5. Precauții utile

Pentru a evita „capcanele iernii” trebuie luate precautiile generale necesare:
cunostinte teoretice, echipament adecvat, informatii despre traseu si conditiile meteo, anuntarea traseului ales la cabanier sau salvamontist, mersul in grup, nu singur etc.

Motto : „Cel care doreste o viata lunga ca montaniard, acela trebuie sa-si aminteasca mereu ca in munte cuvantul-cheie este PRUDENTA !

Felix Germain

Ca sa nu ajungi in calea unei avalanse sau sau sa nu declansezi chiar tu una, trebuie luate o serie de precautii specifice legate de alegerea itinerarului si planificarea temporala a turei, ca sa nu ajungi intr-un loc nepotrivit sau la un moment nepotrivit. In plus, echipa trebuie sa aiba un anumit comportament in zona de pericol si – in fine- trebuie sa fii cat mai bine pregatit pentru situatia cea mai nedorita, astfel ca sansele de a scapa cu bine dintr-o eventuala avalansa sa fie cat mai mari.

Ca in aproape orice domeniu, exista si privitor la prevenirea avalanselor notiuni elementare (de baza) si detalii. Orice om care vrea sa urce iarna pe munte trebuie sa stie ca, in ansamblu, pericolul de avalansa este extrem de mare ( ne repetam intentionat !):

– dupa ninsori abundente, in primele 2 – 3 zile;

– dupa incalzirea accentuata a vremii;

– dupa ninsori reduse cantitativ, dar insotite de vant.

Primele doua situatii le cunosc multi/mai toti cei care abordeaza muntele iarna. Ultima -din pacate- s-a constatat ca o stiu mai putini !

Dincolo de regulile generale de mai sus, sunt foarte importante detaliile. Chiar cativa metri pot insemna enorm: trecere de la o zona sigura, la una de pericol maxim. Acelasi traseu poate fi parcurs in siguranta la un moment dat iar dupa numai 1-2 ore sa devina o capcana! O zona periculoasa poate fi trecuta cu bine de unii si apoi sa plece cu urmatorii, cum am aflat/ni s-a spus ca a fost in Valea Moraruluiin acea trista zi de 18 ian.2004. Nu in ultimul rand, modul detaliat cum ne pregatim si utilizam echipamentul vizavi de riscul de avalansa poate avea o influenta majora.

1. Mijloace sumare de investigare a zapezii:

1.1.Starea suprafetei zapezii. Este cea mai usor de studiat si alaturi de alte semne ne permite a depista pericolul, mai ales posibila existenţă a parşivelor „plăci de vânt”: – crestele de munte care „fumegă,” – urme recente de avalanşe, – dune si „riduri” de zăpadă produse de vânt, – zgomote înfundate- „vuuum !” sub bocanci sau schiuri, – crăpături în zăpadă ce apar în faţa schiurilor sau bocancilor. Nu intram in detalii despre multiplele tipuri de zapada cazuta sau metamorfozata dupa ninsoare..

Schiorii vorbesc de „zapada buna” si „zapada rea”.

„Zapada buna” e cea care le permite sa evolueze in viraje, fara mari eforturi, fara risc de caderi. Cea mai dorita zapada este un strat de 5-25 cm ( chiar mai mare in locuri unde relieful nu e favorabil avalanselor) de zapada uscata proaspata pudroasa (germ:”pulver”,fr: poudreuse”) , depus peste stratul vechi „tare”/ inghetat. Idem e „firn”-ul, ( fr:”neige fondante” ) zapada de schi de primavara, cand doar un strat superficial e inmuiat de caldura solara, in care canturile sciurilor prind usor, dar schiurile nu se scufunda ca in zapada moale. Buna e si zapada inghetata, mai ales daca are un strat de cristale la suprafata zapezii, daca nu e cu „valuri” si daca nu e „ca sticla”. Si daca sub stratul inghetat nu exista unul fragil, moale, adica strat de posibila glisare.

