Capcanele iernii

Enumerarea unor pericole care-i pândesc în munţi mai ales pe cei imprudenţi.

Moto: „Natura nu ştie de glumă, ea este întotdeauna gravă, severă şi are întotdeauna dreptate: Defectele şi greşelile sunt de fiecare dată ale omului” (Goethe)

În luna decembrie sosesc mult doritele, frumoasele vacanţe de iarnă ale elevilor şi studenţilor şi mini-vacanţele de sfârşit de săptămână ale tuturor, în care mai ales tinerii evadează din chingile citadine. De data aceasta, nu spre marea cea întinsă, ci spre muntele cel înalt, „acea poartă deschisă spre frumuseţe dar şi poartă a fiecăruia spre sine, punându-i la încercare puterea, curajul, caracterul” (Aristide Stavros), precum şi cunoştinţele despre munte.

Da, Muntele este o cetate cu porţile deschise dar… înauntru, mai ales iarna, există multe capcane. Muntele este şi un profesor, tăcut şi sever. Sever mai ales cu cei ce vin cu temele nefăcute, cu lecţiile neînvăţate. Muntele este o „materie” care trebuie studiată întâi teoretic, acasă, în biblioteci, din cărţi şi reviste, apoi şi practic, cu părinţii, cu rudele, cu profesorii, cu prietenii mai mari. Dar cu condiţia ca toţi aceştia să fie adevăraţi montaniarzi. Altfel, ne duc sau ne trimit ei spre una dintre capcanele Muntelui. Deosebit de utile pentru această „şcolarizare” sunt cluburile de drumeţie montană, unde se fac expuneri, proiecţii de imagini din munţi şi bineînţeles lecţii practice pe munte. Unii alpinişti români, despre care citim cu mândrie că ne reprezintă ca ambasadori pe uriaşii Terrei, şi-au făcut ucenicia în astfel de cluburi, ca de exemplu în Clubul „Floarea de Colț” din Bucureşti, printre ai cărui fondatori s-au numărat neuitaţii Emilian Cristea şi Gheorghe Epuran. Dar dacă nimeriţi la un club care are ca țel principal chefuri la cabane şi refugii (din păcate există şi de acestea), este mai bine să renunţaţi la „educaţia montană” pe care v-o oferă.

Care sunt capcanele iernii şi cum le putem evita?

Capcane pot fi şi pe banalele PÂRTII DE SCHI. Legăturile moderne de schi ne scutesc de fracturi doar dacă sunt corect reglate şi dacă ne alegem o pârtie adecvată nivelului nostru de pregătire. Un schi neprevăzut cu opritor („stopper”) devine un proiectil care vă poate purta prin tribunale, dacă e al dumneavoastră, sau prin spitale, dacă e al altuia. Cei cu sanie sau un schi-bob, cu un lighean şi alte „mijloace” nepermise pe pârtia de schi se pot opri cu capul în copaci sau în pilonii mijloacelor de transport pe cablu. Au fost publicate cazuri în presă, de exemplu în Rp nr. 5/89). Pârtiile de schi au în general „reguli de circulaţie” afişate, dar unii le ignoră, cum ignoră în oraş indicaţiile de „păstraţi curăţenia” sau „fumatul interzis”.

Dar să părăsim pârtiile de schi şi să „urcăm” în ADEVĂRATUL MUNTE, unde nu sunt afişate reguli de „protecţia muncii”. A parcurge iarna creasta Făgăraşului sau Pietrei Craiului, a urca pe vârful Omu sau pe Peleaga este pur alpinism şi ne pot pândi avalanşele, zăpada mare, frigul, ziua scurtă, pantele îngheţate… Avalanşele sunt un subiect vast şi merită să le acordam o atenţie mai mare în numerele viitoare (le găsiţi în capitolul 10) deşi, în munţii noştri nu ele sunt capcanele ce iau cel mai greu tribut de vieţi omeneşti. ZĂPADA modifică mult şi condiţiile de deplasare. Când stratul este gros, înaintarea este mult mai lentă. Astfel, timpii de mers nu corespund cu cei de vară, uneori nici cu cei specificaţi „pentru iarnă”. Mersul prin zăpadă mare devine adesea un adevărat înot epuizant. Marcajele de pe pietre, poteca, urmele spre destinaţie şi multe repere cunoscute de vara sunt acum de negăsit, fiind acoperite de zăpadă. Dacă apare şi ceaţa sau viscolul, orientarea devine extrem de dificila. Astfel, riscul de rătăcire este mult mai mare iarna. (Nota ulterioara: acum ne ajuta GPS-ul). În plus, ziua este foarte scurtă. Noaptea soseşte devreme şi aduce cu sine imposibilitatea orientării şi accentuarea frigului, iar faptul în sine de a fi surprins de întuneric subminează rezistenţa psihică a celui în cauză.

