Iarna pe creste

Noţiuni generale dar şi exemplificări, privind modul de pregătire şi abordare a crestelor montane în timpul iernii.

Motto: „Muntele se savurează cu linguriţa, nu se mănâncă cu polonicul”.

Emilian Cristea

PRINCIPII

Afirmaţia din motto e cu atât mai valabilă iarna. E valabilă şi o altă sintagmă deja celebra: „Iarna nu-i ca vara”. Căci, a parcurge vara creste carpatine e drumeție-turism, a face asta iarna e deja alpinism. Și alpinismul presupune echipament adecvat, cunoştinţe temeinice şi tehnici specifice, verificate şi exersate mai întâi în locuri uşoare, nepericuloase. Presupune a şti să citeşti zăpada, dacă e bună, dacă e rea. Trebuie să putem înţelege vocea Muntelui, să auzim dacă ne spune „Bine aţi venit!” sau ne sfătuieşte să renunţăm de data aceea. Iar astea se învaţă treptat. Prima noapte în cort iarna (vezi: https://dinumititeanu.ro/Cu-cortul-iarna/) e indicat s-o „gustăm” nu departe de o localitate sau cabană. Diversele tehnici de utilizare a pioletului şi de mers cu colțarii se pot învăţa şi după texte, desene sau fotografii din cărţi (Walter Kargel: Alpinism, editura Sport-Turism, 1981) sau reviste şi apoi exersa practic pe zăpadă, lângă o cabana, pe o pantă cu loc plat la baza ei. Dar e mult mai bine să învăţam astea de la cineva cu experienţă, mai indicat la o şcoală de iarnă. Să exersăm – sub ochii unui instructor – de zeci de ori fiecare tehnica, fiecare mişcare, până „ne iese”, până simţim c-o stăpânim.

„A pleca neinstruit iarna pe creste carpatine, e ca şi cum te-ai arunca în mare fără să ştii să înoţi”, a scris Ion Preda în cartea „Omul şi Muntele”. Mai face el unele afirmaţii/ interpretări greşite ale relatărilor salvamontiştilor; era doar ziarist, nu şi montaniard, dar se pot învăţa multe din ea. Tinerii au dreptate când afirmă că e greu să găsească un veteran dispus să-i însoţească. Și din acest motiv pleacă singuri şi învaţă încet-încet de la Maria Sa Muntele, mai ales dacă în prealabil au citit prin cărţi şi reviste despre zăpadă şi avalanşe. Dar, pentru a învăţa mai întâi acel foarte necesar ABC, lângă o cabana, ar putea găsi mai uşor un binevoitor. „Citind zăpada” alegi varianta cea mai puţin periculoasa. De pe Vf. Șerbota, la prima parcurgere a crestei făgărăşene am preferat să urmăm Custura Săraţii. După Negoiu, în două ierni la rând am optat pentru a coborî prin Strunga Dracului, decât să tăiem feţele de ocolire a Vârfului dintre Strungi. În altă iarnă am apreciat că e mai periculoasă Strunga Dracului. De la Fereastra Zmeilor, o dată am mers pe traseul de vară, altă dată am urcat, nu uşor, până pe Vf. Arpașu Mic.

Într-o iarnă din anii ’70, pe o zăpadă buna, excelentă, plecând pe întuneric de la cabana Suru, am mers spre Şaua Suru pe traseul de vară şi am ajuns în acea seară, tot pe întuneric, la… cabana Bâlea! În următoarea iarnă, am urcat însă pe Muchia Moaşei până sus în creastă, în Vf. Cocoriciu şi apoi am mers în 3 zile până la Sâmbăta. Dar în altă iarnă ne-am întors acasă după o tentativă începută tot de la cabana Suru. Tot pe acolo, în 11 martie 1980, doi alpinişti din Zărneşti, după ce au urcat o vreme pe muchie, au apreciat că zăpada e tare şi au început traversarea spre Şaua Suru. Neefectuand un „profil” (vezi capitolul „Avalanşe”), n-au putut afla că e îngheţat doar un strat superficial care poate aluneca pe cel de sub el. Sau poate acel stat „tare” era o „placă de vânt”. În acele vremuri nu se ştiau la noi despre avalanşe câte ştim astăzi. Avalanşa declanşată de ei, l-a omorât pe Gigi Pascu iar în acţiunea de căutare-transport a cadavrului sau a murit cu două zile mai târziu, într-o avalanşă mică, şi salvamontistul sibian Robert Ungureanu.

Am dat intenţionat câteva exemple din Făgăraşi, în speranţa că-i pun pe gânduri pe cei care vor să sară „peste cal”, peste etapele de pregătire prealabilă în alţi munţi mai puţin periculoşi. Și vă asigur că eu nu am sărit etapele. Traseul ce ni l-am propus, e bine să fie parcurs în prealabil vara „cu ochi de iarnă” şi de luat vara unghiuri de marş, puncte sau track pe GPS. Altfel, pe ceaţă, putem pierde vremea cu multe căutări sau putem ajunge în locuri periculoase.

