Accident pe Muchia Albotei

Relatarea unei discutii pe Alpinet despre un accident pe Muchia Albotei in 15 iulie  2004. Intâmplător eram la Bâlea si am participat la căutare şi transport alături de salvamontişti sibieni (8) si argeseni (3) si tot intâmplător fata care se accidentase prin cădere (fisura de bazin), era studentă la facultatea la care lucrez si eu – Dinu M. 

– „Sunt Dan M din Cluj …. şi doresc să dau câteva date despre ceea ce s-a întâmplat joi 15 august pe Muchia Albotei. Am ajuns până la 2100 m unde am urcat în creastă urmând să depăşim un vârf mai proeminent, în faţă se zărea o şa suspendată între 2 piscuri, cred că era Şaua Înaltă. Cred că ne aflam pe Vârful lui Toader.”

– Nu Dane ! Nu eraţi pe Vf. lui Toader! Ceaţa era o scuză să nu ştiţi atunci, dar apoi, discutând cu noi in coborârea de pe Albota si studiind acasă schiţa din cartea lui Beleaua, puteai să te lămureşti că accidentul a fost pe Sgăucu Mare, la nord de Curmătura Afundă. M-am convins şi în duminica de după accident, studiind si fotografiind Muchia Albotei de pe Custura Buteanului, pe care am urcat-o pe o vreme excelentă cu Marlene, Gec şi Cotzo „la liber”, dar cu Oana şi Dora legate cu coarda, de mine. Am recunoscut contrafortul vestic al Sgăucului, care are si un contrafort estic.Pe sub cel vestic  am ocolit eu ca să ajung la voi pe o cale mai lunga cu ceva, dar mai repede dacât pe creastă şi să-i chem apoi pe ceilalţi salvatori. 

Andrei Beleaua scrie la pag. 189: „…impresionant prin sălbăticia lui. Vârful său – 2150 m – ieşit puţin din linia crestei spre est, trimite spre Valea Arpaşu un contrafort puternic ce mărgineşte Căldăruşa pe latura nordică”. Pe schiţa de la pag. 186 a cărţii Pe custuri făgărăşene sunt figurate contrafortul şi Căldăruşa, iar mai jos, cu linie întreruptă, e figurat vâlcelul pe care îţi „zburase” rucsacul şi pe care am coborât toţi cu accidentata. Ţi s-a găsit şi rucsacul pe acel vâlcel, mai jos. Încă o dovadă: când Liviu vorbea cu pilotul elicopterului, i-am spus să-i dea ca reper confluenţa celor două pâraie cascadate foarte vizibile (ieşisem din ceaţă) şi că îi vom aştepta în poieniţa ce o ochisem mai jos de acea confluenţă. Se vede pe schiţă. Cu ceva mai la vale e refugiul de vânătoare. 

Din cauza ceţii nu ştiai că eşti pe Sgăuc, dar cum de ai greşit aşa de mult? Până la Toaderu mai aveati de mers !! Şi, de fapt, Liviu Clenci zicea că ai spus nu de Toaderu ci de Vf. lui Gavrilă, nici asta nu era adevărat. V-aţi învârtit oarecum în cerc, aşa mi-ai spus, desi pe acea creasta nu prea lata, nu ai cum „sa te invarti in cerc” ! Şi ai explicat confuzia valea Arpăşel- valea Arpaşului – prin faptul  că acel vârf Sgăuc nu era pe creastă ci mai spre est.Iar  voi aţi crezut că acel contrafort e continuarea Muchiei, fata a căzut de pe el spre dreapta şi din cauza asta ai crezut că a cayut de pe creasta spre valea Arpăşel. Abia noaptea, auzind câini în vale, ţi-ai dat seama că sunteţi pe versantul spre valea Arpaşului, căci  în valea Arpăşel nu sunt stâne.  

Şi noi – coborând pe Muchia Albotei spre voi, din cauza cetii o păţeam la câte o „ramificaţie”, muchii secundare, contraforturi. Eu eram mereu primul şi coborând de pe un turn daca vedeam că nu urmeaza un altul, mă întorceam. Când în faţă apărea din ceaţă alt ţanc/ vârf – continuam şi-i spuneam lui Alex (din Piteşti) să-i aştepte şi să-i dirijeze pe cei care veneau asiguraţi în corzi (erau şi doi medici, dar mergeau bine, dar şi unul cam grăsuţ, care a fost „piatră de moară”, n-ar fi trebuit sa fie printre salvatori !

Alţi alpineţi m-au întrebat pe personală despre Albota. Le-am răspuns tuturor că mai ales din cauza rucsacilor mari şi dacă îi prinde ploaia e nevoie de COARDÄ‚! (dar nu numai din cauzele astea!) Dan nu m-a întrebat nimic, deşi suntem ambii clujeni şi ştia că am fost pe acolo. S-a bazat pe spusele unui amic al lui, care a parcurs-o fără coarda. Acela ori e mai bun alpinist ca mine, ori e mai nebun! E posibil de făcut şi chiar de terminat cu bine Albota fără coardă. Multe sunt posibile pe munte, dar neindicate. Să vă redau un pasaj din ce mi-a scris recent Alin Tănase:

