dragoane (cureluşe) sau chiar pe capetele beţelor! Lungimea lor se alege (la cele fixe) sau se reglează la cele telescopice în aşa fel încât antebraţul să facă un unghi de cam 90 grade cu braţul.

– Beţele de schi: le putem folosi şi vara şi iarna. Sunt mai ieftine ca cele telescopice. Sunt şi mai ieftine dacă vom cauta/ cumpăra modele mai vechi sau „second-hand”. Ele „funcţionează” la fel de bine, chiar mai bine din unele puncte de vedere, căci nu rişti să se telescopeze când te sprijini energic pe ele. Sunt de mare folos şi la traversarea unor râuri „din piatră în piatră” sau a unor pâraie prin săritură cu sprijin pe ambele beţe. Un dezavantaj al celor clasice ar fi că riscam să le uitam prin tren/ autobuze, gări/ autogări.

– Beţele telescopice, „de trekking”. Despre ele citiţi si articolul „Beţe sau piolet?”, tot la capitolul 5. Sunt mai scumpe, se defectează des şi chiar se pot rupe mai uşor. Căci, telescopicele cu blocare internă, dacă le strângi tare când le fixezi lungimea, le desfaci greu sau se blochează. Dacă nu le strângi bine, când te vei sprijini mai energic pe ele… se telescopeaza şi te poţi chiar accidenta în locuri mai „delicate”. Ne putem accidenta şi când le folosim pe lespezi de piatră înclinate, unde pot derapa. Eu am păţit-o între Strunga Ciobanului şi Portiţa Călţunului!! Au apărut însa beţe cu blocare externa, multe mai rezistente şi prin faptul că au secţiune ovală, nu rotundă. Beţele telescopice au avantajul că li se poate regla lungimea după caz: mai scurte la urcare, mai lungi la coborâre, unul mai lung şi unul mai scurt când mergem „de-a coasta” pe pante înzăpezite sau vara pe pante înclinate şi fără potecă. Au avantajul că iarna, după scurtare prin telescopare le putem monta pe rucsac, atunci când considerăm că e mai bine să avem pioletul în mână. La fel şi pe tren, autobuz, neriscând să le uităm pe undeva. Nu înţelegem de ce mulţi merg toată tura cu beţele având lungime fixă, fără a folosi sistemul de reglare a înălţimii!

Eu şi Marlene folosim uneori şi vara doar beţe clasice, de lungime medie. Telescopicele doar iarna, în ture unde avem şi „zone de piolet”, când beţele lungi ar fi incomode pe rucsac.

PRINDEREA BEŢELOR (PRIZA)

Trebuie să ne sprijinim pe beţe nu atât prin strângerea degetelor pe mâner (obosim degetele inutil), ci mai ales prin presiunea încheieturii mâinii în curele. Tehnica aceasta de prindere am aflat-o prima data de la un profesor de schi, trăgând cu urechea la ce le spunea copiilor. Și spunea ca pentru un viraj scurt, băţul ajuta la viraje doar dacă e înfipt scurt şi energic, iar pentru asta trebuie prins în mână nu oricum, nu cum fac cei în necunoştinţa de cauza. În scop didactic, să considerăm că acea curea, chingă/ dragon are 3 segmente. 1 şi 3 cele dinspre capul băţului, segmentul 2 cel din curbura acelei curele prin care introducem mâna. În primul rând, trebuie ca unul din cele două segmente 1 sau 3 să fie răsucit atunci când le privim. Toate cele 5 degete şi mana le introducem în acea buclă a curelei băţului prin alunecare de jos în sus pe băţ, iar apoi, când prindem mânerul băţului, prindem în palmă şi segmentele 1 şi 3 ale curelei. Ele se vor afla în acest fel între mână şi băţ. Vom constata că acea curea nu mai este răsucită, (dacă o aşezăm ca să nu fie răsucită), că nu are nici o cută care să jeneze mâna. Ar fi jenată doar dacă acea curea ar avea cele doua jumătăţi ale ei paralele, nerăsucite când o examinam înainte de a introduce mana. Așa sunt de obicei cele mai multe în magazinul de unde le cumpărăm sau așa le pregătesc cei care nu se pricep. De fapt, văzătorii ar avea datoria să dea explicaţii, să demonstreze, ca şi la rucsaci, reglarea curelelor, centurii, rolul acesteia etc.