E de dorit ca turele de iarnă să fie progresive ca durată şi ca distanţe de parcurs. Să se abordeze mai întâi munţi mai blânzi ca: Baiului/ Gârbovei, Cindrel, Suhard, Căpăţânii, Vâlcan, Leaota. Sau în munţi mai mari şi cu mai multe pericole să urcăm mai întâi doar până la o cabană: Bâlea, Sâmbăta, Bârcaciu, Meteo Pietrosu Rodnei, Pietrele, Genţiana şi altele. Și de acolo, într-o șa sau pe un vârf şi înapoi. În acest fel avem şanse mari de a ne întâlni şi împrieteni cu montaniarzi experimentaţi şi de a învăţa de la ei. Sau să ne înscriem la o tabără-scoală condusa de un ghid autorizat, membru în AGMR (Asociaţia Ghizilor Montani din România). Aceştia au trecut prin examene teoretice şi practice severe şi anunţă cu decenţa ceea ce de fapt vor face cu voi: „Iniţiere în mersul pe munte/ în alpinismul de iarnă” nu „Curs de supravieţuire” sau „Şcoală de ghizi” cum pompos, alţi „ghizi” îşi caută clienţi!

Apropo, citiţi un articol foarte util al Alexandrei Puşcaşu (are mai multe ff utile şi instructive): https://bloguldecalatorii.ro/articole/despre-mersul-pe-munte-iarna-si-niste-semnale-de-alarma

O tură de creastă mai lungă trebuie să fie mai întâi ceva de genul Creasta Rodnei. Aceasta a fost şi este o şcoală pentru multi cehi, slovaci şi polonezi (a fost şi pentru mine în februarie 1971). De ce n-ar fi şi pentru mai multi români? Căci, nu e bine a se începe direct cu creasta Făgăraşului, cum doresc foarte mulţi dintre cei care îmi cer sfaturi. Acestea sunt descrise destul de detaliat, pentru ambele sensuri de parcurgere, în cartea „Munţii Făgăraşului” (editura Bel Alpin, 2001) a lui Andrei Beleaua, un excelent cunoscător al masivului „în haine albe”. Descrierile ajută mult. Dar, important e şi ce ne spune Muntele, zăpada, ce constatăm şi hotăram la faţa locului! Tot în principiu, cele mai mari riscuri iarna sunt la începutul iernii (zăpada neaşezată, instabila, favorabila avalanşelor cu zăpadă uscată) şi la sfârşitul iernii, când putem provoca sau pleacă spontan avalanşe cu zăpadă umedă.

Am scris un material amplu (41 de pagini A4) despre avalanşe. Îl găsiţi în capitolul 10. Reamintesc, cele trei mai „avalanșoase” situaţii:
– După ninsoare în cantitate mare;
– După încălzirea bruscă a vremii;
– După ninsori reduse, dar cu vânt!!
Primele două situaţii le ştiu cei mai multi, cea de a 3-a o ştiu mai puțini. Ea e cea mai periculoasă, e cauza a peste 80% dintre decesele în avalanşe, prin ruperea de către victime a fragilelor si parşivelor plăci de vânt. În situaţia a 3-a au murit şi unii alpinişti experimentaţi! Căci, nimeni nu poate depista cu precizie toate zonele periculoase! Dar cei ce ştiu citi zăpada, au mai mari şanse să evite zonele-capcană.

DEPLASAREA

Iarna, multi versanţi, multe pante, şei, alte zone ale potecii ştiute de vara, se evită sau se abordează altfel. În principiu, mai ales unde exista un anumit risc ca noi să declanşăm o avalanşă, nu se merge în serpentine sau în diagonale, ci „pe linia de cea mai mare pantă”, pe unde s-ar rostogoli un bulgare, o piatra. Eventual pe crestulițe, pe muchii, nu pe feţe sau vâlcele sau mergem pe marginea lor, unde zăpada are şi „aderenţă laterală”. Vizăm zona crestei unde nu e cornişă sau unde e cea mai mică. Nu se traversează pante cu înclinare medie sau mare. La nevoie se face asta pe cat mai sus, pe lângă stânci, cu paşi mari, câte unul, la distanţă, călcând în aceleaşi urme. Sau facem în prealabil un „profil”, un şanţ adânc şi studiem straturile, relaţia dintre ele. În principiu, crestele nu se parcurg pe traseul de vară, care ocoleşte multe vârfuri. Trebuie urmată linia crestei, peste vârfuri. Doar cele mai abrupte, turnurile, se ocolesc cu mare atenţie, eventual legaţi câte doi în semi-coarda şi cu asigurarea acesteia la perete, în pitoane, „nuci”, la jnepeni etc. De exemplu, am făcut asta pe Brâna Mare a Coştilei în unele zone. Dar a merge strict pe creasta sau nu, depinde şi de starea zăpezii: număr de straturi, grosimea, vechimea, duritatea fiecărui strat, aderenta dintre ele, „patul” pe care s-a aşternut pătura/ păturile de zăpadă.

