Bucurii şi tristeţi în Apuseni

           O enumerare a unor „obiective turistice”, cum li se spune oficial unor locuri mai deosebite, vizibile sau abordabile din Valea Arieşului, prilejuită de o tura: Detunata – Roşia Montană – Abrud – Piatra Vulcanului – Câmpeni – Dealul cu Melci. O invitaţie de a fi vizitate. Și tristeţea produsă de agresiuni apărute şi, mai ales, de cele în curs de „implementare” la Roşia Montană.

A picat iarăşi un plan mai „înalt”, dar „în tot răul e şi un bine”. Nu întotdeauna! Aveam un plan de rezervă, aşa că – pe VALEA ARIEȘULUI, în sus! Sâmbătă, 20 aprilie 2002, dis-de-dimineaţă, hârbuita dar credincioasa „Matilda” demarează în trombă. După comuna Mihai Viteazu probabil, se mira ca nu virez spre Cheile Turzii. La Buru nu oprim pentru Cheile Borzeşti, cu ale lor surprinzătoare cascade, nici nu cotim spre Cheile Aiudului ale căţărătorilor şi spre mai apropiata Remetea, atât de dragă prapantiştilor, şi nu numai, pentru ai săi curenţi calzi, ascendenţi dintre Colţii Trascăului şi Ardaşcheia. Admirăm în continuare mereu frumoasa Vale a Arieşului, dar mai tristă acum, fără simbolul ei – „Mocăniţa” – pradă şi ea „avansului înapoi” al tranziţiei fără sfârşit. Arieșul e trist şi din cauza noilor pericole ce i se pregătesc la izvoare.

Rămâne apoi în dreapta Valea Ocolişelului, parcursă de puţini turişti, apoi Vârfuiata şi o lungă culme – limita dintre judeţele Cluj şi Alba – spre Boinic – Crucea Crencii – Staţiunea Muntele Băișorii, pe care am parcurs-o cu Marlene, agale, încă o data la început de noiembrie. În stânga, Piatra Vidolmului cu a sa rezervaţie de larice. Apoi, în dreapta, Valea Ocolişului cu cheile sale şi ale Pociovalistei, ambele cu marcaje spre Scăriţa-Belioara. Satul Lunca Arieşului, cu alte trasee de acces în Culmea Bedeleului din stânga.

Vârful Jidovina în dreapta, apoi Valea Poșaga, pe care, la 6 km se afla Mânăstirea Poșaga, cu al ei fotogenic pridvor cu stâlpi de lemn sculptaţi, situată într-un loc mirific, între Vulturese şi Bujorul. La 50 m este un izbuc intermitent. Cu ceva mai sus, la obârşia Belioarei, impresionantul abrupt al Scăriţei cu „Coşul Belioarei”, iar sus, pe platou, rezervaţia botanică Şesul Craiului, pentru care, recent, iar am lansat SOS-uri.

Gonim spre Sălciua. Ne oprim desigur la Cascadele de sub Şipote. La intrarea în sat, pe podeţul suspendat, se trece spre a urca la stânga spre Şipote şi Poarta Zmeilor, iar înainte la Huda lui Papară, bisericuţa şi mânăstirea din Sub Piatră, Vânătarea. Amintiri… Din dreapta soseşte Valea Salciuţa, atât de cald şi emoţionant descrisă de Valer Gligan în cartea „Chemarea Muntelui”…

Gonim… Brăzăşti, Şartăş, Baia de Arieş. Apoi, dincolo de Arieş, Fagul Împăratului. Istorie tristă cu un împărat mincinos, pe care dezamăgitul Iancu a refuzat să-l întâlnească declarând: „Un mincinos şi un nebun n-au ce discuta”. Lupşa, de unde am urcat de etatea ori spre Muntele Mare – Muntele Băișorii. Uneori, cu bidoane de vopsea şi pensule, în alte dăţi, cu schiuri de tură. Amintiri… În centrul Lupșei este muzeul etnografic ce poartă acum numele „Pamfil Albu”, al învăţătorului care l-a creat într-o viata de om. Om pe care regret ca nu l-am rugat să-mi permită să-l fotografiez. Doamne, cum îi sclipeau ochii vorbind de Horea şi de Iancu… Bisericuţa mânăstirii Lupşa, de prin 1400. Acum, ziduri înalte vor s-o ocrotească de oribilul garaj de vizavi, cu ale sale uriaşe autobasculante care au produs acel cancer de pe trupul muntelui la Roşia Poieni. Apoi, Bistra, care, ca şi alte multe sate de până aici, ne-au fost loc de plecare sau întoarcere de pe culmile pe care sunt răspândite, cocoţate, casele moţilor, iar mai sus, „colibele”, casele lor de vară, unde urcă „la muntărit”.