„Zapada rea” este cea”, moale, umeda, „grea” ( fr:” neige mouillee, soupe, polenta” ) in care schiurile se scufunda si virajele sunt cvasi imposibile. In ea, se recomanda -mai ales schiorilor mediocri- intoarcerile „de pe loc”, coborarea in „zig-zag”-uri largi. Dar nu pe pante cu pericol de a declansa avalanse !.

„Rea” e si cea cu consistente inegale, in care schiorul trece de la o zona la alta. Zapada rea, foarte periculoasa e cea din „placile de vant”, ea are o anumita duritate, dar este foarte fragila si se rupe sub bocanci sau sub schiuri, mai ales in viraj. „Rea” e si „zapada cartonata- crusta”- e inghetat numai un strat superficial, care se rupe sub greutatea schiorului, mai ales ( dar nu numai ) la viraje. A nu se confunda crusta ( acel strat superficial incalzit de soare sau temperaturi pozitive si apoi inghetat pe suprafete mari) cu „placile de vant” !

„Rea” e si „zapada trafolata”- urme, mai ales inghetate de la alti schiori si zapada „cu dune”(ondulata).

Rea este si zapada lipicioasa (fr:”neige collante”) care se lipeste de schiuri sau de „foci”. Dar exista in magazine solutii de „depanare”, de evitare a formarii suparatorilor „saboti” de zapada.

Cele scrise mai sus sunt valabile si pentru cei fara schiuri, cu unele mici diferente.

1.2. Studiul straturilor de zapada.

Stim ca zapada care acopera solul are mai multe straturi, diferite ca vechime, consistenta/duritate ( rezistenta mecanica) , structura, legatura intre ele ( natura interfetelor). Studierea, cunoasterea lor e mult mai importanta decat starea suprafetei zapezii. Pentru a aprecia riscul de avalansa- in afara de a tine seama de conditiile meteo, e foarte important a studia/cunoaste straturile zapezii.

1.2.1. Testul cu batzul . ( fr: „test du baton”, engl: „stick test” ): e imprecis, dar usor si rapid de executat si ofera unele date. Se infunda energic batul de schi in zapada, cu manerul sau cu rondela si se simte diferenta de rezistenta intre diferite straturi. Depistarea unuia mai moale, sub unele dure, e semn de alarma si ne invita la testul cu bloc.

1.2.2. Studiul stratigrafic.

Unele tehnici nu pot fi efectuate de schiori ci doar de catre specialisti . Ex. „sondajul stratigrafic prin batere”( fr: „profil par battage”, engl: „rammsonde profil, ramtest” ) si „scizometria” (engl:”shear-frame”),care se face cu un instrumet special- scizometru).

Dar si studiul manual al straturilor ne da indicatii, chiar daca testul ar fi facut pe loc plat, orizontal. Insa de obicei se face in panta, cu ocazia studiului „pe blocuri” (vezi mai jos, subcapitolul 1.2.3- !).

Pentru studiul manual al straturilor facem o transee adanca in zapada, cu directie perpendiculara pe linia pantei, cu cei doi pereti verticali (nu perpendiculari pe panta!) sau sa fie vertical doar cel din amonte. Pe acest perete vertical putem efectua un studiu „nestiintific”, manual, al straturilor, (” a face un profil” ) incercand pe rand cat de depresibil e fiecare strat. O maturica sau pensula cu care mangaiem peretele, poate evidentia straturile, a caror consistenta/duritate o testam. Cu anumite „obiecte” icercam s apenetram fiecare strat depistand astfel straturile mai groase si „duritatea” lor.
Tabel nr. 1

Ar fi multe de spus privitor la „profilul stratigrafic” ( 6 tipuri A-F ) adica la succesiunea straturilor dure, moi. Cel mai favorabil este cel in care duritatea straturilor descreste dinspre sol spre suprafata zapezii ( tipul A). Profilul F e invers ca A si favorizeaza „avalansele de fund”. B-D- sunt alte tipuri de succesiune a straturilor. Profilul stratigrafic ne da relatii si daca il efectuam in zone plate. (unde desigur nu se pot face teste de glisare !)