Pe multe creste, iarna sunt cornişe, acele „streşini de zăpadă” care se pot rupe la greutatea unui om. Trebuie mers la o anumita distanţă de ele, în funcţie de mărimea lor. Şi de dorit, legaţi în coardă. Au murit alpinişti celebri prin ruperea cornişelor când ei nu erau legaţi în coardă: Hermann Buhl în Chogolisa (Karakorum-Himalaya), Patrick Berhault pe o creasta dintre Dom şi Taeschhorn din Alpi. Iar în 30 aprilie 2017, pe pantele vârfului Nuptse din Nepal a murit fenomenalul Ueli Steck poreclit ”The Swiss Machine”! Dar şi legaţi în coardă trebuie mers cu mare atenţie, cel care se prăbuşeşte cu cornişa sau care alunecă pe panta abruptă, îşi poate trage coechipierul după el! Aşa a murit Erhard Loretan în Alpii Bernezi, tras de prietena sa care nu s-a putut opri cu pioletul.

De fapt, cu excepţia unor zone mai deosebite: Custura Săraţii în Făgăraşi, Coama Lunga în Piatra Craiului, Porţile Închise din Retezat, nu pe creasta sunt cele mai mari probleme, ci ajungerea în/ coborârea din creasta. Idem, la coborârea/ urcarea unor pante mai abrupte ale crestei: zona lacului Avrig, cea dintre Strunga Dracului sau Doamnei şi Portiţa Călţunului, a lacului Podu Giurgiului, în Căldarea Pietroasa a Doamnei, Galeşu, Şaua Vârfului Mare. Idem, depăşirea unor vârfuri sau creste mai dificile: Creasta Arpăşelului, Arpaşu Mic şi altele. Și panta estică a căciulii Vf. Laitel (e o faţă cu risc de avalanşă) e bine a nu se aborda pe poteca de vară, ci evitând-o. Când mergem spre Bâlea, din vârf cotim 90 de grade spre stânga (nord) mergem 250-300 de paşi şi apoi cotim pe creastă spre est. Asta (ca şi alte „şmecherii”) am aflat-o de la Toma Boerescu, fost şef competent al Salvamontului sibian şi ne-a fost utilă în ceaţa de atunci.

Dacă nu ştiam secretul de la Nea Tomiță, că la coborârea de pe Vf. Viştea spre Portiţa Viştei, după o vreme să facem traversarea unei mici muchii spre dreapta, având acolo ceaţă, ne-am fi trezit amăgiţi în peretele nordic, în „prăpastie”, cum le place ziariştilor, necunoscători în ale muntelui, să scrie. Se poate vedea şi vara acea capcană!

Dacă n-am fost vara pe acolo (marcajul ocoleşte vârful), venind dinspre vest, când starea zăpezii ne obligă să urcăm Vf. Gălășescu Mic până sus, la coborârea spre Fereastra Mică a Sâmbetei, în caz de ceaţă, tentaţi să urmăm buza abruptului nordic, intram greşit pe o muchie abruptă, periculoasă, cum au păţit cinci clujeni şi sibieni la început de an 2000!

ECHIPAMENT.
Nu se pleca niciodată cu echipament de proastă calitate, neverificat. Trebuie să avem cele absolut necesare: Geacă anti-vânt cu glugă, pantaloni ce nu se udă de la zăpadă, parazăpezi, mănuşi, ochelari anti-UV şi anti-viscol, un buff pentru protecţia feţei, căciuliţa/ fes. Iarna trebuie să avem cu noi o pufoaică! Mai ales pentru pauze/ opriri sau la montat şi demontat cortul .Dar uneori, când e ger mare şi vânt, chiar şi în timpul mersului, mai ales pe plat sau la coborâri. Nu se poate şti la plecare ce echipament vom căra degeaba. Dar obiecte de care poate depinde viata (cort, piolet ,colțarii, beţe, primus, busola sau GPS, harta, folie de supravieţuire, chibrite/ brichetă ferite de umezeala) nu trebuie lăsate acasă gândind: „poate nu e necesar” sau „de atâtea ori l-am cărat degeaba”. Nu trebuie să răbdăm de foame dar nici să cărăm mâncare multă. Pe munte n-a murit nimeni de foame, ci doar din greşeli, din lipsa de antrenament, din lipsa de rezistență fizică şi psihică. Un organism antrenat, foloseşte „raţional” pentru efort şi depozitele de glicogen şi lipide, nu doar „benzina” ingerată.

Nu putem raţiona, mai ales cu grup neomogen, cu oameni neverificaţi, că ajungem până la cabana/ refugiul „X”. Vă pot da nume de oameni care au murit gândind asa. Deci, e bine să avem cele necesare unui bivuac pe/ în zăpadă: cort bun, salteluţe izolante, saci de dormit de calitate, haine de rezerva uscate, primus (verificat să funcţioneze la frig, deci cu combustibil lichid sau cu gaz propan, nu butan!), termosuri pentru ceai cald şi în timpul zilei, lopata pentru zid de protecţie a cortului sau pentru săpat adăpost în zăpadă, de ştiut unde şi cum trebuie realizat!

Mare atenţie la cornişe. A se vedea desenul aflat în toate manualele de alpinism.

BEŢE sau PIOLET? Răspunsul este Şi, Și!

