Câtu-i Maramureşu’

Impresii de la Festivalul „Datini şi obiceiuri de iarnă din Maramureş” care are loc la Sighet în a 3-a zi de Crăciun a fiecărui an.

Motto: „Veşnicia s-a născut la sat”

„Când poetul şi filosoful Lucian Blaga făcea afirmaţia de mai sus, el se referea la trăinicia şi frumuseţea artei populare născută din sufletul ţăranului român, din imaginaţia lui atât de originală şi fără îndoială, din puritatea fiinţei sale” scrie undeva Ion Marin Almăjan.

Din păcate ştim şi aflăm mereu noi dovezi că veşnicia de la sat nu mai este, nu va fi chiar veşnică. Şi ştim că doar la sat, în unele sate, o mai găsim încă. Şi că o mai ţin în viaţă două surse de vitalitate: tradiţionalismul vârstnicilor şi înţelepciunea, dăruirea unor intelectuali ai zonei, ai satelor. Şi că o mai găsim doar în anumite „insule” şi mai ales în anumite ocazii.

Ştiam că o astfel de zonă e Maramureşului. Şi că o astfel de ocazie o reprezintă Crăciunul şi zilele ce-i urmează până la Bobotează. De dorul copilăriei am „colindat” în câteva Crăciunuri prin sate bucovinene, moţeşti, maramureşene şi am scris despre ele în capitolul 9 al acestui site, dar şi în revista România pitorească. Ne-am gândit ca la final de an 2009 să nu mai mergem din sat în sat, ci să mergem acolo unde ştiam că în fiecare an, în a 3-a zi de Crăciun se adună satele. Şi mai ştiam ţâpuritura:
„Câtu-i Maramureşu’,
Nu-i ficior ca io şi tu
Şi oraş ca Sighetu’”

Aşa că în dimineaţa de 27 decembrie 2009 am intrat în Sighet cam deodată cu reprezentanţii satelor de pe Iza, Mara, Cosău şi Vişeu, dar şi ale câtorva din Ţara Lăpuşului, din Moldova şi sudul Ardealului. Locul de adunare a fost piaţa din faţa frumoasei Case Municipale de Cultură. Ne-am obţinut rapid acreditările de la amabilul domn Vasile Muste, neobositul ei director şi am ieşit să ne bucurăm ochii şi sufletele, să punem la treaba camerele foto. N-a fost uşor, căci nu suntem profesionişti. Şi suntem obişnuiţi a fotografia peisaje, nu copii zburdalnici şi adulţi care au cântecul şi dansul „în sânge”. Care nu aşteaptă să ajungă pe străzile centrale şi în faţa tribunei oficiale. Cântă şi dansează „de drag”, nu doar ca să nu lase frigul să le intre „în oase”. Şi aici, ca şi în faţa tribunei, ne atrăgeau mai ales copiii care erau atât de mândri de mândreţea costumelor lor! Care erau atât de degajaţi, de lipsiţi de emoţii. Emoţionaţi nu erau nici adulţii şi nici vârstnicii satelor, emoţionaţi eram noi în faţa acelor valuri de tinereţe, de frumuseţe, de autenticitate şi vechime.

Toţi „artiştii” ne-au plăcut. Dar nu-i vom uita pe cei veniţi de acolo de unde izvorăşte Iza, din Săcel. Au fost cei mai numeroşi, cu programul cel mai variat, cu un pluguşor „al zilelor noastre” care a entuziasmat asistenţa. Au fost cei mai plini de poftă de viata; aveam impresia că ei cântă şi dansează pentru ei, nu pentru noi, spectatorii. Ar fi mai multe de spus. Vă îndemn a vă petrece un Crăciun, sau măcar a 3-a zi a lui pe meleagurile maramureşene încărcate de istorie, de tradiţii de frumos. Să vă convingeţi de adevărul versurilor: „Maramureş, ţară veche, cu oameni fără pereche”.