Simplificand , putem spune ca un strat „moale” sub unul dur, poate indica riscul de avalansa. Insa exista straturi de grosime mica, pe care uneori nu le putem depista manual, unele foarte periculoase- adevarate „suprafete de glisare” (engl: „gliding surface”). Le putem apoi depista cu testul de alunecare a blocului.

Conteaza si temperatura fiecarui strat, care indica metamorfoza in curs. Idem continutul de apa lichida (fr: TEL) din fiecare strat. Cresterea acesteia destabilizeaza aderenta straturilor. Sunt detalii pentru specialisti, cercetatori. Dar sunt posibilitati de apreciere a continutului zapezii in apa lichida si de catre nespecialisti. In revista N & A nr.8/dec.2004, se da testul TEL manual:

Incercam sa facem bulgari cu mainile inmanusate:

Tabel nr. 2

1.2.3 Studiul pe blocuri de zapada.

1.2.3.1. Teste se compresie.

Principiu: pe o suprafata de zapada cu inclinare de 30-40 grade se face acea transee pentru studiul stratigrafic descris mai sus, cu peretele dinspre amonte vertical. Se decupeaza apoi pe celelalte 3 laturi un bloc de zapada, care poate avea diferite forme geometrice si de diferite dimensiuni. Nu neaparat pana la sol, dar pana la primul strat suficient de inalt de zapada foarte dura si se supun apoi la diferite „teste de incarcare” (cu lopata, cu saci cu zapada). Se observa daca blocul se sfarama sau „pleaca” la incarcare mica, medie, mare… Deci se afla gradul de stabilitate a straturilor zapezii. Desigur e de dorit ca tehnica sa fie invatata in prealabil de la un specialist.

Cel mai cunoscut e „testul cu lopata” ( fr. „test de la pelle”,engl: „shovel test”), aplicat pe coloane de zapada. Aceste coloane verticale de cel putin 120 cm.inaltime se obtin prin predecupare cu lopata, cu un schiu sau fierastrau pe celelalte 3 laturi de cate 30 x 30 cm: doua laterale si una spre amonte. Apoi pe suprafata superioara a acestei „coloane” de zapada, se executa – apasand/lovind pe lopata presiuni manuale (cu palma) de intensitate progresiva:
-din articulatia mainii
-din articulatia cotului
– din articulatia umarului. (fotografii ilustrative ale acestei metode gasiti in pag. 42 a nr. 1 al revistei „Dincolo de usa” aparut in dec.2007, coordonata de Mihai Tanase).

Metoda Stuffblock – e o metoda mai exacta,dar putin mai complicata: se lasa sa cada pe lopata un saculet plin cu zapada in greutate de 4,5 kg si de la inaltimi tot mai mari (10, 20,30…. cm ), indicate de gradatiile de pe cordelina saculetului. Se urmareste cand apar fracturi ale coloanei de zapada.

Rezultate:

Sub 20 cm = foarte instabila, intre 30-40 = moderat, 50 cm si mai mult = stabila.

1.2.3.2 Studiul stabilitatii straturilor= tehnica blocurilor glisante (Rutschblock).

Principii: Spre deosebire de metoda de mai sus, nu se urmareste sfaramarea coloanei de zapada , ci alunecarea unui/unor straturi ale zapezii la diferite presiuni/ incarcari cu om sau schior. Ca atare dimensiunile blocului sunt mai mari.

a. Conul elvetian: – metoda folosita de armata elvetiana si apoi popularizata de Werner Munter. Blocul predecupat are la suprafata zapezii forma de triunghi echilateral de 3 m.p.( laturile de 2,5m ) . De fapt nu e con, ci o prisma.

b. Blocul norvegian : Forma bazei blocului e trapezoidala, cu latura mare de 60 cm si cea mica de 20 cm. Inaltimea blocului – 60 cm. Deci blocul are forma de prisma.
Faarlund a modificat metoda in 1985, cu introducerea lopetii in spatele blocului si tragand de coada lopetii.Forta cu care trebuie tras pentru un test pozitiv- indica gradul de stabilitate al stratului testat.