Înainte de Câmpeni, o luam la stânga. La Gura Roşiei iar la stânga, 7 km, spre ROȘIA MONTANĂ. S-o mai vedem o dată, probabil ultima dată. Vom reveni peste două săptămâni, să luam imagini şi cu camera video Vezi „Drumeţind prin Ţara Moţilor la capitolul 7. Urcăm cu emoţii. Parcăm „la cap de linie”. În jur, ca un amfiteatru, dealurile Rotunda, Cârnic, Cetatea, găurite ca nişte şvaiţere. Totul e ca mai înainte, dar e liniştea dinaintea dezastrului. Încă nu întrebăm nimic, să nu ne indispunem. Ne luam rucsacii de tură şi urcăm spre dreapta, pe ulicioare strâmte. Pe un tăpşan ne oprim. Avem orăşelul „la picioare”. Case de toate felurile, unele dărăpănate, altele modeste dar îngrijite, câteva noi, frumoase, dorite a fi trainice şi confortabile. Gardini de zarzavaturi, coteţe de porci şi păsări. Numărăm cinci biserici, trei sunt mari, impresionante… Ne fixăm imaginea pe peliculă şi pe retină. Bat clopotele. Cântecul lebedei… Ne apucă jalea…

Pornim iar. Lacurile, cândva rezervă de apă pentru şteampuri, apoi locuri de agrement. Bărăci şi mese pentru mici şi bere. Nu se va mai serba aici Ziua Minerului… Ajungem în culme. Trecem pe versantul dinspre Abrud. Și casele din Valea Cornii vor rămâne o amintire. Aici va fi acel „rezervor uriaş de otravă”, o sabie a lui Damocles pentru Abrud, Arieş, Mureş, Tisa… Muntari, Bisericani, Poiana, sate de la poalele muntelui, munte ce va dispărea, pur şi simplu. În drum spre Detunata, revenim în culme aproape de şantierul de la Roşia Poieni şi de lacul cu otravă de la Geamăna, care vor rămâne mici „pui” pe lângă ce va urma.

După trei ore ajungem la DETUNATA. Pozam iar impresionantele coloane de bazalt şi pe cele de la baza peretelui, „grohotiş de coloane dărâmate”, şi pe cele din perete, care par eliberate, scoase la vedere printr-o uriaşă decopertare. Mai sunt cinci tineri clujeni veniţi pe drumul mai scurt, din Bucium-Şasa.

La întoarcere, undeva în culme, ne răspunde grăbit cu „Helloo” un blond bărbos, cu o planşetă sub brat, care se grăbea spre doua maşini de teren lângă care erau alţi tipi suspecţi. După salopete, cizmele galbene, maşini, graba cu care au demarat, ne-am dat seama ca sunt din „avangarda” duşmanului.