E important ca lungimea acelei bucle de curea să fie reglată după mărimea mâinii, dacă avem sau nu mănuşă şi cât de voluminoasă e aceasta. Căci e necesar ca muchia mâinii ce corespunde degetului mic să se aşeze/ sprijine pe acel guler ergonomic al beţelor moderne, dar să simţim/ să constatăm că apăsarea băţului pe sol/ zăpadă o facem şi prin apăsarea muchiei mâinii pe acel „guler”, dar mai ales cu ajutorul segmentului 2 al curelei, care înconjoară mâna. Deci, nu prin forţa degetelor. Degetele nu sunt obligate să strângă băţul cu forţă, pot rămâne destul de lejere.
O alta metoda, pe care eu o folosesc acum, este să reglez lungimea beţelor – adică mai scurte – în aşa fel încât să mă sprijin şi la urcare şi la coborâre, nu în curea, ci cu palma pe capul beţelor. Am constatat că mulţi pun beţele pe sol prea departe, în faţă, aşadar nu se pot ajuta de ele, le cară degeaba! Pentru a le putea folosi eficient, la urcare trebuie sa punem beţele nu cu mult înaintea bocancilor, să ne putem împinge în ele, la coborâre mai în faţă, să ne sprijinim pe ele (mai bine pe capul lor!), când facem doi paşi şi apoi iarăşi le mutăm.

Beţele vă menajează (ff. important!) GENUNCHII! Și la urcare, dar mai ales la coborâre. Dar numai DACĂ sunt corect folosite! Și ai dovada că le-ai folosit corect dacă seara simţi şi în braţe acea oboseala plăcută pe care o simţi în picioare. Te simţi ca după un masaj. Asta e dovada că ai mers cu tracţiune „4 x 4” cum plastic scria cineva. E dovada că o parte din marele efort pe care îl fac picioarele, mai ales când ai rucsac mare, a fost preluat de braţe. Dacă nu avem dovada asta – oboseala braţelor – chiar că le-am cărat degeaba!

„Beţele ne oferă avantajul că sprijinindu-ne pe ele, la urcare, la coborâre, dar şi pe plat, aplecăm automat corpul mai în faţă şi în acest fel centrul de greutate pică ergonomic între bocanci, rucsacul (cand e greu!) nu ne va mai trage „pe spate” cu consecinţele dureroase de rigoare şi alte riscuri «à la long» pentru coloana vertebrală.

Beţele au şi alte avantaje: împiedică edemul („umflarea”) mâinilor, cu ele ne apărăm de câini (vezi „Câinii ciobanilor” la capitolul 4).
O altă dovadă a necesitaţii beţelor am găsit-o recent în fascinanta carte „27 de păşi” a fenomenalului Tibi Ușeriu. La pagina 86 scrie: „Nu ştiu ce mă făceam fără beţe. Pe urcări mai ales, îţi odihneşti picioarele foarte bine punând braţele, pectoralii şi muşchii spatelui la lucru…”.
De curând s-a emis o teorie care afirmă că cei care folosesc mult timp beţele, mai ales cei mai în vârstă, pot avea dificultăţi în a-şi păstra echilibrul în zone înguste ce se parcurg fără beţe. Desigur, în astfel de zone, atât vara cât şi iarna, e nevoie de mai multă atenţie, uneori ne asigurăm reciproc cu coarda, mergem „călare”… Noi doi însa le folosim cvasi-permanent!
Primăvara în mai, în iunie, în Făgăraşi şi în alţi munţi înalţi, mai ales în locuri „dosnice”, în vâlcele, mai există „limbi” de zăpadă. Când acestea au înclinaţie mai mare, traversarea lor poate fi periculoasă, mai ales în adidași. Alunecări pe astfel de pante au produs accidente, chiar şi mortale. Aşa că e bine să avem cu noi colţari uşori, chiar tip”snow-line” (Silviu Bălan a urcat cu aşa ceva pe Mont Blanc!) sau un piolet. Iar dacă avem doar beţele, pentru a avea o anumita şansă de a ne opri cu ele cât mai rapid în caz de alunecare, trebuie folosite ca un piolet: ţinute unul lângă altul, cu o mână de lângă rondele, cu cealaltă mai sus. Dacă picioarele ne vor aluneca, ne vom arunca cu pieptul şi burta pe zăpadă, cu mâna de lângă rondele ţinem beţele apăsate în zăpadă, trăgând spre piept, cu cealaltă împingând…