c. Blocul canadian: Canadienii Jamieson si Johnston au modificat putin dimensiunile blocului: baza tot trapezoidala (aproape dreptunghiulara), cu dimensiuni: baza mare (aval)-2,1m. , baza mica (amonte) 1,9 m, inaltimea trapezului 1,5 m. Schiorul care „incarca” blocul se va pozitiona la marginea de sus a blocului. Ei indica urmatoarele:

Tabel nr. 3

Unelte necesare:

Dar tot ei afirma ca schiul inlocuieste perfect fierastraul, obiect in plus. Timpul e tot pentru doi „executanti”.

E importanta alegerea judicioasa a locului unde se face testul. Sa fie reprezentativ ca orientare si altitudine, similar cu zona ce va trebui traversata/folosita pentru schi. Se face pe pante cu inclinare de cel putin 30* si in zone fara risc pentru cei care fac testul, zone ne-expuse, protejate.

Se incepe cu realizarea unei transei de 2-3 m lungime , orizontala si – daca timpul ne preseaza- doar de 1,50 m adancime. Trei sau patru sonde de avalansa (vergele de 2-3 m) infipte in zapada, vertical, nu perpendicular pe panta/sol, ne permit sa delimitam forma blocului. Apoi, o cordelina ghidata de sonde permite predecuparea blocului, folosind-o ca pe un fierastrau. Trebuie sa largim putin taieturile de pe laturile blocului, cu schiul, cu lopata, pentru a evita efectul de intepenire cand il vom desprinde.

Ultima faza este „solicitarea/supraincarcarea ” blocului.. Un om, cu bocanci sau cu schiuri, se aseaza cu grija pe bloc, deasupra centrului de greutate, adica la 80 cm de baza la conul elvetian si la 1 m de baza mare la blocul norvegian. . Daca schiurile depasesc blocul ca lungime, asta nu are importanta.

Se solicita progresiv blocul prin flexiuni, apoi prin sarituri ( 4 din fiecare, una dupa alta ), intai de pe loc, apoi de deasupra blocului.

Tabel nr. 4

Rezultate:

Gradul de incarcare Declansarea Concluzii
a. spontana in timpul taierii nu se traverseaza
b. incarcare partiala in timpul asezarii schiorului nu se traverseaza
c. incarcare totala cand schiorul s-a instalat pe bloc nu se traverseaza
d. la flexiuni la flexiuni energice de evitat
e. saritura in timpul unor sarituri usoare precautii!
f. sarituri de sus saritura de pe loc, apoi de sus solida
g. nu se rupe nu se intampla nimic foarte sigura
Primele trei situatii – a,b,c- corespund unei paturi de zapada instabila, periculoasa.

d si e – se trece prin zona doar daca nu e alta solutie si cu masuri de precautie (vezi mai jos)

f si g – riscurile sunt foarte mici, dar nu excluse.

Un test facut pe o panta de 30* se poate extrapola la pante mai mari: riscul creste cu 1 grad ( ex de la e la d cand panta e de 35-40).

-Cand se executa teste cu blocuri?:

-Nu se fac teste:- Cand situatia e clara : este pericol! Adica in oricare din cele 3 „situatii avalansoase”, pe care le-am repetat la inceputul acestui capitol, e inutil a face teste, caci situatia e clara: se renunta la tura, la trasee in zone de risc. Mergem atunci pe dealuri, dar si acolo evitam sa traversam/urcam valcele, rape (apropo de avalansa din Gutai din 22 febr.2004!). – Nu se fac teste in zone irelevante (ex. pe placi de vant )

-se fac teste: -Cand exista incertitudini, suspiciuni

-pe pante netede cu inclinatie de 30* sau mai mult, mai ales cand un grup de schiori vor sa schieze pe acea panta, dar si cand vor doar sa o traverseze.

-la retrageri cvasi-obligatorii de pe munte in caz de dubii.