PIOLETUL. Iarna, pe munte, e nevoie de piolet sau, şi mai bine, de piolet şi beţe. Vom vedea mai jos de ce. Nu se merge cu tradiţionala bâtă, culeasa din pădure sau „cu mâinile în c…”, cum dorea unul să urce de la Bârcaciu spre creastă. De fapt, el recunoştea că venise „la munte”, avea, de fapt, bocanci de vară, nu să urce „pe munte”. Dar prietenul cu care venise avea piolet şi colţari. Ce ture comune puteau face? A urcat un timp cu noi spre Vf. Scara, apoi, unde zăpada a devenit „beton”, cu risc de a aluneca şi a nu se mai putea opri, s-a întors cu amicul său şi cu amicul nostru (acesta avea toate cele necesare, dar nu se simţea în apele lui în zone dificile, ii era teamă; în plus n-avea condiţie fizică pentru ture lungi). PIOLETUL a apărut în alpinismul de iarnă cam prin 1875. Avea coada mult mai lungă ca a celor de azi. Era utilizat atunci de ghizi pentru a tăia cu spatula-lopăţica sute sau mii de trepte în zăpada îngheţată pentru clienţii lor. Căci, nu apăruseră colţarii. În ascensiunile pe zăpadă, pioletul (unul şi cu coada dreaptă şi mai lungă: 70-80 cm) era şi este utilizat în mai multe poziţii, în funcţie de înclinarea pantei, consistenţa zăpezii, deplasare (urcare, traversare, coborâre, asigurare, auto-asigurare, frânarea alunecării involuntare etc.), piolet-baston, piolet-sprijin, piolet-ancora, piolet-tracțiune, piolet-traversare, piolet-frână ,tehnici combinate. Exista si o tehnica de rapel dupa piolet, desigur cu recuperarea acestuia. Escaladele pe pereţi sau cascade de gheaţă au adus mari modificări ale design-ului pioleţilor: cozi mai scurte, curbate şi ele şi lamele, se folosesc doi. Au apărut şi pioleţi multifuncţionali, cu piese interşanjabile, unele utilizate şi la pregătirea bivuacului în cort sau iglu.

Dacă se merge cu mâinile în cureluşe (dragoane) sau nu, există opinii diferite, fiecare metodă are avantaje şi riscuri. Unii, s-au accidentat cu pioletul rămas pe mâna băgată în cureluşă, unii chiar mortal (un român la coborârea din Şaua Paltinu spre Şaua Bâlii). Dar Joe Simpson explică în cartea „Umbre întunecate” că danezul Ari Gunnarsson n-ar fi murit în Pumori în 1991 dacă nu ar fi renunţat la „dragon” pentru a-şi uşura echipamentul!

Utilizarea pioletului trebuie învăţată de la un bun cunoscător al tehnicilor şi exersate pe pante scurte cu loc plat de oprire în caz de nereuşită a manevrei. E necesar să ştii în deplasare care tehnică s-o utilizezi, care e cea mai adecvata zăpezii şi momentului, scopului, când s-o schimbi. Dar cel mai important este să ştii să utilizezi prompt şi corect tehnica de frânare şi oprire în caz de alunecare pe o pantă de zăpadă îngheţată. Trebuie acţionat rapid şi corect, cu calm, stăpânire de sine, nu paralizat de panică. Atunci, în 3 ianuarie 2000, pe Gălășescu Mic, Anamaria, (nu avea colţari pe bocanci, dar avea pioletul în mână), a căzut pe spate şi a alunecat 15-20 m pe o pantă nu foarte înclinată, înainte de „prăpastie”. Așa au declarat sibienii care erau lângă ea. Sigur ca ea nu-şi aminteşte cum a ajuns „pe marginea prăpastiei”. Dar, afirmaţia ei din Monitorul de Braşov: „De fapt, nu pot spune dacă am alunecat sau dacă au fost altele cauzele accidentului”, m-a dezamăgit. E absurdă, tendenţioasă şi preia una dintre insinuările unor ziarişti care nu cunosc muntele. Chiar crede ca sibienii (prietenul ei era mai în faţă să caute „drumul” prin ceaţă) au împins-o în prăpastie? De ce ar fi făcut-o? În momentul alunecării ei, băieţii, i-au strigat să folosească pioletul, dar n-a schiţat nici un gest de a se întoarce „pe burtă” şi a executa manevra salvatoare!