FRIGUL, omniprezent, poate fi uneori de-a dreptul polar, temperaturile sub –30º C nefiind o raritate. Frigul obligă organismul la un mare consum suplimentar de energie, crescând riscul de a ajunge în stare de epuizare.

Consecinţa epuizării rezervelor de energie, prin mersul mult îngreunat şi prin frig, la care se adaugă stresul generat de rătăcire, întuneric sau doar întârziere şi ivirea unor probleme neprevăzute este HIPOTERMIA. Ea este „umbra” ce-i însoţeşte iarna în permanenţă pe ignoranţi. În articolul „Hipotermia – Cruci în Carpaţi” din capitolul 12, am scris că un om poate „îngheţa” pe munte în anumite condiţii şi în mijlocul verii! Dar iarna riscul hipotermiei este mult mai mare, prin triada de factori enumeraţi anterior – zăpadă mare, zi scurtă, frig – la care se adaugă cei subiectivi – lipsă de antrenament şi de echipament, aport necorespunzător de lichide, lipsă de alimentaţie adecvată, solitarismul, consumul de alcool, necunoaşterea traseului etc – ce constituie alte capcane. Cunosc personal multe cazuri de hipotermie. Spaţiul tipografic mă îndeamnă să nu fac relatări, ci doar câteva trimiteri la relatări din revista România pitorească: Trei morţi în „Tragedia din Valea Dorului” (Rp 2/75), doi morţi în apropierea cabanei Padina (Rp 8/86), alţi doi „Morţi în Poarta Bucurei” (Rp 7/94), un mort sub Vf. Iezerul Caprei din Munţii Făgăraşului (Rp 1/95) unul în zona Fruntea Moaşei – Suru (Rp 3/96), OPT morţi (!!!) în 29 mai 1966 pe Muntele Mic, la un concurs de orientare (Rp 5/1996) etc.

O altă capcană sunt NINSORILE cu o cantitate mică de zăpadă DAR CU VÂNT! Ele sunt cauza a cam 80% dintre victimele avalanşelor prin formarea parşivelor „plăci de vânt”. A se vedea capitolul 10.

O altă capcană a iernii în munţi o reprezintă PANTELE de ZĂPADĂ ÎNGHEŢATĂ ce duc deseori la alunecări accelerate, soldate cu politraumatisme grave sau chiar moarte. În cazul acestor accidente, practic nu există cauze obiective, întreaga vină aparţinând direct victimei. Unii nu au echipament adecvat, alţii au dar nu ştiu să îl utilizeze. N-au nici cunoştinţe teoretice, darămite lecţii practice. Am întâlnit tineri care ţineau cu mândrie câte un piolet în mână, dar care nu ştiau cum se face o frânare cu el.

Betele de schi, din ce în ce mai mult utilizate în ture de iarnă, nu pot înlocui pioletul pe pantele îngheţate. Un experimentat alpinist harghitean, parcurgând Creasta Făgăraşului, nu s-a putut opri cu betele de schi când a scăpat la vale de pe Vf. Lăitel. Coechipierii insistaseră degeaba să-şi ia în mână pioletul ce-l purta fixat pe rucsac… Din fericire, jos, în căldarea sudică, impactul de oprire într-un bloc stâncos l-a atenuat rucsacul.

Uneori, partea de jos a unei pante permite bocancilor să facă „scară de urme”, dar sus, aproape de creastă, zăpada devine tot mai dură. În astfel de cazuri, bocancii refuză a suplini lipsa colțarilor. Din apropierea Şeii Capra un cunoscut monitor de schi a alunecat din acest motiv până pe gheaţa lacului Bâlea. Vârfurile clăparilor intră greu sau deloc în zăpada îngheţată, iar la insistenţă se pot sparge din cauza şocului de izbire. Cât despre cei încălţaţi cu ghete sau cizme de oraş sau de zăpadă (”moon boots”), au şanse puţine de a nu aluneca iar tragedia este aproape. Tot din Șaua Capra, la coborâre, o turistă din Budapesta, care urcase împreună cu încă două persoane pe urmele – tot mai puţin adânci înspre ea – ale echipei din care făceam parte, a făcut o tentativă involuntară de a deveni bob uman, fiind salvată de cordelina cu care am asigurat-o după multe insistenţe. Urcase în cizmuliţe, fără probleme, cu noroc şi cu ceea ce putem numi „curajul inconştientei” şi nu înţelegea până atunci rostul cordelinei… În Rp 6/83 este relatat cazul lui Dan D. care, alunecând din zona Colţilor Pelegii, „a încercat să înfigă un băţ de schi în zăpadă, dar degeaba, căderea n-a putut fi evitata. S-a lovit de o stâncă la cap”. Un grup de inimoşi au stat toată noaptea lângă el, făcând foc cu jnepeni, salvându-l de la moartea prin hipotermie, până când, a doua zi, elicopterul l-a putut duce la spital. Un accident similar a suferit şi schiorul clujean Sz. I.,încercând să urce din căldarea Bâlea spre Turnul Paltinului. „Întrebându-l la spital ce avea în mână în momentul alunecării mi-a răspuns: „aparatul de fotografiat”!