-Erori posibile: S-au facut experiente cu mai multe blocuri in zone similare si s-au obtinut rezultate apropiate, confirmand pertinenta metodei. Dar sunt situatii care dau incertitudini: ex.

– pe zapada inmuiata,

– cand e un strat de pulver sub 40 cm. , mai ales daca se sare cu bocancii

– -cand se face test cu schiurile si acestea ajung la mai putin de 5 cm de „suprafata de glisare”, etc.

Se pot face teste de suprafata ? Unii recomanda – pentru rapiditate- o adancime de doar 60 cm. pentru blocul glisant, nu de 1,5 m, avand in vedere ca majoritaea paturilor de zapada declansate de schiori au sub 60 cm. grosime. Poate insa da rezultate eronate: o stabilitate a straturilor superficiale, poate sa fie concomitenta cu o instabilitate a celor din profunzime, prin metamorfoze interne ale zapezii.

Limitele testelor. Pe aceeasi panta, stratul de zapada ce pare uniform, poate varia ca si grosime,calitate si structura. S-a dovedit asta cu teste. Asa ca aceste teste nu pot fi considerate ca exacte, ci avand mai mult o VALOARE INFORMATIVA. Datele testelor trebuie coroborate cu alte informatii din teren si cu cele din BRA (buletine de risc de avalansa- vom reveni).

2. Precautii practice : ce atitudini luam cand abordam muntele iarna:

Relevam Metoda 3 x 3, lansata din elvetianul Werner Munter, publicate la inceputul anilor ’90.Redau doar schematic:

– inainte de a pleca de acasa (cu o seara inainte):
-afla buletinul meteo de avalansa
-planuieste tura pe harta topo de 1;25.000
-spune rudelor si prietenilor ruta si cand ar trebui sa te intorci.

– la/dupa sosirea in zona/statiune (dimineata):
-pune in rucsac lopata, sonda, telefonul mobil,
-testeaza functionarea aparatului emitator-receptor si bateriile lui
-informeaza-te despre conditiile din zona.

– in timpul turei si la abordarea pantei respective:
-analizeaza conditiile.poate s-au schimbat peste noapte,
-urmareste evolutia vremii (temperatura, vant, ninsoare),
-renunta in caz de dubii.

In nr.120 din dec.2007 al revistei N&A este analizata aceasta metoda si sunt relevate avantajele si imperfectiunile, deficientele ei, se propun „amendamente”.
Sindicatul National al Ghizilor de Munte din Franta, experimenteaza o noua metoda numita „Metoda celor 3 filtre decizitionale”, care tinde sa inlocuiasca in Franta metoda 3×3 a lui Munter.

Toate acestea, tot ce gandim, citim, facem in aceste trei etape, e cu scopul de a evita sa fim implicati intr-o avalansa.

2.1.Precautii legate de planificarea temporala (Alegerea momentului turei):

2.1.1. Perioada calendaristica. In muntii nostrii in general (atentie ! : „in general”! ) cea mai favorabila, cea mai putin periculoasa perioada e luna martie. In caz de ierni mai blane: sfarsit de februarie si inceput de martie. Am vazut deja ca in lunile de iarna pornesc si singure avalansele uscate, pudroase („pulver”) iar in lunile de primavara cele „umede”.

2.1.2. Momentul zilei. Primavara, mai ales in zile insorite, sunt mai sigure orele de dimineata devreme sau de seara, deoarece la amiaza zapada se „inmoaie” si creste substantial riscul de avalansa. Dintr-un punct sigur de belvedere poti vedea in astfel de zile curgand „la ora fixa” avalanse (umede, declansate spontan!) pe multi versanti.

2.2 Precautii legate de planificarea spatiala (Alegerea traseului exact al turei):

2.2.1 Orientarea versantului. In lunile decembrie – ianuarie – februarie , fetele sudice, unde soarele contribuie la stabilizarea straturilor, sunt mai putin periculoase ca cele nordice. Un asemenea versant (nordic) le-a fost fatal in 22 ianuarie 1974 in Caldarea Podragu la doi din cei trei alpinisti din echipa lui Misi Szalma. Toma Boerescu – competentul sef de atunci al Salvamontului Sibiu – ii pusese in garda la plecare: „Atentie marita baieti la versantul nordic! E doar ianuarie !”