De fapt, trebuia să facă manevra fără să-i strige ei asta. De ce n-a făcut-o? N-o ştia? (am întâlnit, nu o dată, tineri cu pioleţi, dar care nu ştiau manevra nici teoretic!) N-o exersase? S-a „blocat” psihic? Dacă ştii că ai psihic labil (cum ştia amicul nostru cu care am fost la Bârcaciu), te limitezi la ture uşoare până ţi-l „educi”. Toată lumea şi cei „de specialitate”, dar mai ales ziariştii au analizat şi amplificat vina băieţilor; vina Anamariei, nimeni! Era simplu: dacă ea ar fi ştiut şi ar fi executat manevra de oprire, nu ar fi curs râuri de cerneala şi avalanşe de acuzaţii. La şcolile de alpinism, „elevii” execută manevra de oprire de zeci de ori, de obicei din diverse poziţii, inclusiv de pe spate sau cu capul în jos, inclusiv cu rucsac. Uneori, doar în momentul când instructorul dă comanda: „acum!”, ca să-şi dea seama ce dificil sau chiar imposibil este să te opreşti dacă nu ai făcut prompt manevra, dacă deja ai viteză prea mare de alunecare-cădere pe pantă. Nu-i destul să cumperi sau să împrumuţi piolet, colţari, coardă. Trebuie să fi exersat utilizarea lor în zone uşoare, nepericuloase. Căci, Muntele iartă uneori, da doar avertismente, dar nu iartă la infinit, iar uneori nici nu dă avertisment! Nu se merge pe munte „la noroc”! Nu se urca doar cu picioarele, ci şi cu capul!

NOTĂ: Acum, la toate şcolile de alpinism de iarna, se predă şi exersează frânarea numai cu ciocul pioletului. Am aflat cu greu, în Alpi, de la un veteran, explicaţia: noul design, curbura accentuata a ciocului, a cauzat accidente prin înfigerea acestuia în gâtul alpinistului dacă a frânat cu metoda veche „cu spatula/ lopăţica”, metoda ce se preda şi exersa în tinereţea mea, pe zăpadă nu prea îngheţată, căci ciocul ar fi „tăiat-o”. Doar pe zăpadă îngheţată „bocnă” se folosea frânarea cu ciocul! Dar în acea vreme existau doar pioleţi clasici, cu coada lunga şi curbură mică a ciocului, nu ca cei tehnici de azi. Recunosc faptul că eu şi acum, cu pioletul clasic, pe zăpadă „normală” merg mereu cu pioletul pregătit pentru ca în caz de… să frânez cu spatula, cu tehnica veche „frânare progresivă”, nu bruscă, dar începută rapid! Mi-a fost utila de multe ori şi nu mi-am băgat ciocul în carotidă sau jugulară!

NOTĂ din 2021: Am primit recent excelentul manual UIAA tradus în limba română, care arată superb, e tipărit pe hârtie de o foarte bună calitate. M-am bucurat ca la pag. 356 să găsesc textul şi schema de frânare cu lopăţica pioletului în zăpadă moale şi cu ciocul (în carte e folosit greşit, „vârful”) doar în zăpadă tare, dură. Logic, nu? Iar la mers pe pante eu am ţinut şi ţin pioletul cu ciocul spre înainte sau cu lopăţica spre înainte gândind cu care dintre ele voi frâna în caz că voi aluneca la vale: Nu ţin seama de ce scrie în unele cărţi! Ci doar să-l prind rapid şi cu cealaltă mână şi apoi să mă arunc instantaneu pe piolet, deci cu ciocul spre zăpada când e îngheţată sau cu lopăţica atunci când e mai moale! Când folosim lopăţica, ne aruncăm cu pieptul/ umărul pe piolet ţinând coada lui la orizontală, lopăţica va tăia zăpada câţiva metri ca un cuţit, şi apoi ducem progresiv mâna ce ţine coada spre coapsă, în acest fel efectuând o frânare progresivă şi apoi, oprirea! Dacă am frâna brusc, riscăm să se smulgă lopăţica din zăpadă sau să ne accidentăm umărul respectiv! E simplu cu pioleţii clasici de zăpadă, care nu au ciocul curbat, dar mai periculos pentru gât cu cei moderni cum am văzut mai sus!

BEŢELE: Despre utilitatea beţelor de schi/ trekking am scris în „Sfaturi pentru mersul pe munte”. De dorit e ca iarna beţele să fie telescopice, ca să le putem ajusta lungimea după caz: Mai scurte la urcare, mai lungi la coborâre, inegale la traversat pante. Le scurtam la minimum când n-avem nevoie de ele: în tren, autobuz ,în locuri dificile, de exemplu în Strunga Dracului, Creasta Pietrei Craiului, unde le punem pe rucsac şi luam pioletul în mână. E adevărat că cele telescopice sunt cam scumpe. Iarna, sunt mult mai bune ca pioletul în zone cu pantă cu inclinaţie mică sau medie. Dar dacă nu avem piolet şi colţari, pe pante cu zăpadă îngheţată riscăm să alunecăm şi prindem viteza tot mai mare dacă nu ne oprim cât mai repede. POZIȚIA în care avem cele mai mari şanse DE OPRIRE CU BEȚELE este: să le prinzi pe ambele (lipite unul de altul) cu o mână de deasupra rondelelor şi cu cealaltă cam pe la jumătate. Este poziţia în care înaintăm cu bețele pe pante cu pericol de alunecare, poziţie preventivă. Deci, în zone cu risc de alunecare, nu cu mâinile introduse în curelele beţelor). Și alunecând pe burtă (se realizează o anumită frânare şi prin frecarea hainelor), scrijeleşti zăpada îngheţată cu vârful beţelor, apăsate puternic cu mâna de lângă rondele. Faceţi în prealabil nişte exerciţii.