NECUNOAŞTREA ZONEI este iarna o frecventă cauză de accidente. Cu excepţia versantului vestic al Pietrii Craiului şi al abruptului Bucegilor, rar se întâlnesc în Carpaţii romaneşti văi şi versanţi inaccesibil turiştilor… pe timp de vară! În sezonul hivernal însa, necunoaşterea itinerarului te împinge uşor în capcană. Crestele au cornişe periculoase, pe versanţi şi vâlcele pândesc avalanşe sau înclinarea le face inaccesibile fără echipament special, iar pe văi şi în pădure nămeţii imenşi pot fi un obstacol neaşteptat de redutabil. Astfel, un grup de alpinişti germani a coborât dinspre creastă pe Valea Avrigului. Urmându-i firul, în loc să meargă pe la cabana Bârcaciu, le-au trebuit trei zile până în Țara Făgăraşului!

LIPSA ECHIPAMENTULUI DE BIVUAC, a hainelor şi alimentelor de rezervă poate fi fatală iarna. Vremea bună, zăpada întărită, buna condiţie fizică ne pot atrage în capcana de a renunţa la tot ce nu pare a fi indispensabil turei. Uşurarea rucsacului este tentantă, dar iarna vremea se schimbă brusc şi pot apărea multe alte probleme neprevazute. Raiul poate deveni în scurt timp infern şi dacă nu ai mijloace să-l înfrunţi… Muntele Mic a făcut 8 victime (!!!) în 29 mai 1966 (tragedie comentata după 30 de ani în Rp 5/96)… Nouă, echipei de alpinism „U” Cluj, ne-au trebuit în martie 1975 numai două zile şi jumătate pentru a parcurge Creasta Făgăraşului de la Suru la Sâmbăta, cu o noapte la cabana Bâlea Lac şi una în cort, în Portiţa Viştei. Eram însa pregătiţi ca, dacă se strică vremea, să rămânem în loc mai multe nopţi în creastă până când puteam relua înaintarea, bivuacând în cort sau, la nevoie, în grotă, în zăpadă. Un grup de „alpinişti” din Călăraşi au plecat într-o iarnă să parcurgă traseul Suru – Negoiu. Au ajuns abia pe versantul sudic al Vârfului Moaşa, în Valea Boia, unde au fost găsiţi…vara! Am văzut fotografiile făcute la „recuperarea” lor de colegii salvamontişti din Piteşti. Ele redau imaginea, din fericire nu şi mirosul…

Există şi alte „capcane”. Sărind peste „clasicele” deficiente de echipament, de pregătire fizică şi psihică, să accentuam, de exemplu, FALSUL SENTIMENT DE SIGURANŢĂ ÎN GRUP numeros sau la mâna unui ghid montan autoproclamat sau proclamat de foruri incompetente… Din cauza unor astfel de tembeli, nu merită alt nume, mor oameni nevinovaţi. Să ne amintim de tragedia de la Straja „Lupeni (Rp 8/88): „Ghidul” Emilian U din Cugir, în loc să participe la căutare, s-a urcat în autobuz, plecând acasă. Schiorul rătăcit de grup a murit de hipotermie…

Capcanele iernii, ascunse în munţi, sunt destul de numeroase, dar nici nu ni se întind la tot pasul şi pot fi cunoscute şi evitate. „Muntele nu tolerează ignoranţa” (Constantin G. Păun). Dar, respectându-i legile, vom întâlni în ascensiunile hivernale numai bucurii. Despre ele nu am scris în acest articol, fiecare dintre noi le cunoaşte, le caută, le simte, le trăieşte acolo sus, în împărăţia de alb şi albastru, de lumină şi libertate, de puritate şi frumuseţe a Măriei Sale Muntele.