In lunile aprilie – mai este invers : fetele nordice, mai umbrite (versantii din umbra) sunt de regula mai sigure ca cele sudice (batute de soarele puternic). W.Munter formula pitoresc sentinta: „Primavara, o panta virgina, la orele amiezii, este deja insarcinata cu o viitoare avalansa”.

2.2.2 Utilizarea reliefului. Pentru urcare sau coborare se folosesc crestele, muchiile, spinarile, fetele (zonele) cu denivelari (eventual stiute de vara !). Nu se folosesc valcelele, culoarele, fetele netede, ierboase. Vaile largi se parcurg pe firul lor nu pe versanti. Acestia sunt periculosi, mai ales la baza unor culoare ce coboara din crestele vecine vaii. In acest fel nu riscam sa declansam noi o avalansa ca cea declansata „pe poteca de vara” in 23 nov.’97 de clujeanul Mihai Sandru in valea Balii. Daca o avalansa a pornit spontan dinspre creasta, noi fiind pe fundul vaii avem timp s-o evitam, mai ales daca e avalansa de primavara, care am vazut ca e mai „lenta”. In zonele suspecte, mai ales pantele, pe cat posibil nu se traverseaza, nu se urca si nu se coboara in diagonala sau in serpentine ci direct, pe linia de cea mai mare panta. Daca totusi trebuie sa traversam o zona potential periculoasa, putem diminua cu ceva riscul astfel: traversarea pantei suspecte o vom face pe cat mai sus posibil, pe sub stanci daca sunt, dar nu pe sub cornise. O vale e mai sigur sa o traversam peste valcelele de obarsie decat in partea inferioara, dupa confluenta acestora. Expertul francez Francois Sivardiere ne-a explicat la Balea in 28-29 noiembrie 2008 ca daca trebuie traversata o panta, orizontal sau diagonal in urcare sau coborare, e mai bine s-o facem pe schiuri decat pe bocanci. Desigur „cu blandete”, fara viraje bruste sau cazaturi.In acest fel e mai mic riscul de a sparge un eventual strat fragil din componenta paturii de zapada. Dar o eventuala avalansa e mai periculoasa daca ne prinde in plina panta, decat daca suntem mai la margine, pe langa stancile unei muchii (in caz ca nu putem urca sau cobori pe ea ).

2.3 Precautii legate de atitudinea membrilor echipei.

2.3.1.Tehnica de inaintare. Cand pasii ni se scufunda, se calca cu pasi mari in aceeasi urma. Nu se taie poteca (transee) in zapada, aceasta ar putea provoca o avalansa. Mecanismul era comparat si demonstrat uneori la scolile de alpinism – salvamont cu o tava (placa) cu prajitura : tinuta la o anumita inclinatie, sectionarea verticala cu cutitul e fara efect; sectionarea orizontala insa initiaza alunecarea zonei de sub taietura, urmata si de cea de deasupra prin „efectul dominoului”.

Linia de fractura (toate avalansele in placi au plecare liniara!) e situata mai sus de locul „stresat”, la nivelul unei convexitati a pantei. Aceasta ii determina pe unii, care nu sunt documentati despre avalanse, sa afirme ca nu cei in cauza au declansat avalansa ci ca ea „a pornit/venit de sus si i-a surprins”. Am auzit acest „argument” de mai multe ori: „se vede clar ca avalansa a pornit de sus, nu din locul pe unde au trecut ei !”. Dar multe avalanse filmate, provocate de schiori si snowboarderi dovedesc faptul ca cei in cauza au declansat avalansa. Caci e dovedit ca spartura produsa punctual in stratul fragil se propaga instantaneu la distanta, acest strat fracturat devenind un strat glisant pentru straturile de deasupra.

De aceea, o coborare directa sau in viraje fine, serpuite, poate sa nu declanseze o avalansa care insa poate porni la primul viraj brusc, larg, la o cazatura sau la abordarea pe bocanci.