Beţele nu se scufundă ca pioletul. Mai ales, dacă le montam rondele mari, ne ajută la urcare şi coborâre. Se înaintează excelent cu beţe şi colţari. Dar în zone mai abrupte, unde există riscul să ne dezechilibrăm (vânt, rucsac mare, un pas greşit sau un pas în care colţarul derapează), nu ne vom putea opri din alunecare-cădere cu ajutorul beţelor Au existat şi cazuri mortale din cauza asta! Acolo trebuie să schimbam beţele cu pioletul. REȚINEȚI: de cele mai multe ori, culoarele pe care nu a nins recent au zăpadă bună de urcat, făcând scara de urme cu bocancii. Dar, fac excepţie zonele de sus alte fetelor şi culoarelor, înainte de ieşirea în şa/ creasta. De exemplu, urcuşul spre Şaua Capra, spre Fereastra Mare a Sâmbetei, spre Curmătura Bucurei etc. Cine porneşte pe bocanci, fără colţari, are surpriza ca pe măsură ce urca, bocancii se înfig tot mai greu şi mai puţin, uneori doar 1-2 cm (cunosc oameni care şi-au spart clăparii izbind zdravăn cu ei în zăpada îngheţată). Atunci e risc mare de a nu te opri cu beţele. E obligatoriu să ai piolet, mai ales dacă n-ai colţari montaţi pe bocanci. Unii prieteni, excelenţi monitori de schi, ne ironizau la Bâlea că urcam cu pioleţi şi colţari ca să vadă lumea că suntem alpinişti. Ei urcau cu schiurile pe umăr şi beţele într-o mână, spre Şaua Capra, de unde coborau ca-n filme (să vadă lumea ce schiori excelenţi sunt ei. Eram chit!). Într-o zi, unul dintre ei, a alunecat de sus, a aruncat schiurile de pe umăr, a încercat zadarnic să se oprească doar cu betele şi… s-a oprit doar pe malul lacului! Câteva stânci ce-i apăruseră pe „traseu”, le-a evitat, rostogolindu-se lateral. Un altul, tot schior, a păţit ceva similar, când se întorceau în clăpari şi cu bete de schi, de pe Buteanu. S-a oprit doar jos, pe lacul Capra şi îşi plângea costumul de schi făcut ferfeniţă. De atunci nu ne-au mai ironizat „că facem pe alpiniştii”!

Prin iarna 2020, de sub Șaua Capra unde zăpada e cam întotdeauna mult mai îngheţată la începutul urcării, un bărbat clujean a devenit „bob uman” pierzându-și viaţa sub ochii îngroziţi ai fiului său!

Când începi o coborâre, prima dată întâlneşti zona îngheţată. Primul, trebuie de obicei să plece asigurat în coardă/ cordelină. Așa am procedat cu Doru Oros şi Roli Omer în anii ‘70, la intrarea în Strunga Dracului, la coborârea din Fereastra Podragului, din Fereastra Mica a Sâmbetei. Aici, cornişa e mai mică de obicei decât în Fereastra Mare, dar tot de obicei, culoarul e mai periculos. Atunci am apreciat că nu era. Din Fereastra Podragului, cu Mişi Szalma am făcut în februarie 1972 rapel după stâlpul de marcaj şi am spart cornişa. Pe pante înclinate şi îngheţate, la coborâre, e mai bine să folosim poziţia de urcare, cu faţa la pantă. Înfigem adânc coada pioletului în zăpadă, ne ţinem cu ambele mâini de „orizontala” pioletului (de cioc şi lopăţică), facem doi paşi înfigând adânc vârful bocancilor în zăpadă, mutam pioletul mai jos şi reluăm ciclul. Pe astfel de pante abrupte e şi mai bine dacă avem doi pioleţi şi îi folosim invers decât la căţărarea pe gheaţă. Se înaintează cam încet, dar e mai sigur aşa, mai ales cu rucsac mare. Dacă zăpada e îngheţată, colţarii prind mai bine în această poziţie, mai ales vârfurile din faţă. Iar în caz de alunecare suntem în cea mai favorabilă poziţie de a utiliza RAPID cu frâna de piolet. Sau, eu aşa fac mai de curând şi la urcare şi la coborâre, folosesc un piolet şi ciocul unui băţ telescopic dotat cu cioc de piolet (cioc fix sau rabatabil), deci căţărare sau descățărare. Desigur, când n-avem încredere deplină în coechipieri, îi asigurăm cu coarda, atât la urcare, cât şi la coborâre. Dar trebuie ştiut, luat în calcul, că asta răpeşte foarte mult timp. Așa a păţit Dan cu Anamaria şi sibienii, când au încercat să coboare pe Valea Viştei în acel început de an 2000 (s-au întors că îi prindea noaptea înainte de a ajunge la baza pantei) şi la fel la coborârea din Fereastra Mare a Sâmbetei, după noaptea când „au dormit liniştiţi”, după căderea Anamariei. Și noi, 4 clujeni, când ne-am retras în 28 martie 2000, din Fereastra Mare, după două zile de aşteptare a unor condiţii mai favorabile, n-am putut cobori prea repede. Și nu eram novici. Și nu eram terminaţi fizic şi psihic ca nefericitul grup al lui Dan. „Din Fereastra Sâmbetei e o aruncătură de băţ până la cabană” s-a afirmat într-un comentariu. Autorul acestuia, în mod sigur, n-a aruncat băţul iarna!