LA CABANE

Acestea ar trebui să fie locuri de odihnă, nu de chefuri! Dar fără a intra în alte detalii, fără a face comparaţii între cele mai multe cabane din România şi cele din Alpi, vă atrag atenţia cu câteva probleme care fac diferenţa între adevăraţii iubitori de munte şi ceilalţi:
– În Alpi, dar „timid” apare şi la noi acest obicei (de exemplu la Podragu), te descalţi în hol de bocanci şi te încalţi cu papucii/ saboţii puşi la dispoziţie de gazde.
– Cabana nu e restaurant! Nu are ospătari! La noi, îţi duci singur farfuria cu mâncare de la ghişeu la masă. Iar mai apoi duci farfuria, tacâmurile, cănile înapoi la ghişeu şi faci curat pe masă. În Alpi, la cină sunt tacâmuri şi farfurii pe mese şi apoi sunt aduse castroanele cu ciorbă şi felul 2, farfurioarele cu desertul, pe care, mai apoi, după folosire, noi le ducem la ghişeu.
– După ce mănânci nu lăsa nimic pe masă: nici resturi de mâncare, pungi, hârtii de ambalaj, nici sticle, doze de bere sau alte ambalaje.
– Cabana nu e hotel, nu are cameriste. Când intri în dormitor, reţine cum sunt aranjate păturile şi pernele şi la plecare lasă-le tot aşa! Iar dacă vrei să dormi în lenjerie curată, du-ţi cu tine un „sac-pijama”, un fel de sac de dormit din pânză, fără fermoar, cum e obligatoriu în Alpi. Dacă nu-l ai, îl cumperi de la recepţia cabanei! Şi e mai igienic să foloseşti un tricou ca faţă de pernă. La Omu, Podragu şi alte cabane de altitudine nu sunt condiţii de a se spăla, usca, călca lenjeria de pat după cei care de obicei dorm acolo o singură noapte.
– Să nu ai pretenţii absurde: apă caldă sau duş la cabane ca cele amintite.
– Să nu laşi gunoaie la cabană, du-le cu tine până la primul tomberon. Nu sunt nici multe şi nici grele.
– Să nu foloseşti pereţii cabanei ca pe ai unui pisoar! E jenant ca iarna să vezi zăpada galbenă din jurul cabanei!

ÎN REFUGII

E benefic faptul că de la an la an apar noi refugii în Carpaţi sau se repară/ se înlocuiesc cele deteriorate. Mă bucur când le găsesc aşa cum ar trebui să fie: întregi, cu uşa închisă, curate în interior şi în jur! Și ştiind cu cât drag de noi, cu câtă muncă şi pasiune au fost ridicate, mă întristează şi mă doare când le găsesc cum n-aş vrea, cum n-aţi vrea. Cu gunoaie abandonate, cu multe pet-uri goale, care au fost cărate pline cu apă până acolo şi nu pricep cum de n-au putut fi cărate goale la plecare! Salvamontiştii au destul de lucru, mai ales în weekend-uri şi la ore de noapte, nu ei trebuie să menţină curate refugiile, ci noi!
Ştiu refugii ale căror uşi au fost smulse din balamale de rafale de vânt, unele (Scara, Negoiu Unguresc…) au fost chiar dezmembrate de vânturile puternice intrate pe uşa deschisă. Am găsit iarna refugii cu uşa semi-deschisă şi blocată în acea poziţie de zăpadă îngheţată. Am găsit refugii sparte de ursul care a simţit mirosul de alimente lăsate de „binevoitori”. Gest pe care unii îl cred benefic, deşi în munţii noştri acest gest nu salvează vieţi! N-a murit niciun drumeţ de foame în Carpaţi, ci doar din multe alte motive pe care le ştiţi! Și am găsit nu doar alimente bine ambalate (borcane cu zacuscă sau gem, cutii de conserve) ci în pungi de hârtie!!! „Trai neneacă” pentru şoareci şi pârși, al căror „banchet” nocturn ne-a obligat uneori să ne punem dopuri în urechi pentru a putea dormi!

PE TRASEU

Nu se strigă, nu se face gălăgie, nu mergem cu casetofoane. Căci în munte trebuie să ne comportăm ca într-o biserică. Nu aruncăm pietre „în prăpastie”! Nu abandonăm gunoaie şi nici nu le ascundem sub bolovani. Ar fi ca măturatul camerei şi ascuns apoi gunoiul sub covor! Pe vârfuri, unde e o cruce, o bornă, o momâie, alt semn de vârf, nu ne instalăm chiar lângă şi nici nu punem acolo rucsacii sau tricourile ude pentru a se usca, ci puţin mai departe. Lăsăm acel loc pentru cei care vor să-şi facă tradiţionala „poză de vârf”! Şi, mai ales pe trasee nu foarte aglomerate, să-i salutăm pe confraţii întru pasiune: cei mai tineri pe cei mai vârstnici, cei care coboară pe cei care urcă, cei singuri pe cei în grup, bărbaţii pe femei…

Pe poteci din Alpi toată lumea se salută, nu contează în ce limbă, deşi e de dorit în limba ţării/ locului. Din păcate, la noi foarte mulţi, mai ales tinerii, nu îi salută nici măcar pe vârstnici ca mine. Văd că am părul cărunt sau dacă am capul acoperit văd pe faţa mea că am de 2-4 ori mai mulţi ani ca ei şi mă consideră o stâncă… Îi surprinde faptul că îi salut eu când ajung în dreptul meu, să le arăt că sunt om cu aceeaşi pasiune, deci oarecum prieteni, nu ca cei cu care se întâlnesc pe un trotuar din oraş.