2.3.2. Dispunerea si atitudinea membrilor echipei. Nu sunt indicate grupuri mai mari de 5-7 oameni. Si trebuie evitat a merge sub un alt grup. In plus, in zone de risc nu se merge in grup, ci se inainteaza unul cate unul, la distanta suficienta pentru a evita supraincarcarea ce poate declansa o avalansa. O alta ratiune este ca daca porneste o avalansa, ea sa prinda doar un om, nu mai multi sau pe toti, cum s-a intamplat cu cei 5 speologi oradeni in caldarea Fundu Caprei in 28 dec.2002.

2.3.3 Problema legarii in coarda. In privinta legarii in coarda in zonele periculoase, parerile sunt impartite. Niculae Baticu, comentand in RP 9/89 avalansa din 27 nov. ’88 de pe Valea Costilei din Bucegi care i-a rapus pe Dumitru Tudorie si Mihai Suler (doi din 5) afirma ca ar fi avut sanse mai mari daca ar fi fost „in coarda” – exemplificand cu tragedia din acelasi loc din 16 martie 1936. Atunci au fost opt alpinisti dusi de avalansa din buza platoului pana la Refugiul Costila. Din cei patru legati in coarda a murit doar unul, din cei 4 nelegati au murit 3 ! Majoritatea specialistilor insa nu indica legarea in coarda, ea fiind chiar periculoasa de cele mai multe ori. În plus, spunea încă scria încă în 1921 englezul Arnold Lunn , mergând nelegaţi în coardă şi la distantă , există sansa ca cel rămas afară din avalanşă să poată da alarma şi să solicite ajutoare. Legarea in coarda poate fi utila cand se traverseaza un culoar ingust si cel „de afara” ( secundul in prima faza, capul de coarda in faza a 2-a ) e autoasigurat. Despre asta scria si Lunn. Asa ceva a relatat Robert Domnesteanu in revista ALPIN info nr.1/2004 . La fel ne putem lega in coarda la traversari pe langa pereti de stanca unde cei in cauza se pot asigura in pitoane. ( au facut asta doi prieteni pe Brana Mare a Costilei si le-a fost utila).

2.3.4 Masuri privind echipamentul. La intrarea in zona periculoasa se inchid toate fermoarele, scaiurile, capsele etc. Se pune gluga pe cap. Cand zapada e tip „pulver”, se protejeaza gura si nasul cu masca de tifon, cu un guler inalt, fular, batista, esarfa. Mainile se scot din curelele betelor de schi si – daca avem „Langriemen” (chingile de siguranta de la schiurile de tura) – se desfac si ele. Încă în 1912, Bilgeri, în Jahrbuch des Ski Club Salzburg recomanda ca în zonele periculoase, fiecare alpinist/schior să aibă o cordelină legată de el pe care s-o târască ca pe o coada ! (mai nou snururile de avalansa au la capatul liber si un mic balon rosu -Balonul Holder- cat o minge de fotbal , care, tragand de un maner, se va umple cu aer si se va mentine la supratafa zapezii, usurand depistarea.) Se pregateste echipamentul specializat, daca il avem: se pregateste mu(nd)știucul (amboul ) aparatului Avalung de respirat in avalanse ( costa 140 Euro ) la indemana , mai corect la înde…gură ! Sau si mai bine sa-l avem deja in gura cand intram in zone de risc. ( Dar purtatorul trebuie sa aiba si un emitator pentru a fi gasit ! ). Celebrul schior pe vai de abrupt- Bubulu (Bogdan Boja) din Busteni,- in urma unui experiment cu Avalung considera ff utila casca, ea permite mici miscari ale capului, permite a scuipa si a lua din nou in gura mustiucul, ceea ce nu a putut face cand fusese ingropat de colegi fara casca!). Se deschid aparatele DVA (Detector de Victime în Avalanșă) de emisie-receptie (engl. „transceivers” ) -„Ortovox”, „Pieps”, „ARVA” etc.- fixandu-le pe pozitia „emitere/send”. Cei dotati cu rucsac-balon ABS (Avalanche Balloon System -un fel de Airbag, costa 660-725 EU ) il verifica si ii potrivesc manerul de declansare sa fie cat mai la indemana. Dupa actionare, acesta se umfla instantaneu si mentine victima la suprafata zapezii. In nr. din octombrie 2010 al revistei N&A scrie ca in Elvetia, intre 1991-2010, din 262 de cazuri recenzate de folosire a rucasului ABS (Avalanche Ballon System/Lawinen Air Bag ), 255 au ramas in viata fara nicio leziune la cap, unii cu leziuni doar la picioare si brate. Iar la cei care au decedat, cauza a fost a a 2-a avalansa sau „avalanse monstruoase”! Asadar procentul de 97,3% ramasi in viata demonstreaza fara dubiu eficacitatea ABS. Din 1985, cand a fost inventat ABS,pana in 2010 s-au produs 50.000 de saci ABS ! Sunt obligatorii pentru specialistii de pe partii, pentru cei care studiaza riscurile si fac declansari provocate cu expozivi. Design-ul ABS-urilor a fost imbunatatit, pentru protejarea mai eficienta a capului si pentru ca la oprirea avalansei, victima sa fie cu fatza in sus, sa nu ramana cu fatza pe zapada. S-a conceput un sistem de dezumflare automata dupa oprire, care sa realizeze un spatiu liber si respirabil in jurul capului si toracelui, daca victima are totusi capul in/sub zapada. (revista N&A nr.119/2007, pag.26).