Reveniţi în ROȘIA, ne ducem la Muzeul Mineritului. Suntem primiţi cu amabilitate şi lăsaţi sa-l vizităm singuri. Vagonetul de lemn pe sine de lemn, șteampuri de lemn, de fier, apoi scule de malaxat muntele mai recente, acţionate nu cu apă ci electric. Pietre cu inscripţii romane. O gura de mina. Deschidem, aprindem lumina, coboram, coboram, apoi galerii orizontale, ramificaţii, ramificaţii… Ne întoarcem. Intrăm apoi în vorbă cu oameni, care încet-încet ne spun până unde se va întinde dezastrul, cu ce metode perfide au acţionat „invadatorii”, ce interese foarte mari sunt la mijloc, ce sume uriaşe sunt puse la bătaie, cum a fost înfrântă rezistenţa liderilor sau posibililor lideri cu salarii nici visate de aceştia, că ăi mai mari au 6-10.000 de dolari, alţii mult mai mult, cheltuielile de cercetare/ explorare care au fost deja amortizate din mostre! Că s-au repetat analizele la alte laboratoare, căci nu li se părea posibilă aşa o bogăţie/ concentraţie. Ni se spune că buciumanii i-au alungat pe prospectori. Dar că nu se mai poate opri răul. Au fost „întorşi” şi unii preoţi, momiţi cu somptuoase viitoare case parohiale… Că dacă se exploata în ritmul de până acum, ar mai fi fost de lucru 500 de ani. Că munţii din jur vor dispărea, se va unii şantierul de aici cu cel de la Roşia Poieni. Ceva apocaliptic. Între timp, vedem alte şi alte maşini super, care e clar ale cui sunt… Plecăm răvăşiţi… Trecem prin Abrud, Ciuruleasa, urcăm în Pasul Buceş unde, ca de obicei, pe înserat, montăm cortul cu faţa la minunea de calcar de care ne era dor.

Duminica 21 aprilie

Vreme faină, ca şi ieri. Pornim pe ulicioarele pe care am urcat şi în vacanţa de Paşti, 1999. E impresionantă această cetate de calcar, PIATRA VÂLCANULUI, vizibilă, recunoscută din depărtări. Pare un mic Westwand, dar orientată spre sud-est. La mijlocul peretelui are un vâlcel în forma de „Y”, pe ramura lui din dreapta, cum il privim, se poate urca sau coborî. Dar de data asta parcurgem spre stânga potecuţa de la bază, marcată cu Punct Roşu. Baza traseelor de căţărare e marcată, am văzut vreo 10: Grota Suspendată, Tr. Stânjenelului, Creasta… Nu la toate se mai poate citi textul. Au de la 3A la 5A, şi 5-8 lungimi de coardă. Dar le căţărăm doar cu privirea.

Urcam apoi pe platoul cu pădure. Întâlnim multe doline şi câteva poiene frumoase. Ieşim de câteva ori în marginea abruptului. Ce dulce peisaj! Am vrea să oprim clipa, cum dorea Poetul. Apoi, ghidaţi tot de acelaşi marcaj, coboram pe partea opusă, abruptă, acoperită cu frunze, pe care derapăm mereu, glumind că ne-ar fi fost buni colţarii! Mai facem nişte poze deşi, deocamdată, cetatea asta încă nu vrea nimeni s-o rada de tot de pe fata pământului. Dar încercări au fost: Eu l-am sesizat pe domnul academician Dan Munteanu de cariera ce începuse în coasta Cetăţii de Piatră. Și am avut acum bucuria să vedem că agresiunea a fost stopată!

Trecem fără oprire prin Câmpeni şi cotim la stânga, apoi iar la stânga, pe Arieșul Mic. Ne oprim abia la Goieşti, să asistăm puţin la slujba religioasă din bătrâna bisericuţă de lemn, apoi la Dealul cu Melci şi, în final, la casa memorială Avram Iancu. Doamna care ne-a deschis muzeul ne spune şi ea multe lucruri triste despre Roşia Montană. Coşmarul ne urmăreşte. Încerc să-l alung, rememorând imagini de la prima mea participare în ’63 sau ’64 la Târgul de la Găina. Târgul „de fete” e o invenţie-insultă, susţinea etnograful Maria Bocșe pe când Târgul era încă autentic. Veniţi de departe, urcau de aici din Vidra de Sus şi atunci „domni” să facă poze şi să cumpere tulnice, furci etc. Dar din sat nu mai urcau pe patru roti, miniştri şi politicieni nu soseau cu Nissanuri sau cu elicopterul, târgul nu era plin de tarabe cu produse orăşeneşti „de doi bani” şi cu turcisme.

V-am spus şi lucruri triste – le cam ştiaţi – dar, poate, v-am îndemnat pe unii să vedeţi câteva frumuseţi din Ţara Moţilor, din Apuseni! N-au ce au Bucegii, Făgărașii, Retezatul, Piatra Craiului. Dar au „ceva” numai al lor. Vizitând Apusenii, poate veţi simţi acel „ceva”. Cei care i-aţi vizitat poate reuşiţi să explicaţi acel „ceva”. Eu recunosc, nu pot!