Au fost şi cazuri de accidente grave sau chiar mortale din cauza lipsei pioletului şi a colţarilor, a utilizării doar a băţului de schi. În revista „România Pitorească” nr. 6/1983, este relatat cazul lui Dan D., care alunecând din zona Colţilor Pelegii a încercat să înfigă un băţ de schi în zăpadă, dar degeaba, căderea n-a putut fi evitată. S-a lovit de o stâncă la cap. A scapăt cu viata, datorita unui grup de inimoşi care au stat toată noaptea lângă el, făcând foc cu jnepeni. L-au salvat astfel de la moartea prin hipotermie, până când, a 2-a zi, elicopterul l-a dus la spital. Într-una dintre zilele de început de martie ’98, trei studenţi coborau de la Bâlea Lac. Mai jos de Cascada Bâlea, fata a alunecat, dar a fost oprită, ca prin minune, de o stâncă. Băieţii au vrut să coboare la ea, dar… alunecarea lor a fost mortala! Nu e suficient să ai intenţii generoase, ca să salvezi pe cineva. Trebuie să ai şi echipament şi cunoştinţe! Dacă băieţii care au vrut să facă revelionul 2000 pe Moldoveanu ar fi încercat să coboare la Anamaria, ar fi fost sinucigaşi! Cum să facă „n” rapeluri cei trei sibieni care nu erau alpinişti? Dar, Dan avea pitoanele necesare? Ar fi găsit ţancuri sigure pentru bucle? Și dacă le-ar fi avut, ce se făcea cu ceilalţi? O salvare nu se face doar cu inima, ci mai ales cu raţiune. Pe un schior clujean, accidentat grav prin alunecare-cădere, tot la Bâlea, l-am întrebat la spital: ce aveai în mână în momentul căderii: piolet sau beţe? Răspunsul a fost: aparatul de fotografiat!!! Multe dintre crucile şi plăcuţele de pe Valea Jepilor şi de pe Drumul Schiel din Bucegi, sunt datorate alunecărilor pe limbile de zăpadă, în aprilie şi chiar iunie, ale unor tineri care se duc pe Valea Prahovei LA munte şi apoi se hotărăsc (jos e primăvară!) sa urce PE munte, ceea ce e altceva! Sus, iarna și „aia cu coasa” pândesc pe imprudenţi… Vă imaginaţi că aceştia nu aveau nici beţe de schi, nici colţari, nici piolet. Aveau doar dorinţa de a urca, curajul inconştientei, orgoliul tinereţii. Le lipsea puterea de a se întoarce, de a renunţa la timp.

COLŢARII: Oamenii de la munte, şi cei din Alpi, şi ai noştri, îi foloseau de secole. Artizanali, făcuţi de fierari, în Carpaţi se numeau „mâţe”. În cartea sa «Vocation alpine», celebrul Armand Charlet (1900-1975) scrie că în timpul stagiului militar li s-au dat colţari cu 6 puncte. E de mirare de ce alpiniştii din anii 1800 urcau doar tăind ei, sau mai ales ghizii lor, sute şi mii de trepte cu pioleţii, nu foloseau colţari! Sau au încercat dar „mâţele” acelea nu le ofereau destulă încredere? Colțarii cu 10 vârfuri au fost inventaţi de Eckenstein abia în 1910, un progres fantastic, o economie uriaşă de timp şi energie pentru ascensiunile de iarnă. Apoi, pe măsură ce alpiniştii abordau pante tot mai abrupte, chiar verticale, au apărut colţarii cu 12 puncte. Primii (sau printre primii) care i-au utilizat pe cei cu 12 puncte au fost Anderl Heckmair şi Wiggerl Vorg în 1938, când au urcat în premieră Peretele Nordic al Eigerului. (Pe traseu s-au cuplat cu austriecii Fritz Kasparek şi Heinrich Harrer. E ciudat ca unul dintre cei doi doi nu avea deloc colţari).

În căţărarea pe gheaţă se folosesc alţi pioleţi, alţi colţari, alţi bocanci: vezi: Căţărarea pe gheaţă (Ice-Climbing).