. Mai multe date si statistici recente despre ABS gasiti la : http://anghelmarian.wordpress.com/2010/11/04/rucsacul-abs/ Daca nu avem ABS, ci rucsac obisnuit, daca nu e mare si greu se va pastra pe spate; ne va proteja spatele si de frig si de traumatisme.
2.3.5. „Curatarea terenului” prin declansare controlata a avalansei. Sunt montaniarzi, mai ales schiori, care isi asuma riscul de a declansa intentionat avalansa cu schiurile sau cu petarde improvizate la obarsia unui culoar pe care vor sa coboare. Nu recomandam nimanui aceste manevre foarte riscante, nici chiar celor cu mare experienta. In strainatate se fac asemenea manevre, dar numai de catre specialisti, de la distanta, cu cu mijloace specializate.

Cativa prieteni din generatia mea -DM- au fost colaboratori/ cascadori la realizarea unui film romanesc intitulat chiar „Avalansa”. Aurel Irimia, Mitica Chivu si altii, au incercat in fel si chip sa declanseze o avalansa la Balea, in zona unde mai apoi au murit cei 23 in apr. 1977. Au incercat si cu schiuri, asigurati in coarda, si cu petarde… si nimic! Dar a pornit mai apoi singura… fara sa-i anunte pe cei care realizau filmul!

Cand am facut in 1972 cu Misi Szalma o repetitie pentru Meridionali intre Predeal si Podragu, el avea cateva petarde de cand fusese alpinist la Armata. Dar nu le-am folosit. Le luase de fapt si pentru lupi, de care el avea groaza, mai ales de la Rudarita pana la golul alpin, gol in care l-am asigurat ca lupii nu prea umbla iarna.

Referitor la posibilul rol al zgomotelor, redăm ceva dintr-un capitol anterior: „Se recomanda încă din vechime hilara indicatie ca in zone dubioase sa se vorbeasca in soapta !! De ineficienţa acestei „măsuri de precauţie” găsim scris încă din 1946 când Edouard Frendo afirmă că mersul în linişte are ca scop să poată fi auzite zgomotele suspecte care pot precede o avalanşă. La „Stagiul de formare in domeniul zapezii si avalanselor” din 28-29 noiembrie 2008 care a avut loc la Balea, Francois Sivardiere- un reputat specialist francez- fost director al prestigiosului institut ANENA din Grenoble, ne-a relatat ca experiente din Alpii Francezi cu zbor in căldari alpine al unor avioane militare nu au produs avalanse !