În munţi mai puţin circulaţi era frumosul obicei de a schimba câteva cuvinte cu cei întâlniţi, dar fără a proceda ca unii în compartimentele de tren! Acum te bucuri dacă măcar te salută!

NEVOILE FIZIOLOGICE

Trebuie şi în problema asta (sau mai ales în asta!) să existe un bunt simţ! Să ne amintim de zicala „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”. Şi cred că nimănui nu-i place să găsească „moviliţe” în potecă sau lângă potecă şi nici hârtii igienice, abandonate „la locul faptei”, în voia vântului. Şi nu vă place nici să le găsiţi la distanţă de 10-20 m, lăsate de cei care n-au avut bunul simţ să le îngroape sau să le acopere cu pământ, pietre, crengi. Şi e revoltător când le găsim lângă sursele de apă sau lângă pereţii cabanelor sau refugiilor. Mai ales atunci, îmi imaginez cum l-aş prinde de ceafă pe acel nesimţit şi cu forţa dată de furie, l-aş băga cu capul în „opera” cu care a decorat natura! Într-o postare pe Facebook a lui Ionuţ Albei am citit:
„Cum ar trebui să iţi faci nevoile pe munte?
– În zona împădurită se poate folosi lopăţica pentru a îngropa ce faci. Şerveţelele nu le îngropi, nu le ascunzi sub pietre, după copac. Şerveţelele, fie uscate, fie umede, absorbantele, le pui în punga de gunoi şi le cari cu tine.
– În zonele stâncoase la modul ideal ar trebui să căram jos ce am făcut; exista pungi speciale pentru acest lucru, Restop 2 de exemplu.

Iar pe blogul Alexandrei că „Dacă n-o să ne îngropăm kktul, ne va îngropa el pe noi”.

Tot pe blogul Alexandrei găsiţi un instructiv articol despre pericolele şi cauzele accidentelor din munţi:

http://bloguldecalatorii.ro/2015/12/pericole-subiective-vs-pericole-obie…

TURA REUŞITĂ

– O tura reuşită e aceea în care te simţi bine, în care nu găseşti gunoaie, în care nu ai întâlnit endurişti, ATV-işti, jeep-ane, „muzici” venite din boxe puternice.
– O tură reuşită e tura în care dacă te-ai cazat în cabană, ai constatat cu bucurie că e cabană, loc de odihnă, nu loc de chefuri până târziu în noapte, iar cabanierul e „om de munte”, nu doar recepţioner şi barman. Om care te primeşte ca pe un prieten, nu ca pe o sursă de mărit câştigul. Om care îţi poate da la nevoie sfaturi competente, cu care poţi discuta despre munte.
– O tură reuşită e cea pentru care te-ai pregătit fizic din timp şi pe care când o termini iţi pare rău că s-a terminat şi te simţi în stare s-o continui! Tot Mişi spunea – şi cred ca au mai spus-o şi alţii – că trebuie ca atunci când termini un traseu de căţărare (de ce nu şi de drumeţie montana?), să te simţi capabil să-l mai urci/ faci o dată!
– O tură reuşită e cea pe care ai parcurs-o şi cu sufletul, după care rămâi cu amintiri frumoase. Aş compara asta cu a face dragoste cu fiinţa ce-o iubeşti şi care te iubeşte, nu doar sex cu „o femeie”.

RECOMANDĂRI

1. Să citiţi și excelentul material al Alexandrei Puşcaşu : https://bloguldecalatorii.ro/ghid-complet-incepatori-munte Pare cam „stufos” (şi acesta, al meu, pare aşa!) dar aveţi multe de învăţat, vi se pun „pe tavă”, „rezolvate”, probleme pe care trebuie să le ştiţi!

2. Mai „aerisit”, mai clar, mai succint e articolul lui Adi Piţigoi-Dumitraş: https://www.bandarosie.ro/2021/08/echipament-drumetie-cu-cortul-vara.html

Ture faine efectuate şi cu sufletul, „cu capul” şi cu beţe, nu doar cu picioarele!