Iarna, de fapt şi vara, mai ales în zone dificile e nevoie de multă atenţie, adevărat că uneori şi de noroc. Căci, un pas greşit, greşit uneori nu din vina ta, poate fi fatal. Cum i-a fost lui Tavi T în duminica de 2 martie 2014 pe Muchia Albotei, când în coborâre pe aceasta, cam trecuseră de zonele periculoase, parcurse cu coarda. Robert, coechipierul său, relatează:

„Mâncăm şi apoi continuăm drumul pe o zonă uşoară. Nu suntem legaţi în coardă aici. Pe la orele 16, mai târziu, după poze, am văzut ca era trecut de 17, ajungem la un punct în care o luam prin dreapta crestei în direcţia de mers (spre est). Ajungem la un jgheab cu zăpadă, lat de circa 6-7 m. Tavi trece primul, eu aştept pe partea înierbată. Piciorul intra circa 30 cm în zăpadă. La ultimul pas dinspre zăpadă pe iarba, piciorul lui drept se agaţă de pantalon sau parazăpadă, se dezechilibrează, cade în fund pe zăpadă şi începe să alunece uşor pe jgheab. Panta e de circa 30-40 de grade. Reuşeşte să se întoarcă pe burtă, încearcă să înfigă pioletul din mâna dreaptă, dar frânează prea puţin în zăpada nu foarte consistentă. Avea la piept si un aparat DSLR într-o husa care l-a împiedicat să apese cu ambele mâini. După circa 30-40 m, jgheabul face o curbă către dreapta mea (sunt orientat către est, cu faţa la vale), nici aici nu reuşeşte să se oprească. Îl pierd din vedere, după circa o secundă aud un pocnet uşor…”.

Oare cu ce piesă a pioletului încercase Tavi oprirea? Posibil cu ciocul, cum se învaţă în ultimii cam 20-30 de ani la toate şcolile de alpinism! Și nu înţelegeam de ce! Colegii de Club mai vechi vă amintiţi că prin 2006-2009 când în ture de iarnă vă arătam tehnica de oprire cu pioletul, eu foloseam „pentru cultura generală” şi metoda de frânare/ oprire cu lopăţica ce se învăţa şi exersa în anii 50-80 la toate şcolile de alpinism din lume. Metodă care permitea frânarea progresivă, logică şi la frânarea unui autoturism. Dar despre acea tehnică, unii tineri mai documentaţi nici nu auziseră, nu se mai folosea și cu greu am aflat în Alpi, de la un ghid-veteran, de ce: pioleţii îşi modificaseră designul, mai ales cei cu coada scurtă, ciocul devenise mai curbat, motiv pentru care unii mai neatenţi aruncându-se pe piolet pentru a frâna cu spatula/ lopăţica, s-au aruncat cu gâtul în ciocul pioletului!

Și celebrul nod Bulin se abandonase pe plan mondial din cauză că la o demonstraţie de salvare a fost tracționat greşit, s-a deschis şi a murit cel care trebuia „salvat”, iar salvatorul s-a accidentat. După un număr de ani, s-a revenit la folosirea Bulin-ului în unele situaţii, dar nu la legarea în coardă unde se foloseşte acum doar 8-ul dublu. Mii de oameni din generaţia Lionel Terray, Walter Bonatti se legaseră cu coarda peste piept cu nod Bulin (şi eu!) când nu apăruseră „vestele”/ hamurile/ centurile. Oricare nod poate fi periculos dacă nu e corect făcut şi corect folosit!

Revenind la piolet: Când am urcat prima dată pe Mont Blanc, în 1973, aş fi murit dacă la o alunecarea bruscă (deşi aveam colţari) pe zăpada „beton” acoperită cu un strat subţire de pulver, dacă nu aş fi frânat cu ciocul pioletului!

Am primit recent excelentul manual UIAA tradus în limba română, care arată superb, e tipărit pe hârtie de o foarte bună calitate. M-am bucurat ca la pag. 356 să găsesc textul şi schema de frânare cu lopăţica pioletului în zăpadă moale şi cu ciocul (în carte e folosit greşit „vârful”) doar în zăpadă tare, dură. Logic, nu? Iar la mers pante eu am ţinut şi ţin pioletul cu ciocul spre înainte sau cu lopăţica spre înainte gândind cu care dintre ele voi frâna în caz că voi aluneca la vale. Nu ţin seama de ce scrie în unele cărţi! Ci doar să-l prind rapid şi cu cealaltă mână şi apoi să mă arunc instantaneu pe piolet, deci cu ciocul spre zăpada când e îngheţata sau cu lopăţica atunci când e mai moale! Când folosim lopăţica, ne aruncăm cu pieptul/ umărul pe piolet ţinând coada lui la orizontală, lopăţica va tăia zăpada câţiva metri ca un cuţit şi apoi ducem progresiv mâna ce ţine coada spre coapsă, în acest fel efectuând o frânare progresivă şi apoi oprirea! Dacă am frâna brusc, riscăm să se smulgă lopăţica din zăpadă sau să ne accidentăm umărul respectiv! E simplu cu pioleţii clasici de zăpadă care nu au ciocul curbat, dar mai periculos pentru gât cu cei moderni cum am văzut mai sus!

Mi s-a întâmplat şi mie, vi s-a întâmplat şi vouă să se agaţe colţarii de pantalon sau parazăpadă. Fie că un picior s-a scufundat brusc, fie că o rafală de vânt ne-a dezechilibrat. Dar nu ne aflăm în locuri periculoase, n-am pornit în alunecare accelerată pe panta…

Astfel de momente şi întâmplări tragice ca cea de mai sus, nu trebuie să ne facă a renunţa la munte, ci a fi mereu prudenţi!

Ture faine dragi prieteni, cu BEŢE, PIOLET, COLŢARI, CUNOSTINTE şi …linguriţă!