„Am coborât la Capra şi am mers să vedem proaspătul monument al tinerilor orădeni răpiţi de avalanşa din 2002 (concitadini de-ai mei, căci sunt din Oradea). În fine am urcat mai departe, la un moment dat am auzit zgomot de pietre căzute din Creasta Arpăşelului şi mă gândeam c-o fi vreo capră. Am ajuns şi pe Buteanu, pe vânt şi fără să vedem nimic, iar pe când coboram am auzit la un moment dat un zgomot de carabe care zornăiau, apoi am văzut cum apare din ceaţă o siluetă şi apoi tot mai clar un alpinist cu hamul pe el şi coarda pe umăr. Era clar: venea de pe Arpăşel şi parcă nu-mi venea să cred, pentru că vremea din ziua respectivă nu te îmbia să mergi pe Arpăşel, mai ales că şi plouase şi chiar dăduse cu gheaţă. Tot aşteptam să mai apară şi un al doilea, însă zadarnic. Am fost curioşi să-l cunoaştem, să-l întrebăm cum a fost şi cum de s-a avântat singur. Băiatul era din R… îl chema I… şi îmi părea cunoscut la faţă, apoi mi-am dat seama că-l văzusem la Bârcaciu. Am lăsat doar iniţialele; poate acel alpinist solitar nu doreşte să-i fie divulgate datele personale. Asta era marţi.”

Se pot multe – cu risc mai mic sau mai mare şi se pot unele sau chiar multe din ele sfârşi cu bine! Mai ştiu o tură de iarnă a lui Dan, Oli şi Claudia sfârşită cu bine, dar care se putea sfârşi foarte rău. Dar să ne amintim că Lionel Terray spunea: „Să rişti, dar cu măsură!” Eu nu acuz, dar afirm că Dan, cu acele bagaje, cu acele fete, pe acea vreme… nu trebuia să abordeze traseul fără coardă, bazat doar pe „amicul”. Sgăucu Mare e doar primul vârf din Albota Sălbatică! Acolo începeau dificultăţile, pentru care ar fi trebuit să aiba coardă pentru asigurare (iarba şi stânca erau ude, bagajele mari, experienţa unora cam redusă) şi pentru depăşirea unor mici ruperi de panta (mici rapeluri, coborârea rucsacilor).

-„Am aşteptat sosirea salvamontului, care s-a produs peste 24 ore, de parcă am fi fost în capătul lumii.”

Eşti nedrept Dane! Ni s-a spus că sunteţi în valea Arpăşelului, aşa ai crezut şi asa ai anunţat chiar tu, aşa au anunţat cei doi care se retrăseseră de pe Furca Albotei, doar cu ei ai putut vorbi. Acolo v-am căutat şi am strigat până n-am mai avut voce.Că eu şi cei doi salvamontişti sibieni eram uzi până la piele, e altă problemă. Asta nu ne-a oprit a vă căuta până spre seară. Dar dacă eraţi dincolo de creastă, era clar că nu ne-aţi auzit: distanţa, creasta dintre noi, vântul, pâraiele umflate. Când ne mai depărtam, nu ne mai auzeam nici între noi. Dacă aţi fi ştiut, poate ca ar fi putut urca unul dintre voi până în creastă şi atunci era mai simplu pentru a doua zi. Erati la maximum 100 m de creastă, Claudia şi Cristi pe care i-ai rugat sa dea alarma ne spuseseră că sunteţi aproape de vale, nu de creastă (aşa au înţeles), ceea ce eu am spus că nu e posibil! 

Dacă am fi ştiut că sunteţi doar pe Sgăuc şi nu mai sus şi în prima zi de căutări (joi) şi în a 2-a (vineri) am fi abordat drept  cale de acces spre voi coborârea din Saua Netedu în valea Arpăşelului si un timp pe ea in jos, apoi urcarea pe Vârteje -veche potecă de vânătoare-  până pe Albota Domoală si apoi pe poteca ce e o vreme paralelă cu creasta,prin marea de jnepeni,  spre voi. Era mult mai uşor, mai scurt, mai puţin riscant.Nu am fi ocolit prin Saua Capra- Portita Arpasului- înaintat în corzi pe Creasta Vârtopel şi apoi aval pe Albota Sălbatică.(am ocolit prin vest doar Turnurile Prelucii, eu stiam bine locurile). Chiar dacă cei trei de joi, care strigam după voi din Căldărusa Coruga şi Găvanul şi apoi din valea Arpăşel am fi ajuns la voi, asta ar fi fost seara, poate deja pe întuneric şi tot ar mai fi trebuit să staţi/ să stăm o noapte acolo.

 Dar ştiind de la voi că aveţi cam tot ce era necesar, noi trebuia să vă reperăm şi să vă coborâm, nu să vă aducem corturi, saci, alimente, calmante, căci le aveaţi. Iar vineri – pe traseul pe care am venit spre voi, nu se putea înainta mai repede fără a mări riscul. Te vei convinge când vei face Albota, dacă îţi vei imagina că e ceaţă şi iarba si stânca snt ude! Nici salvamontiştii (mai ales medicii şi aspiranţii echipei respective) nu earu scutiţi de o eventuală alunecare, de ruperea unei glii. Eu sper că măcar acum fraza ta: „sosirea salvamontului, care s-a produs peste 24 ore, de parcă am fi fost în capătul lumii” o regreţi. Cu urări de însănătoşire grabnică şi deplină Claudiei, cu urări de ture fără evenimente neplăcute ţie Dane şi tuturor celor care iubesc muntele.